TABLOUL 21

MAMA: Dacă gândurile noastre ar fi cunoscute de alţii, atunci când nu vrem să se întâmple asta, poate că acum m-aş ruşina. Ar spune oamenii: „Uite o bătrână – stă să moară şi se gândeşte la dragoste.” Şi poate că ei au dreptate. Numai că şi eu am dreptatea mea. Ce mi-a rămas din viaţă mai mult decât dragostea? Copiii? Păi copiii sunt altceva decât dragoste? Casa? N-am făcut-o oare pentru ei? Ce altceva? Îmi pun o sumedenie de întrebări şi la toate răspund: nimic. Nu există nimic altceva în viaţă, pentru care să merite să trăieşti, decât dragostea. Sigur, mi-am iubit bărbatul. Şi el m-a iubit. Dacă nu m-ar fi iubit, dacă nu l-aş fi iubit, aş fi căutat altă dragoste. Mulţi mi-au zis: „Prea mulţi copii! Ce ţi-au trebuit atâţia?” Ce să le răspund? Că, de atâtea ori am iubit, câţi copii am. Nu   m-am gândit atunci că vreun copil de-al meu s-ar putea să moară înaintea mea. Şi, iată, mai am puţin până să închid ochii, nu mi-a murit nici un copil, adică nu l-am văzut eu mort şi totuşi mă gândesc la semnele care se ivesc, unele după altele, grele, necruţătoare. Să mă încred în ele? Atunci trebuie să recunosc că moartea a intrat şi în livada mea. Am pus la fiert nişte raci. Nu ştiu cum, focul s-a stins. M-am uitat la oală. Racii erau tot vii. Numai unul se înroşise. Poate că stătuse mai aproape de fundul oalei – mi-am zis. Apoi mi-am adus aminte că fiul meu cel nedorit se născuse în zodia racului. Să fie un semn şi ăsta? Asta e puterea semnelor: se arată, dar te lasă să le ghiceşti înţelesurile. Poţi crede orice. Oare nu din spaima mea de noapte, din neodihna atâtor nopţi privegheate, am înălţat corturile negre ale morţii, fiilor mei? Mi-am zis atunci: „O mamă n-are dreptul să-şi îngroape fiii în gând, oricare ar fi semnele.” Şi am crezut că mă liniştesc aşa. Nu m-am liniştit. M-am întors la dragoste. Mă rotunjisem din nou. Fiul meu era grăbit. Creştea mai repede decât ceilalţi. Trebuia să fie băiat. Nu că mi l-aş fi dorit eu aşa, dar ştiam că aşa va fi. Aşa a şi fost. Am născut un băiat, frumos de astă dată, roz, şi mult mai mare decât ceilalţi. Parcă născut la zece luni. Era foarte lacom. Rămâneam mereu fără lapte, deşi am sâni bogaţi. A trebuit să-l dau să sugă şi la o femeie. O ajutam şi pe ea, avea o fată, mofturoasă de mică, mozolea mai mult sânul. Rămânea laptele. Venea al meu şi sugea tot. Eram încântată, parcă nu ar fi fost copilul meu şi al lui tată-său, parcă l-aş fi făcut cu un uriaş. „Eu cred că trebuiau să se nască doi, numai că au uitat să se despartă la vreme” – glumea bărbatu-meu. Îl născusem în zodia berbecului, pe o noapte cu lună plină, fără vreun nor. Cerul mustea de stele. „O să fie bogat. O să aibă turme multe, mândre şi cornute. Cioban să-l faci. Să aibă atâtea oi, câte stele sunt în noaptea asta. Şi apoi trebuie să asculte de zodia lui.” Până atunci nu mă gândisem prea mult la zodii. Credeam că sunt două zodii: una rea şi una bună. Pe urmă am aflat că ar fi mai multe, că din ele poţi afla şi soarta omului şi mai ales firea lui. Nu ştiu cum s-a făcut, dar toţi copiii mei s-au născut în zodii diferite. Poate de aceea n-au semănat deloc unul cu altul. Şi-au ascultat zodiile. M-am înţepat la deget. Unde, când, cum, n-aş putea spune. Torceam lână. Am văzut la un moment dat că torc cu fir roşu. Fusul nu lua numai lâna albă, lua şi sângele meu. Nu mă durea nimic, cu toate că rana era destul de adâncă şi sângera mereu. Şi tot atunci mă fulgera un gând: „Oare nu cumva?” „Nu” – mi-am răspuns şi am clătinat cu hotărâre capul. „Nu se poate. Prea multe semne.” Şi totuşi ştiam că dacă semnele nu vorbesc, ele nici nu mint şi nici nu ascund. Dacă gândul nu e cel pe care l-am gândit fără voia mea, atunci lui am să-i torc lâna asta. „Poate că am înnebunit; poate că mi-e teamă de moarte; poate că toate nu sunt decât visele mele, negre şi treze; poate că odihna ridică alte umbre decât lumina zilei. Poate că sensurile se inversează noaptea. Sângele înseamnă şi moarte, dar înseamnă şi viaţă. Şi apoi aici era sângele meu.” Dar gândul mă biciui mai departe: „Da, dar şi el e sângele tău.”Poate că nu pot să adorm din cauza casei. În odăile goale, aud vânturi care nu s-au stârnit. Poate că sunt mai vinovată decât ei. Ei au plecat, dar eu i-am lăsat să plece.

---

 

 TABLOUL 22

IBOVNICA: Cu Toma a fost altfel: într-o seară se întâlneşte la un pod cu un om, bună ziua, zice, tu eşti Toma, zice, îl cunoştea bine după poză, eu sunt Manea, îţi spun de la început că sunt jandar, adică am fost până ieri. Am venit la tine să mă primeşti şi pe mine în ceată: că, uite, m-am îmbătat şi cineva mi-a furat arma şi acum fac puşcărie, dacă n-o găsesc şi dacă nu vrei să mă primeşti în ceata ta,       dă-mi măcar o puşcă, că ai destule. „Puşcă nu-ţi dau, dar, dacă vrei să vii cu mine, vino” şi l-a dus în colibă, „uite, Marie, am venit cu un om. A fost jandar şi mi-a spus asta şi vrea să vină cu mine să-l primesc” şi eu m-am uitat lung la el şi i-am spus „nu-l primi, bădiuşule, că de la el o ţi se tragă moartea” dar el nu m-a ascultat şi eu i-am pus „bădiuşule, de-ţi vorbeşte de o sută de ori o femeie, o dată tot s-o asculţi”, dar el tot nu m-a ascultat. Nu-i dădea armă, dar îl lua cu el. „Maneo, du-te cu Dumnezeu că noi om sparge locul ăsta şi ne-om ascunde, ştiu că ai venit să-l prinzi pe Toma sau să-l ucizi”…

MANEA: Tu de unde ştii asta Marie?

IBOVNICA: Păi eu am ochiul cărunt, Maneo, de aia şi nu-mi spune pe nume. (către Toma) Uite, afară îţi plânge sufletul, nu-l lua şi pe Manea…

TOMA: Ce albi sunt ochii tăi negri, Mărie…

IBOVNICA: Şi eu am ştiut că vorbesc deja cu un mort. El mi-a lăsat încă un pistol, aşa cum nu făcuse niciodată şi nu m-a îmbrăţişat şi mi-a spus „ne întoarcem repede, Mărie” şi eu i-am spus „numai unul dintre voi se va întoarce şi nu vei fi tu acela” dar el s-a scuturat râzând, dând din umeri la vorbele mele şi mi-a spus „vorbe de clacă şi de femeie” şi eu i-am spus pentru ultima dată „dacă-ţi vorbeşte de o sută de ori o femeie, tu ascult-o o singură dată”. Au plecat şi nu i-a dat nici acum lui Manea armă, şi-a luat şi el numai un pistol şi şi-au mai luat amândoi câte o secure. Curând, după nici o jumătate de ceas, văd un om venind, am luat binişor pistolul şi l-am ascuns sub poală, ştiam că e Manea, a venit la mine cu o figură speriată…

MANEA: S-a întâmplat ceva, s-a rănit cu jandarii, l-au prins şi l-au trimis în sat şi atunci eu m-am ridicat şi …

IBOVNICA: Mie să-mi spui, Maneo, cum l-ai ucis…

MANEA: Cu securea, nu s-a apărat, s-a răsucit numai şi a dus mâna după pistol, căzuse jos şi eu i-am apăsat mâna cu piciorul şi a murit aşa; să ştii că ultimul lui cuvânt a fost numele tău…

IBOVNICA: Prostule, nu era vorba de dragoste, ci de recunoaştere, îmi dădea abia atunci dreptate mie, care ştiam că eşti suflet de slugă…

MANEA: Fă-mi ceva de mâncare, că mor de foame.

IBOVNICA: Ai nişte pastramă de urs, taie-ţi şi bea o cană de vin…

MANEA: Hai şi-om bea amândoi.

IBOVNICA: Nu spunea că i-ar fi păsat dacă mi-e sete sau nu, dar vroia să fie sigur că nu i-am otrăvit vinul, am luat o cană de vin şi am băut-o şi abia atunci a băut şi el. Numai că eu aveam otravă, o ţineam în ureche, la caz de nevoie aş fi putut să-l ucid a doua oară, dacă aş fi vrut. Şi m-am gândit atunci aşa: „N-ai vrut să mă asculţi, bădiuşule, când ţi-am vorbit. Acum ar fi trebuit să-l ucid pe Manea, care te-a ucis. Dar te-a ucis din vina ta.” Şi acum du-te, anunţă oamenii, cheamă-i să-l ridice pe Toma, că Toma a avut dreptate, nu l-au ridicat viu, ci mort.

MANEA: Şi cu tine ce fac?

IBOVNICA: Ce să faci, nu faci nimic.

MANEA: Păi trebuie să te predau şi pe tine…

IBOVNICA: „Pe mine n-ai să mă predai, Maneo, că eu am putut să te omor de două ori până acum şi te mai pot omorî încă, lasă-mă dară în pace, că mă predau eu peste două-trei zile, acum merg să sting urmele şi cuiburile şi să încurc semnele.” Şi am plecat şi Manea n-a îndrăznit să mă oprească. Când m-am predat, a venit lumea ca la urs. Dar n-au avut ce să-mi facă, deşi m-au purtat din sat în sat şi au chemat lumea să vină şi să vadă pe nevasta lui Toma şi să depună mărturie dimpotrivă-i; dar lumea nu venea şi nu depunea mărturie, ci-mi dădea de mâncare, că eu nu fusesem cu bădiuşul şi nu mă cunoştea lumea. Aşa că n-au avut ce-mi face, nu fusesem decât nevasta lui Toma şi atâta şi cu toate astea m-au ţinut în cercetări un an şi jumătate. Şi acolo, la închisoare, l-am cunoscut pe bărbat-meu, ăsta de azi; fusese pârât pe nedrept şi nimerise şi el la închisoare, am stat cu el două zile acolo, în aceeaşi odaie cu el şi cu alţii şi el mi-a zis la plecare, că s-a dovedit că era nevinovat, „am să mai viu, dacă mă primeşti şi dacă vrei, când ai să fii liberă, să-mi fii soţie” şi eu am crezut că el a vorbit numai aşa, cum vorbesc frumos doi oameni care se despart după ce au împărţit acelaşi acoperiş două zile, dar nu, el a venit şi m-a căutat şi pe urmă mai târziu ne-am căsătorit şi am cu el trei fete, toate-s mari acuma şi pe la casele lor; şi asta a fost toată povestea haiducului Toma, pe care am spus-o aşa cum m-am priceput eu, dar adevărată.

---

TABLOUL 23

PRÂSLEA: Priveam lacul. Un râu enorm care se revărsase aici. Totuşi un râu. Acest râu este scheletul unui peşte enorm străbătut de miliarde de peşti mărunţi, până când carnea sa devine străvezie. Un peşte enorm care agonizează. Îl înghiţise pe fratele meu. Oare mai trăia, acolo, în burta peştelui? „Parcă am fi la începuturile lumilor. Iată increatul, haosul ”. Am început să pescuiesc. Întâi cu plasa. Am scos-o de câteva ori. Goală. Am încercat undiţa. Vibra. O încercau mereu peştii: nu muşca nici unul. „Această undiţă nu e decât nervul meu absolut; infailibila momeală a peştilor mai mărunţi.” Le strigam: „muşcaţi… muşcaţi din mine până când voi deveni şi eu străveziu.” . N-am pescuit nici un peşte. N-am scris niciodată versuri în gând. Acum gândurile mele se închegau în vers: „toate apele au feţele întoarse / umbrele lor mimând eternitatea noastră / răceala oricărui echilibru înfioară oglinzile / sub răsuflarea-ţi fierbinte / duhul tulbure-al despărţirii le-animă / piezişe ploi curbându-se după / legi imposibile / coboară spre adevăratele feţe ale luminii / rănile adânci / prin care gâlgâie timpul.” Ar fi trebuit, poate, să mă înspăimânte uşurinţa cu care versificam; gândeam însă în versuri. M-am întrebat dacă nu refăceam acum, prin forţa gândului meu, o istorie apusă a lumii, o istorie orală, cu toţi oamenii recitându-şi reciproc versuri, să nu-şi uite istoria, limba, obiceiurile. Ce să fi făcut acei oameni cu scrisul? Ce mi-ar fi trebuit mie, acum, scrisul? Nici fratele meu, pescarul, nu-l folosise. Priveam apele despicate de barcă şi-mi spuneam: „Iată o carte perfectă. Trebuie doar să faci efortul să o citeşti, să-i desluşeşti semnele.” Dar care carte nu trebuie citită întâi, pentru a fi, mai apoi, înţeleasă? Undeva, în faţă, se prăbuşise un nor vineţiu. Era ţărmul.   M-am lăsat pe spate. Cerul era spuzit de stele. Poate că şi cerul nu este decât un peşte uriaş. Suntem atât de departe de el, încât luminile pământului cu greu ajung până acolo. Strălucesc doar câţiva solzi. Şi când peştele dă din coadă? Atunci se pornesc vânturile, furtunile, vijeliile. Acum peştele era adormit. Sau stătea nemişcat, în aşteptarea prăzii. Ţărmul se apropia vertiginos. Trebuia acum să cobor spre oameni, să intru în rândul oamenilor. Poate că aveam să aflu de la ei câte ceva despre fratele meu. Dar, cu siguranţă, nici ei nu ştiau mai multe decât mine. Am intrat în sat. Oamenii m-au privit cu nepăsare. Am început să intru în vorbă cu ei. Un bărbat mai în vârstă, trecuse bine de şaizeci de ani, dar se ţinea încă în putere, mi-a răspuns, într-o limbă aspră, necunoscută mie. Am repetat întrebarea. Am primit aproximativ acelaşi răspuns. Am întrebat pe alţii. Oamenii mă priveau cu îndoială, unii încercau chiar să mă ajute. Nu-i înţelegeam; nu înţelegeam nici un cuvânt din ce-mi spuneau. M-a cuprins disperarea. Unde ajunsesem? Unde mă dusese râul acesta nebun? Oricât de mare ar fi fost, tot ar fi trebuit să ajung printre oamenii mei, oameni de aceeaşi limbă. N-am reuşit să mă fac însă înţeles, nici măcar prin gesturi, de oamenii aceia ciudaţi. Le-am cerut apă şi ceva de mâncare. Nu mi-au dat. Nu m-au înţeles sau s-au făcut că nu mă înţeleg. Un flăcău se urcase în copac şi imita, când urletul lupului, când cântatul cocoşului, când mugetul unui bou rănit. „Trebuie să fie nebunul satului” – mi-am zis. Nimeni nu-i dădea nici o atenţie, semn că se obişnuiseră cu el. Alt tânăr târa după el o greblă pe un drum pietruit, stârnind un zgomot neobişnuit de puternic. O femeie dădea din braţe, imaginându-şi probabil că are aripi. „Prea mulţi nebuni” – mi-am zis. „Trebuie să existe o explicaţie. O intoxicaţie generală cauzată de peştele otrăvit; sau …” Un gând incredibil mă făcu să zâmbesc. M-am îndreptat spre un bătrân. Stătea nemişcat, privind cu încordare într-un loc unde nu se vedea nimic interesant. „Nu toţi oamenii sunt răi” – am început. Bătrânul nu şi-a întors faţa spre mine, dar mi-am dat seama că mă asculta cu atenţie. „Sunt străin de aceste locuri şi nici nu doresc să rămân aici. Vroiam doar să beau apă şi să capăt ceva de mâncare. N-am reuşit să pescuiesc nici un peşte şi mi-e foame.” Bătrânul nu-mi dădea nici o atenţie. M-am hotărât atunci să-mi joc ultima carte: „Ştiu că nu sunteţi nebuni. Nu se poate ca un sat întreg să înnebunească. Nu ar putea supravieţui multă vreme. Cine v-a supărat? De ce aţi ales această cale, a răzbunării prin cuvânt? Ce limbă încercaţi să folosiţi? N-am reuşit să înţeleg o iotă.” Bătrânul nu-mi dădea nici un semn de atenţie. Totuşi observasem că vorbele mele îl neliniştiseră. „Mă puteţi ucide, desigur. N-am cum să mă apăr împotriva unui sat întreg.”

BĂTRÂNUL 1: Noi nu ucidem pe nimeni. Alţii au încercat să ne ucidă pe noi.

PRÂSLEA: Cum s-a întâmplat?

BĂTRÂNUL 1: Ce importanţă au toate astea pentru tine? Important e că noi am hotărât să nu mai primim printre noi nici un străin. De la străini au venit toate necazurile: bolile, crimele, certurile. Ne-am hotărât să nu mai primim printre noi nici un străin. Să ne prefacem cu toţii nebuni; asta nelinişteşte pe oricine.

PRÂSLEA: De ce mi-ai răspuns totuşi?

BĂTRÂNUL 1: Pentru că ne-ai aflat oricum secretul. Numai că acum va trebui să te însoţesc. Asta e pedeapsa mea pentru că am vorbit, pentru că ţi-am răspuns.

PRÂSLEA: Şi dacă aş destăinui şi altora secretul vostru?

BĂTRÂNUL 1: Te-aş ucide cu mâna mea, fără să şovăi. Deşi n-am ucis în viaţa mea.

PRÂSLEA: Uite, nu din teamă, ci din respect pentru gândul vostru colectiv, atât de straniu, de unic, de neobişnuit, nu voi vorbi, până în ziua când singuri veţi renunţa la această hotărâre. Căci asta este şi pentru voi o pedeapsă, nu-i aşa?

BĂTRÂNUL 1: Nu, străinii vin tot mai rar pe aici. Teama e mai puternică decât curiozitatea. Se ştie, desigur, că satul nostru e un sat nebun. O pun însă pe seama peştelui. În lac e un peşte, „şui nebun”, care are intestinele invadate de un parazit. Se spune că cine mănâncă acest peşte, fără să-l cureţe bine, înnebuneşte. Ceilalţi cred că noi ne hrănim cu şui, că am înnebunit cu toţii. Ne lasă în pace; e mai simplu aşa. Dacă cineva ajunge totuşi până aici (absolut din întâmplare) nu rezistă, se îndepărtează repede. Nebunia ne înspăimântă mai mult decât o boală molipsitoare. N-am înţeles niciodată de ce.

PRÂSLEA: Şi totuşi, ce s-a întâmplat…? Trebuie să fi avut un motiv foarte puternic…

BĂTRÂNUL 1: Uite ce e: noi nu te întrebăm nici cine eşti, nici ce cauţi pe aici. Nici tu nu ne întreba asta…

PRÂSLEA: Bine.

BĂTRÂNUL: Şi acum aşteaptă-mă. Ţine.

PRÂSLEA: Ce e asta?

BĂTRÂNUL 1: Mâncare. N-ai spus că ţi-e foame? Şi acum hai să mergem. Înţeleg că ai drum lung de străbătut şi picioarele mele nu mai sunt atât de agere ca în tinereţe.

PRÂSLEA: Chiar vrei să mă însoţeşti?

BĂTRÂNUL 1: Nu vreau: sunt obligat să o fac.

PRÂSLEA: Şi n-ai să te mai întorci niciodată acasă?

BĂTRÂNUL 1: Nu ştiu. Chiar dacă mă întorc, va trebui să stau o vreme în afara satului. Asta e pedeapsa mea pentru că am vorbit cu tine.

PRÂSLEA: Nu mă impresionase într-atât atitudinea satului faţă de mine; mă impresiona însă, până la lacrimi, soarta bătrânului. Nimeni nu-l însoţea. Nimeni nu venise să-şi ia rămas bun de la el. Parcă ar fi fost ciumat. Oamenii pe care îi întâlnirăm pe drum erau la fel de indiferenţi ca cei pe care îi întâlnisem la început. Nu se mai prefăceau. Prezenţa bătrânului alături de mine le dezvăluia adevărul. Nu mă priveau încruntaţi. Atâta doar că nimeni nu scotea o vorbă. Tăceam şi eu. „Încă n-am învăţat totul. Abia acum mi-am dat seama că un cuvânt poate fi mai rău decât moartea. E un blestem, care a otrăvit privirile, sufletul, cerul şi fântânile. Ce puteam face? Nu mă puteam apăra decât tot cu cuvinte. Şi cuvintele nu ajută întotdeauna. Dimpotrivă.” Bătrânul mă urma ca o umbră. Ce se va întâmpla cu mine, cu el? Avea oare misiunea să mă supravegheze, să mă ucidă într-adevăr? Ar fi putut s-o facă mult mai uşor, acolo în sat. Sau nu vroiau ca satul lor să devină un loc al crimei şi execuţia mea trebuia să se petreacă în afara graniţelor lui? Prezenţa bătrânului însemna pedepsirea mea sau a lui? Sau poate a amândurora? Nu-mi era teamă totuşi: satul mă îmbolnăvise cu indiferenţa lui. Când m-am trezit, bătrânul era gata de drum. M-am ruşinat: poate că nici nu adormise; poate că era de mult gata de drum. Mă aşteptase el pe mine şi nu invers. Dacă ar fi dispărut în timp ce dormeam, ce-aş fi crezut? Dar nu, nu se putea întâmpla asta: bătrânul trebuia să mă urmeze, asemeni unui blestem. Am mers îndârjit, încercând să-l obosesc. N-am reuşit decât să obosesc eu. Bătrânul era numai muşchi; uscat e drept, dar era încă drept şi cu muşchii mai tari decât piatra; ca şi cum nu mai erau muşchi, ci tendoane. Sunt convins că lama unui cuţit s-ar fi ştirbit de carnea (mai era vorba de carne?) lui. Şi nu exagerez cu nimic. Trupul lui părea o rădăcină uscată dintr-un arbore uriaş, ce se pregătise de multă vreme să înfrunte secolele.

(va urma)

Lucian Strochi