Vasile Doru Ulian este un eleatic, pregătindu-şi îndelung, profesionist, atent la fiecare detaliu, tablourile şi, desigur, expoziţiile. Din această cauză, precum şi dintr-o neîncredere în cotidian, în festivisme de orice fel, Doru Ulian nu înregistrează, la o vârstă a deplinei maturităţi biologice şi artistice, decât 13 „personale”.

Dar, trebuie s-o recunoaştem, toate expoziţiile sale s-au constituit în reale evenimente culturale, fie că locul ales s-a numit Bucureşti, Bacău, Piatra-Neamţ, Iaşi sau Bayonne.

Dacă ar fi trăit în alt secol, Ulian ar fi fost un anluminist, decorind cu har şi cu migală, „codex”-uri aurite, cărţi sfinte, cărţi de înţelepciune. Aparent, Doru Ulian este un miniaturist, provenit din arta pointilistă a lui Georges Seurat sau Camille Pissarro. În realitate însă, tablourile lui Doru Ulian uimesc prin aerul lor proaspăt, reavăn, rece, de primăvară timpurie sau de toamnă târzie, când frigul mai muşcă frunza, colorând-o. Dintr-o altă perspectivă, cea a „Sihlelor”, Ulian este un romantic, continuând arta unui Caspar David Friedrich.

Pictorul îşi alege aparent aleatoriu peisajul, indiferent parcă la zona geografică sau la formele de relief. Vor regăsi prin urmare peisaje din Tescani, Sihla, Vaşcău, Ipoteşti, Rimetea-Alba, Măgura, Dărmăneşti-Bacău, Lunca Aiudului, Colţeşti, Biarritz. Sau, altfel „traduse”: peisaje de câmpie, cu o perspectivă halucinantă, prea vastă, drumuri încăpăţânate, şerpuind dramatic, poduri suspendate peste un firav fir de apă, înecate însă în vegetaţie, case singuratice, invadate de flori, iazuri, lizierele unor păduri savant filtrate de lumini matinale, ceruri plumbuite, vinete, anunţând apocalipse, faleze. Şi, desigur, deja celebrele „sihle”, megalitice, sihastrice.

Există însă şi o altă dimensiune a artei lui Vasile Doru Ulian, mai puţin remarcată (şi comentată). E vorba de ciclul „Roşcovelor” (5 tablouri la Bacău). False naturi statice, aceste tablouri folosesc tehnica anamorfozelor. Atîta doar că în loc de cilindre şi sfere, folosite de un Holbein de exemplu, artistul pietren foloseşte sticle şi oglinzi, dramatizând brusc obiectele, oferindu-le impudic privitorului.

Deschiderea este totală, fiecare obiect pictat fiind răsucit pe toate feţele, fixat apoi, prin compoziţie, îngheţat într-o metamorfoză incompletă temporal, dar definitivă spaţial. Şi, cu avantajul deloc neglijabil, al citirii corecte, fără artificii suplimentare, a subiectelor.

Sucevean prin naştere (s-a născut la 30 ianuarie 1944 la Fărtăuţii Noi), Vasile Doru Ulian e ardelean prin copilărie şi adolescenţă (a trăit la Vaşcău-Bihor), bucureştean prin formaţie (absolvind în capitală, în 1965, Facultatea de Arte Plastice) şi pietrean prin „viaţă şi artă”.

Vasile Doru Ulian este, de multă vreme, o certitudine a plasticii româneşti, având un stil inconfundabil, pe care şi l-a impus şi ni l-a impus şi nouă, în timp. Cu tenacitate. Cu har.

Dramatică prin implozie, supusă unei concentrări puţin comune, pictura sa explodează totuşi blând în retină, griul devenind oranj, după ce a năpârlit în verde.

Maestru al compoziţiei, Doru Ulian este şi un rafinat colorist, supunând lumina: sub presiunea penelului său lumina se lichefiază, redevine materie.

Lucian Strochi