TABLOUL 26

PRÂSLEA: O luasem pe drumul cel bun. Un râu de sunete mă ajunsese din urmă. Era un singur cântec înalt şi învelit într-un aer de tristeţe. Ştiam că despre Grigore nu aveam să aflu nimic. Acum păştea turmele cerului. Nu avea vreme pentru noi şi pentru cele lumeşti. Eram singurul care ştia că Grigore murise. Ucis; nu de frig, sau de vreo lighioană, ci de mână şi de fier de om. Poate că   n-ar fi murit de izbitură; sigur murise de scârbă. Ce căutam eu atunci, aici? Semne? Alte semne decât cele pe care le ştiam deja? Speranţa că, o dată măcar, nu citisem destinul cu ochi limpezi? N-aveam cum să mă înşel. Şi din nou a venit pentru mine, teribil, răspunsul: nu pe Grigore îl căutam; îi căutam turma. Şi nu turma i-o cătam; îi căutam gândurile. Ştiam că şi le ascunsese acolo, în turme, însemnând cuvinte pe pielea oilor; lăsase să crească lâna şi să le acopere. „Frumos berbec” – spuneam şi-i răscoleam lâna. Căutam semnul roşu al gândului; nu-l găseam niciodată. Turmele intraseră în pământ, le înghiţiseră apele sau le risipise cerul.

FEMEIA TÂNĂRĂ: Ştiu ce cauţi.

PRÂSLEA: De unde ştii?

FEMEIA TÂNĂRĂ: Pentru că ştiu cine eşti.

PRÂSLEA: Şi cine sunt?

FEMEIA TÂNĂRĂ: Fratele lui.

PRÂSLEA: Şi de unde ştii?

FEMEIA TÂNĂRĂ: Semănaţi bine: la port, la umblet, la căutătură. Trebuia să-i fiu nevastă. Crezi că numai o dată mi-a frânt mijlocul şi m-a iubit acolo, în mijlocul turmelor lui?

PRÂSLEA: Şi de ce nu-i eşti nevastă?

FEMEIA TÂNĂRĂ: Îi sunt mai mult decât nevastă. Mireasă poate fi oricine. Sutele mărită slutele. Eu îi ţineam pe sânul meu capul năclăit de sudoare; când m-a iubit pentru prima oară, m-a învelit în blană de oaie. Nu-mi era frig, îmi era frică şi-mi clănţăneau dinţii. El credea că mi-e frig sau poate credea, aşa înfăşurată în piei de oaie, că sunt o femeie trezită dintr-o oaie sau o oaie preschimbată în femeie.

PRÂSLEA: Şi ce vrei de la mine; de ce mi-ai ţinut calea?

FEMEIA TÂNĂRĂ: Şi tu şi eu ştim că Grigore s-a prăpădit. Nu mi-a fost uşor să mă împac cu gândul ăsta şi nu mă împac nici acum. Pentru mine, deşi mort, nu e mort. Şi n-o să moară nicicând. Am păcătuit însă. Când a plecat ultima oară, rămăsesem grea. Nu vroiam încă copil; nu că m-aş fi temut de oameni sau de Grigore. Mă ţineam încă tânără şi ziceam că mai e destul timp să-i fac zece prunci, nu unul. Aşa că am luat leacuri şi până la urmă am scăpat. M-am chinuit mult, dar am scăpat.   N-am ştiut atunci că sămânţa lui Grigore se va stinge.

PRÂSLEA: Şi ce pot să-ţi fac eu?

FEMEIA TÂNĂRĂ: Uite ce e: întreabă în sat; nu sunt o femeie fără ruşine, din alea care aţin calea călătorilor. Şi dacă vreau să vii cu mine, vreau… (oftă adânc, pieptul i se umflă şi se dezumflă de câteva ori cu putere şi ochii i se umplură de lacrimi) vreau ca sămânţa lui Grigore să nu se piardă.

PRÂSLEA:Bine, dar eu sunt fratele lui.

FEMEIA TÂNĂRĂ: Da, dar sunteţi din acelaşi trunchi şi purtaţi aceleaşi seminţe.

PRÂSLEA:Femeie, eşti nebună, cum să fac eu aşa ceva? Îmi spui că eşti nevasta lui Grigore. Te cred; eşti nevasta lui, după legile firii, care sunt mai puternice decât legile oamenilor. Cred tot ce mi-ai spus. Cred că eşti femeie cuminte, nu o stricată. Dar înţelege-mă şi pe mine: nu pot să fac ceea ce îmi ceri, chiar dacă aş vrea. Aş crede mereu că Grigore e în spatele meu.

FEMEIA TÂNĂRĂ: Spui că mă consideri nevasta lui. Dacă e aşa, îţi sunt cumnată. Suntem rude deci. Vino de pofteşte atunci la casa mea; suntem rude, îmi eşti oaspete şi dorinţele tale vor fi sfinte pentru mine.

PRÂSLEA: Eram obosit şi flămând; aşa că m-am luat după femeia aceea. Mi-a spălat picioarele, mi-a dat schimburi curate, „ia-le cu tine, sunt ale lui Grigore, de asta îţi vin atât de bine”; mi-a dat să mănânc. Am adormit repede. M-am trezit însă în plină noapte. Mi-am pus mâinile sub cap, mi-am răsucit apoi uşor capul, privind, pe fereastră, stelele. Cu o voce care nu era a mea, nu mai era a mea, am strigat-o uşor: „Femeie”. A venit uşor, cu picioarele goale lipăind pe pământ. Tălpile ei parcă şopteau. A venit lângă mine.

FEMEIA TÂNĂRĂ: Ştiam că ai să mă chemi. Asta înseamnă că m-ai înţeles şi că mi-ai dat dreptate. Puteai să pleci şi fără să se fi întâmplat nimic şi nu te-aş fi blestemat sau binecuvântat. Aşa însă… Acum vezi bine că nu m-am mai iubit cu nimeni…de la el. Uneori îmi vine să râd în sinea mea, să cred că o să redevin, cu timpul, fecioară. Nu credeam să doară atât de tare.

PRÂSLEA: Şi atunci am înţeles. Am înţeles că nu fusese nici a lui Grigore. A aprins într-un târziu lumina.

FEMEIA TÂNĂRĂ: Nu te-am minţit decât pe jumătate. Trebuia să fiu nevasta lui Grigore. Trebuia să avem nunta toamna trecută. N-a fost să fie. Pentru el mă păstrasem. Nu vreau să te supăr, dar acum am fost de fapt a lui.

PRÂSLEA:Ştiu asta. De asta am şi acceptat… Nu înţelegeam însă ce mi se întâmplă…

FEMEIA TÂNĂRĂ: Aşa noapte ne-am visat pentru noi, Grigore (iartă-mă că-ţi spun aşa, dar pentru mine asta ai fost şi asta eşti). Vreau să-ţi mai spun, că, printr-un joc ciudat al sorţii, azi sunt în a paisprezecea zi. Zi în care şi pietrele rodesc. Voi purta, în pântecul meu, sămânţa ta. Nu va şti nimeni de noaptea asta, nici măcar tu. Trebuie s-o uiţi şi tu. Pruncul care se va naşte va fi al lui Grigore, mă înţelegi, da?

FEMEIA TÂNĂRĂ: Am fost şi eu şi mireasă şi nevastă. Şi, după ce o să nasc, mă pot usca atunci în voie. Nu mi-ai spus nimic, nu mi-ai cerut nimic şi totuşi îţi spun că alt bărbat nu mă va cunoaşte. Nu e un jurământ pe care ţi-l fac ţie; mi-l fac, cu voce tare, mie. Am cunoscut dragostea; ce-mi mai trebuie? Să mă uiţi şi să uiţi totul.

PRÂSLEA:Am înclinat din cap că da, avea dreptate, trebuia să uit totul: întâlnirea cu ea, noaptea aceea a patimilor, care fusese o noapte a nunţii… Oare câte vămi trecusem în acea noapte? Cu cât eram mai bogat?

FEMEIA TÂNĂRĂ: Şi acum închide ochii, că mă duc; n-aş vrea să mă vezi depărtându-mă.

PRÂSLEA: Când am deschis ochii, ea nu mai era. Ca şi cum nici n-ar fi fost. Sau poate nici nu fusese cu adevărat. Totul nu fusese atunci decât un vis al meu, bolnav şi tulbure. Dacă, totuşi, visul nu era vis, aveau să rămână faptele. Mă gândeam: „Dacă totul nu e decât un vis, tot ceea ce trăisem, toate imaginile pe care ochiul meu le primise, tot ceea ce simţisem, toate gândurile pe care le avusesem, nu erau oare la fel de reale, cu cele care ar fi existat aievea? Şi atunci: care e diferenţa între un vis şi un fapt real, la o aceeaşi stare? Unde începe şi unde sfârşeşte visul? Sau fapta? Mă puteam deci gândi în linişte la femeia pe care o întâlnisem aseară. Fusese a mea. Nu cunoscuse până atunci bărbatul. Îl iubise şi îl iubea pe Grigore, care fusese şi era fratele meu, mă iubise pentru că eu eram, pentru ea, Grigore. Nu avusese nici o clipă conştiinţa păcatului; dimpotrivă, unirea noastră o considerase drept o datorie sfântă pentru cel pe care îl iubise, îl iubea şi îl va iubi şi de acum încolo. Dar copilul? Al cui era de fapt copilul? În primul rând al ei, de bună seamă. Era şi al meu; sau era numai al ei şi al lui Grigore? Ştiam că nu am nici un drept asupra acelui copil, care încă nici nu exista şi s-ar fi putut să nici nu existe. Şi iarăşi mă gândeam că ar fi trebuit să mă întorc, să caut femeia, femeia care mă răscolise atât de mult, să o iau cu mine.   M-ar fi iubit poate; acum însă îl iubea pe Grigore. Abia acceptând să vină cu mine (dacă ar fi acceptat acest lucru; mă îndoiesc de asta), abia atunci am fi intrat în păcat. Ar fi trebuit să mă întorc şi să o caut. Nu ştiam însă dacă totul nu fusese decât un vis. Şi nici nu vroiam să aflu adevărul. Oricum, vis sau nu, pentru câtva timp îl uitasem pe Grigore. Îi uitasem turmele. Şi totuşi trebuia să plec mai departe. Urcam acum pe creasta domoală a unui munte. Din urmă, tăcut, sărind, printre bolovani, stângaci şi totuşi hotărât, mă ajunse din urmă un câine negru. Ştiam că Grigore se însoţea numai cu câini negri. S-ar fi putut că acest câine să fi fost al lui Grigore. Dar iarăşi mi-am întors gândurile departe, la cărţile pe care le părăsisem de atâta vreme şi mi-am amintit că şi moartea e un câine negru. Sau, dacă nu era moartea, era măcar sufletul lui Grigore, ridicat ca un abur din văile în care fusese ucis, căci fusese ucis şi închegat într-un câine negru. Aşa, moartea şi sufletul lui Grigore aveau să mă însoţească o vreme. Şi dacă te însoţeşte moartea sau suflet de prieten, se spune că eşti nemuritor. Cel puţin aşa se spune. Pe Grigore îl uitasem; nu-i mai ştiam gândurile. Oare cum văzuse el moartea? Ştiam că şi el avea semnul fraţilor: venele crestate. Sângele lui se amestecase cu sângele oilor, atunci când îşi scrise pe oi povestea vieţii lui. Sau alte gânduri, pe care nu aveam să i le mai ştiu. Venise o ceaţă uscată, aproape un abur străveziu; dacă era aşa, atunci ar fi trebuit să-l văd pe Grigore, viu sau mort. Şi pământul era străveziu şi eu m-am uitat prin el şi nu l-am întâlnit pe Grigore: viu sau mort. Şi atunci mi-am zis că s-a urcat printre stele, printre turmele cerului, să le păstorească. Fusese visul lui de-o viaţă şi de-o moarte şi care abia acum se împlinise.

---

 

TABLOUL 27

PRÂSLEA: Dacă m-aş fi grăbit puţin, nu mult, vreo două săptămâni – şi ce sunt două săptămâni din viaţa unui om sau din timpul unui călător? – l-aş fi găsit în viaţă pe Manole. Da, terminase lucrarea. Se mai urcase o dată pe schele, s-o vadă mai de aproape. Şi schelele se năruiseră una peste alta şi Manole odată cu ele. De fapt, nimeni nu-l văzuse pe Manole prăvălindu-se de pe schele; meşterii ceilalţi se risipiseră peste noapte, de parcă numai cuvântul dat lui Manole i-ar mai fi reţinut pe loc. Se risipiseră, cum se risipeşte fumul; ca şi cum n-ar fi fost. Poate că erau şi ei vinovaţi de moartea lui Manole; poate că vreunul dintre ei slăbise schelele, cu gândul că aveau să le dea a doua zi jos. Poate că cineva făcuse înadins asta. Poate că îi înspăimântase moartea lui Manole; trupul Anei îi blestemase şi ei acum se gândeau că blestemul îi va cuprinde pe toţi, dacă aveau să mai rămână aici; aşa că se grăbiseră să plece, cât mai repede. Nici uneltele nu şi le luaseră toate cu ei. Nici tiparele, nici vopselele. Oamenii nu se atinseseră nici ei de lucruri. „Sunt ale lui Manole şi ale oamenilor lui. Cu Manole n-a fost lucru curat.” Nu se fereau să-mi spună asta. De fapt, se gândeau că nu-mi spun nimic nou, că eu ştiu acest lucru (nu eram eu, fratele lui?) şi doar îmi aminteau de asta, explicându-mi, într-un fel, de ce dispăruseră meşterii. Şi poate că meşterii nu-şi lăsaseră nici ei acolo lucrurile din grabă: poate că se temuseră şi ei să ia totul. Puteau însă să-mi arate locul unde se sfârşise Manole. Fântâna nu avea apă. Era gata, dar nu avea apă. Manole chiar se gândea să aducă apa de la izvorul de sus, s-o tragă prin ţevi până la fântână. Când s-a prăbuşit Manole, din el a ţâşnit, pe marmura albă, sângele; s-a prelins uşor, inundând, cu zeci de firişoare, marmura albă. Sângele a intrat adânc în marmură şi nu mai poate fi şters. Acum ai crede că marmura e aşa de când lumea, albă cu vinişoare roşii. Numai că izbitura lui Manole a trezit pământul dedesubt. A dat un cep izvorului. S-a umplut fântâna cu apă. A spălat sângele. Pe Manole l-a luat cu grijă, pe braţe, meşterii lui.   L-au îngropat lângă fântână, aproape de ea. Fântâna are apă bună acum, dar nimeni nu bea din ea. Trebuie să se cureţe bine de sânge. Şi oamenilor li se pare că încă mai e sânge în fântână. „Nu-i adevărat ”- îmi şopteau alţii.

CORUL: „Manole a murit, e drept, dar n-a murit aşa. Manole a murit înecat de oamenii săi. Terminase zidirea, terminase şi fântâna. Au dat drumul la apă. Fântâna s-a umplut repede. Atunci, înţeleşi dinainte, la un semn, s-au repezit la Manole Meşterii; l-au ţinut aşa, cu capul sub apă, până când şi-a dat sufletul. De ce l-au ucis? Din invidie: Manole era cel mai bun meşter; ştia totul. Putea oricând să renunţe la ei, să-şi găsească alţi meşteri.”

„L-au ucis de frică: se temeau de blestemul Anei. Aşa, prin moarte, blestemul Anei se frângea, ca într-un scut, în sufletul lui Manole, apărându-i. L-au ucis şi pentru a scăpa de jurământ; îi juraseră lui Manole să-l urmeze pretutindeni. Şi Manole vroia să-i ducă mai departe, pentru alte zidiri. Meşterii nu mai vroiau: aveau neveste, aveau copii, obosiseră, vroiau să se ostoiască pe la casele lor. Ucigându-l pe Manole, se eliberau de jurământ. Schelele le doborâseră după aceea, cu mare zgomot, să spună că s-au năruit odată cu Manole şi astfel să ascundă crima.”

„Eu cred că Manole s-a omorât singur. Şi-a văzut visul cu ochii. Şi când un om îşi vede visul cu ochii, poate să moară, trebuie să moară. Pentru ce să mai trăiască pe pământ un om care a pus piciorul în cer.”

„Poate că Manole nici nu a murit. Aflase că Stăpânirea vrea să-i pună piedici, să nu-l lase să înalţe şi alte zidiri. Şi atunci au umplut un sac cu pământ, i-au dat drumul de pe schele, au prăvălit schelele; Manole s-a ascuns. A murit în vale un om, un pădurar, şi trupul său n-a fost găsit. Poate că meşterii l-au îngropat în locul lui Manole şi au zis că e Manole. Acum a trecut destul timp şi, chiar dacă Stăpânirea ar vrea să dezvelească mormântul, tot n-ar afla adevărul. Manole a plecat cu meşterii lui. S-a dus mai departe, poate peste ţări şi mări, să înalţe alte zidiri, la fel de măreţe”.

PRÂSLEA: Şi se poate vedea pe dinăuntru zidirea?

CORUL: Acuma nu: e încă închisă. La anul, poate. Asta e porunca Stăpânirii. Să treacă întâi o zăpadă. Să se aşeze lucrarea. Să se închege bine vopselurile.

PRÂSLEA: Mi-au dat totuşi voie să intru în chilia lui Manole. Erau aruncate,   de-a valma, cutii cu vopsea, unele goale, altele abia începute, pensule de păr de jder, de veveriţă sau de nevăstuică, bidoane de ulei, gips, bulgări de răşină. Pe o masă însă, în ordine, hârtii. A umblat cineva prin ele?

CORUL: Nu, nimeni.

PRÂSLEA: Am recunoscut repede scrisul lui Manole. Am început să citesc. Scria Manole despre culori: „Pune două părţi de culoare pentru carne şi o parte de proplasm, ori chiar şi mai puţin, dimpreună într-o scoică; amestecă-le şi astfel vei avea glycasm, iar cu el zugrăvi-vei carnea trupului, dacă ai trebuinţă de ea în vreun loc. Iată cum făureşti glycasmul: După ce ai dat proplasmul şi ai desenat chipul sau orice altă parte, zugrăveşte mai întâi carnea cu glycasmul despre care totul te-am învăţat, subţiindu-l pe la margini cât să se deosebească de proplasm, aşterne apoi culoarea cărnii pe părţile ce ies mai în afară şi subţiaz-o asemeni glycasmului, încetul cu încetul, iar în chipurile bătrânilor osebeşte cu culoare pentru carne toate zbârciturile, în vreme ce la tineri doar căuşul ochilor.” Am răsfoit câteva pagini. Apoi am dat de un titlu subliniat: „Cum să faci din aur slovele de căpătâie.” „Caută şi află un melc, culege-i balele şi pune-le într-o scoică sau într-o ulcică; ia aminte cum faci a culege balele de melc. Bagă-i în casă ceară caldă şi îndată va slobozi bale pe care tu le vei lua şi le vei aşeza pe o lespede, la un loc cu puţin alun şi aur şi apoi vei frământa totul bine; mai pune şi niscai gumă şi astfel scrie pe ce voieşti şi însuţi te vei minuna”. Apoi, peste câteva pagini neinteresante, din nou un titlu subliniat: „Despre măsurile fireşti ale trupurilor”: „Află deci, învăţăcelule, că în chip firesc fiece om este de nouă capete, adică nouă măsuri, din talpa piciorului până în creştet. Şi mai întâi fă prima măsură, pe care o vei împărţi în trei şi desenează mai întâi fruntea, apoi nasul şi în urmă, barba; pletele însă zugrăveşte-le în afara măsurii, lungime de un nas şi iar împarte în trei partea de la barbă până la nas şi pe lungimea a două împărţeli fă bărbia, iar pe a treia, gura; gâtul însă trebuie să fie cât şi nasul. Măsoară apoi trei capete de la bărbie până la brâu şi alte două până la genunchi, iar genunchiul singur se măsoară un nas; încă două capete măsoară până la partea cealaltă. Lasă cât un nas pentru rotunjimea umărului, iar braţul, de pe partea dinlăuntru, până la cot să fie o măsură de un cap; îi încă una până la încheietura mâinii; mâna încă, până la vârful degetelor, o singură măsură. Cât despre un ochi, aşijderea fi-va şi celălalt în linie dreaptă şi tot la fel se vor depărta amândoi de rădăcina nasului. Când însă capul se arată dintr-o parte, de la ochi şi până la ureche ai a măsura cât de două ori ochiul; când însă se arată din faţă, numai cât un ochi trebuie să fie; urechea trebuie să măsoare cât nasul; la brâu de patru ori nasul trebuie să aibă când trupul este gol; dar când este înveşmântat, un cap şi jumătate; cingătoarea trebuie să şadă la brâu, acolo unde ajunge cotul.” Mai citisem cândva rândurile acestea; nu erau sigur ale lui Manole. Să fi fost din Cartea de pictură sau Erminiade la Athos a lui Dionisie din Furna? Să fi fost din lucrarea lui Elpios Romanos? Să fi fost din Papadopoulos-Kerameus? Nu-mi dădeam seama. Începusem să uit şi asta era bine. Am găsit apoi notiţe despre proporţiile din arhitectură, câteva rânduri despre structura solului şi aşezarea straturilor şi câte şi mai câte. Aşadar, Manole nu era doar un „posedat”, fie el şi de geniu; era un om, care se străduia să uite, topind într-o lucrare originală, tot ce acumulase cu trudă. Acum nu mă mai interesa dacă Manole mai trăia sau nu; dacă fusese ucis sau se sinucisese. Rămânea în urma sa lucrarea, peste secole şi peste oameni. Pentru mine rămâneau şi aceste rânduri. Le-am luat cu grijă, nimeni nu m-a oprit s-o fac, dacă ar fi făcut-o cineva, i-aş fi răspuns: „Sunt gândurile lui Manole, ultimele lui gânduri. Se cuvine să i le duc mamei sale.” Dar nu, nimeni nu mă întrebase nimic. Am ars cu grijă fiecare petic de hârtie. Nimic nu trebuia să rămână scris. Legenda lui Manole trebuia să rămână întreagă. Întreagă şi singură. Poate că unii mă vor judeca pentru faptele mele: pentru jungherul lui Toma, pentru copilul lui Grigore, pentru rândurile arse, lăsate (sau uitate?!?) de Manole. Nu cred că am greşit procedând astfel. Oamenii au nevoie de legende. Legenda trebuie să fie mai puternică decât adevărul. Toma, Grigore sau Manole nu erau numai fraţii mei, ei erau şi ai oamenilor. Nu mai aveam nici o datorie faţă de fraţii mei. Aşa că mă puteam întoarce acasă.

(va urma)

Lucian Strochi