TABLOUL 28

MAMA: Nu-mi era cel mai drag. Când ai atâţia copii, se pot întâmpla două lucruri: ori să-ţi fie toţi la fel de dragi (sau, luată cu treburi multe şi grele, să nu mai ai timp să te gândeşti la ei şi atunci toţi îţi sunt la fel de indiferenţi), ori să ţii nebuneşte la unul din ei. De obicei, la cel mai bicisnic, mai bolnăvicios, mai mofturos. Dragostea de mamă e oarbă: cine n-o cunoaşte, o poate condamna; cine o cunoaşte, o înţelege. Mie îmi erau mai dragi băiatul cel mic şi fata. Fata – pentru că era fată; băiatul cel mic – pentru că era cel mai mic dintre flăcăii mei. Mă pot judeca oamenii după gândurile astea; dar ele sunt drepte, cinstite şi nu mai ascund nimic. Cuvintele sunt făcute pentru a ascunde gândurile oamenilor. Dar gândurile pentru ce sunt făcute? Pe mulţi i-au uimit vorbele mele.

CORUL: Cum adică… o ţărancă proastă, din creierii munţilor, să vorbească aşa?

MAMA: Adică nu vorbeam ţărăneşte. Am stat multă vreme la casa unui popă. Mă îndrăgise preoteasa; eram frumoasă, tânără, harnică, vioaie, eram mulţi în casă, aşa că, într-o zi, i-a spus mamei:

POPA: …las-o la noi, o să-i dăm de mâncare şi haine, o să vă ajutăm şi pe voi cu un ban sau cu de-alde unele, o să fiţi şi voi mulţumiţi şi noi.

MAMA: Aşa am ajuns în casa popii. Popa nu era nici el un om rău. Tot timpul pe drumuri, venea doar pe înserat acasă, cu nasul roşu de frig sau de băutură, Preoteasa îl certa, aprig şi înfundat, dincolo, să nu aud eu, apoi îi dădea să mănânce. Până când masa era gata, popa citea gazetele. După cină, cărţi. Rar, când era mai bine dispus, încerca să-i explice preotesei anume pagini din Biblie, pilde mai greu de pătruns. Preoteasa, minte mai uşoară, îl asculta atunci înfiorată. Citeam şi eu. Nu biblia sau alte cărţi despre sfinţi; le citisem odată, îmi plăcuseră, dar nu mi-a plăcut niciodată să citesc de două ori o carte. Popa avea multe cărţi lumeşti şi îmi dădea voie să le citesc seara.

POPA: Care îţi plac mai mult, cele sfinte sau astea?

MAMA: Astea.

POPA: De ce?

MAMA: Cele sfinte sunt poveşti de demult; nu cred să fie adevărate.

POPA: Vezi, coană preoteasă, ce suflet păgân mi-ai adus în casă? E mai păgână decât căţeaua mea, care e dobitoc şi nu le ştie pe cele sfinte.

PREOTEASA: Poate că e mai bine aşa. Decât să fie una din cele care îl înşeală pe Dumnezeu cu crucea sub cap.

POPA: Când va fi să se mărite, bărbatu-său o să creadă că a luat o orăşeancă. Aşa vorbeşte.

MAMA: Nu eram orăşeancă, dar e drept că, încetul cu încetul, cuvintele din cărţi intrau în mine. Eu nu-mi dădeam seama de asta, dar musafirii preotului se mirau de vorba mea. Nu-mi era cel mai drag, dar aveam pentru el un fel de respect, încă de pe vremea când se lupta cu primele cuvinte. Când nu ai nişte copii grozavi, dacă eşti om întreg, te mulţumeşti cu ce ai, că sunt întregi la minte şi la trup, că sunt cinstiţi şi harnici. Numai despre el credeam altfel. Nu ştiu cum să spun, nu credeam că va ajunge un om mare, deşi şi învăţătorul şi oamenii credeau asta. Era altfel decât toţi ceilalţi. El îmblânzea cuvintele, le îndoia, le topea, făcea ce vroia cu ele. Vorbea mereu singur sau cu cuvintele lui, pe care le vedea aievea. Când m-am apropiat de bătrâneţe, am început să cred şi eu în cuvinte, să fac vrăji, nu împotriva cuiva, ci să mă ajute pe mine. Scriam un cuvânt pe o bucată de hârtie, o împătuream cu grijă şi apoi legam piciorul unei mese cu ea, cu o sfoară. De multe ori gândul se împlinea. Alteori nu. Credeam atunci că vraja mea a fost văzută. Uneori, copiii, jucându-se, îmi desfăceau sforile. Râdeau: „Iar a făcut mama vrăji.” Acum   îl ştiu departe. Ştiu că va veni după moartea mea, nu-l voi mai revedea, mă doare sufletul şi cu toate astea nu-mi pare rău. Ştiu că aşa trebuie să fie. Lui îi va părea rău. Am legat totuşi numele lui de piciorul patului. Va veni deci; dar va fi prea târziu pentru mine. Nu şi pentru el. El mă va vedea; eu nu.

POETUL: Vezi, mamă, cred că neamul nostru a fost blestemat sau blagoslovit. Noi toţi trebuie să ne căutăm norocul, să ne astâmpărăm setea, să ne căutăm dragostea, să ne împlinim patima. Eu am fost blestemat să-mi caut cuvântul. Poate un singur cuvânt. Poate mai multe. Nu ştiu care e acel cuvânt. Poate îl voi afla. Poate îl voi afla în cuvintele care îmi ascund un gând. Al meu şi al oamenilor. S-ar putea să-l găsesc. Pentru asta, pentru gândul ăsta nebun, pentru cuvântul pe care nu-l mai ştie nimeni, merită să-ţi risipeşti o viaţă. Poate chiar să mori.”

MAMA: Nu i-am răspuns nimic. Nu de cuvintele mele avea el nevoie.

POETUL: Câteodată cred că la început a fost un singur cuvânt. Minunat, fără îndoială. Deschidea porţi, sfărâma stânci, rotunjea fructele pe ram şi pântecul femeilor, oprea vânturile, risipea sau aduna norii. Oamenii îl iubeau şi îl urau.   L-au ascuns deci. În alte cuvinte. În ape. În pietre. În frunze. Eu nu ştiu decât atât: că există un cuvânt de început. Marele Cuvânt, căruia i se supun toate celelalte. Eu trebuie să-l caut.

MAMA: De ce tocmai tu? Asta nu înseamnă trufie? Trufia orbeşte. S-ar putea să treci pe lângă el şi să nu-l vezi. De ce tocmai tu să fii alesul?

POETUL: Cineva tot trebuie să fie.

MAMA: Acum sunt singură. M-au părăsit şi cuvintele. Mi-au rămas doar amintirile. Multe şi mute. La început închideam ochii. Atunci putea să ţâşnească şuvoiul de imagini. Şi semnele. Acum nu mai închid ochii. Poate că i-am închis deja şi nu mai ştiu. Azi-noapte a căzut din raft o carte. A rămas aşa, cu paginile desfăcute. A căzut peste un fier ruginit. Toată noaptea cartea a tras boala fierului. Dimineaţa am găsit fierul curat şi cartea roşie. M-am speriat: „Ce semn să mai fie şi ăsta? Nu cumva e un semn de moarte?” Apoi am zâmbit. Nu, dimpotrivă, era un semn al vieţii. Ştiu că el va muri după mine. Dacă va muri vreodată.

POETUL: Tot mai mult cred că nu voi muri vreodată.

MAMA: Ce să-i răspund? Că mie, dimpotrivă, mi-a fost mereu frică de moarte? Că am încercat să mă lupt cu cerul, acoperindu-i zodiile, înnegrindu-i pe rând zodiile, cu naşterile copiilor mei? Sau un gând şi mai nebun: că dacă noi, oamenii, i-am făcut pe zei nemuritori, înseamnă că mai întâi noi, oamenii, am fost nemuritori? Că poate prin copii şi suntem nemuritori? Că dacă ar găsi ceea ce caută s-ar putea, într-adevăr, lecui de moarte? Ce gând să-i dăruiesc din cele care mă înconjoară? Nu ştiu dacă cineva mă va întreba ce am făcut în viaţă. Nu m-a întrebat nici bărbatul meu, nici copiii mei şi nu cred să mă mai întrebe cineva. Dacă m-ar întreba totuşi cineva, aş putea răspunde: am zidit o casă şi nouă copii. O casă cu nouă odăi pentru nouă copii. Am încercat să zidesc şi cerul. Cu zodia mea, a bărbatului meu şi a celor zece copii pe care i-am născut. Poate am reuşit, poate nu. Ce ai reuşit cu adevărat, nu poţi şti tu. Şi poate e mai bine şi mai drept aşa. De ce acum, când, iată, am în casă doar un bărbat, un singur fiu al meu, când pe cel mai drag dintre ei l-am îndepărtat, pentru a mi-i apropia pe ceilalţi cu ajutorul lui şi îmi tremură sufletul pentru el, când nu ştiu nimic despre fata mea, singura căreia aş putea să-i spun lucruri pe care numai ea şi eu le-am putea înţelege, când mi-am blestemat un fiu care murise deja; de ce, când toţi copiii mei sunt ai mei şi când trupul tatălui lor devine tot mai străveziu şi eu însămi am început să-mi uit şi să-mi risipesc trupul, de ce acum trebuie să mă gândesc doar la el? Pentru că în sinea mea cred (şi nu vreau să mi-o recunosc nici mie asta) că doar el va izbândi, că doar el va duce mai departe numele şi patima şi gândul şi carnea neamului nostru? Sau poate căile sufletului sunt atât de întortocheate, încât niciodată nu ştii dacă ai luat-o pe drumul cel drept? A fost orb două săptămâni. În familia noastră toţi au avut vederea ageră. Ce se întâmplase? N-a vrut să-mi spună. Abia peste ani, mi-a mărturisit pe jumătate:

POETUL: Am privit prea mult soarele. M-a orbit. Poate ar fi fost mai bine dacă rămâneam orb.

MAMA: Nu şi pentru mine.

POETUL :Aş da oricând vederea în schimbul cuvântului. La ce îmi foloseşte privirea dacă sunt orb?

MAMA: Era atât de trist când îmi spunea asta, încât l-am iertat. Acum sunt şi eu oarbă. Privirea a coborât în mine, în memorie. Scotoceşte printre amintiri. Uneori găseşte câte ceva. Îmi dau seama că viaţa mea s-a învârtit în cerc. Soţul, copiii mei, acum casa. Atât. Nu mi-am dorit altceva, aşa că sunt mulţumită. Din nou semnele. Într-o noapte s-au topit literele. S-au scurs blând, ca o nuntă de furnici. Au rămas paginile cărţilor albe. Ce să faci cu atâtea cărţi nescrise. Erau hidoase. Pietrele mi-ar fi spus mai mult. M-am gândit să scot cărţile a doua zi în grădină, să le dau foc. A doua zi cărţile erau din nou înnegrite, aşa cum le ştiam dintotdeauna. Se întâmplase o minune? Orbisem eu din nou? Nu am scrisori. N-am scris şi n-am primit scrisori… Copiii mei parcă nici nu ar şti să scrie. Doar de la el am una. Foarte lungă, de peste douăzeci de pagini. O scrisoare. Nu îmi este adresată mie. Nici nu ştiu dacă îi este adresată cuiva. Aş fi vrut să mă pricep să-i descifrez prin scris soarta. Nu ştiu. La început scrisul e aproape caligrafic, uşor aplecat spre dreapta. Primele două pagini. Apoi scrisul devine drept, mai nervos, mai grăbit. Alte cinci pagini. Bătut de un vânt cosmic, scrisul se culcă apoi spre stânga. Literele sunt acum prelungi, abia le ghiceşti. Parcă vântul ar încerca să le smulgă din rădăcini. Literele se ţin încă bine în pământul hârtiei. Încerc să înţeleg ce scrie. Nu reuşesc. Înţeleg fiecare rând. Când însă încerc să reconstitui pagina, nu reuşesc. E multă durere, prea multă. De unde atâta durere? N-a suferit, n-a fost bolnav, într-un fel a fost răsfăţatul meu şi al altora. Atunci de unde atâta durere? Sunt încă oameni care, dacă ar fi fericiţi, ar fi mai trişti decât ceilalţi. El e unul dintre aceşti oameni. Singura lui bucurie e în durere. Pentru că durerea e singura care îi deschide calea spre adevăr. E singura idee pe care o reţin din scrisoare. Când eram mică am văzut un şarpe uriaş, poate că spaima îl făcea şi mai uriaş, un şarpe alb învârstat cu dungi negre, dese. Tăcut, a îmbrăţişat un copac, mi se pare o salcie. S-a strecurat apoi în scorbura largă. Cât timp s-a scurs, mi s-a părut că am citit o carte minunată. Nu mă încerca nici o spaimă, vroiam să citesc cartea aceea, care mi se scurgea printre priviri. N-aş putea spune ce scria pe şarpele acela, dacă erau într-adevăr rânduri sau era doar un desen fantastic, un joc al naturii, eram prea mică, nici nu ştiam să citesc, totuşi atunci am fost sigură că pe şarpele acela scria ceva. În noaptea asta am văzut din nou şarpele. Nu ştiu dacă era acelaşi, era la fel de alb şi de mare, nu cred să fi fost totuşi acelaşi şarpe; am încercat din nou să-i citesc scrisul ciudat de pe piele; din nou n-am reuşit şi asta pentru că şarpele nu era luminat decât de lumina albăstrie a lunii, iar ochilor mei le-a slăbit puterea. Şi din nou am fost sigură, fără să am vreo dovadă, că pe şarpele acela era scris ceva, nu mult, câteva rânduri; dar poate că acele rânduri erau pentru mine. M-am gândit din nou la fiul meu, am crezut pentru o clipă că ar fi chiar el, adică nu el, ci doar sufletul lui, şi că ar fi vrut să-mi spună ceva. Poate despre moarte; şarpele e un mesager al morţii; poate despre pământ; despre pământul din care venise şi în care se întorcea; poate despre viaţă. Dacă aş putea cere ceva Ziditorului, i-aş cere să-mi preschimbe sufletul în şarpe. Aş sta atunci la talpa casei, i-aş auzi pe toţi şi aş trăi în vecii vecilor, până când zidurile de piatră şi de lut ale casei se vor risipi ca un fum. Dar ăsta e doar un gând, pe care nu ştiu dacă l-ar înţelege chiar Ziditorul. Din nou semne. Poate că se întâmplă cu semnele ce se întâmplă cu cuvintele: nu e decât un singur semn şi doar noi, oamenii, vedem şi auzim atâtea semne.

(va urma)

Lucian Strochi