Primele mele amintiri despre saşi sunt lingvistice: învăţătoarea ne punea să spunem „şase saşi în şase saci” – lucru dificil, în primul rând pentru că nu înţelegeam ce să caute saşii în saci. Mai simplu era cu „capra calcă piatra, piatra crapă-n patru…”, sau cu tâmplarul care „dă cu tâmpla-n tâmpla tâmplăresei”. Erau încurcături de limbă, unele interesante, pe care ajunseserăm să le rezolvăm mulţumitor.

Tot de pe vremea aceea vin amintirile despre prietenul meu de joacă Lucian Crişan, pe jumătate neamţ (nu înţelegeam ce e povestea cu jumătatea), care vorbea cu mama sa şi cu sora sa Clara nemţeşte şi care se bucura prin urmare de o poreclă pe măsură: Neamţu᾽.

În oraşul meu de la poalele Parângului erau destui nemţi, saşi şi svabi, toţi bucurându-se de respectul comunităţii, pentru că erau harnici, disciplinaţi, talentaţi la muzică, buni vecini, specialişti în tehnică (se spunea că Dumnezeu l-a făcut pe neamţ cu şurubul în mână). Năvăleau apoi peste noi, românii, cuvinte precum şpilhozen, ringhişpil, mai târziu oberştaigăr, oberliht sau şubler. Aveam colegi precum Richter, Ritter, Schuster, Knebel, Schelker, Sutter, chiar Sasu, alături, evident, de colegi maghiari precum Tiszckeş, Kormoş, Hampo, Marton, cu care împărţeam frăţeşte aceleaşi spaime scolăreşti şi aceleaşi bucurii efemere.

O vacanţă adolescentină m-a adus la Făgăraş, pe strada Inului, la numărul 36, unde mama stătea cu chirie şi unde, în spate, se afla casa lui Schiller, unde am cunoscut pe „fetele Schiller” – cum le spunea mama cu respect: Ilse (de vârsta mea), Marianne (mai tânără cu un an) şi Deli (cea mai mică), cu care am petrecut întreaga vacanţă. Mergeam cu Marianne pe malul Oltului, făceam plajă, ba chiar Marianne m-a învăţat să înot, asigurându-mă că „nu mă pot îneca, trebuie să dau doar din mâini…” şi cu care am discutat îndelung despre romantismul german, despre Novalis şi Goethe, despre fantasticul german, despre poeţi precum Trakl sau Rilke, despre care eu auzisem vag, citind doar câteva texte nesemnificative.

Tot Marianne m-a învăţat atunci şi acolo un lucru important: să-ţi aperi oricând şi în faţa oricui demnitatea. Pe malul natural al Oltului, plin de nisip fin, făceam plajă, în costum de baie. A ajuns la noi un miliţian care ne-a luat la întrebări, cerându-ne şi să ne legitimăm. Miliţianul ne cunoştea, Circa de Miliţie se afla chiar pe strada Inului, dar acum se făcea că nu ne cunoaşte. Marianne a intrat în joc, s-a făcut şi ea că nu îl cunoaşte şi i-a spus cam următoarele: „E dreptul Dumneavoastră să ne legitimaţi, puteţi să ne chemaţi chiar la Secţie, dar nu aveţi dreptul să ne jigniţi sau să faceţi insinuări.” Miliţianul a înghiţit în sec, a mai mormăit ceva şi ne-a lăsat în pace. Marianne a mai adăugat ca pentru sine: „Nu-mi iau cu mine buletinul când mă scald, mai ales cînd locuinţa mea e la 200 de metri de plajă.”

Contactul cultural cu saşii a fost unul destul de dureros pentru mine, am povestit asta şi într-o carte autobiografică, Funia de nisip: tabloul Uciderea pruncilor de la muzeul Brukenthal şi Toccata şi fuga în re de J.S. Bach, interpretată de un organist neamţ, la Biserica Neagră din Braşov, m-au impresionat peste fire, dincolo chiar de lacrimi.

Şi mai am o amintire, poate cea mai tulburătoare şi mai semnificativă, din timpul studenţiei: la Reşiţa, pe strada Victoriei, într-o casă nemţească, de fapt două, la un Revelion, se strânseseră un număr incredibil de naţionalităţi: români, sârbi, ruşi, unguri, nemţi, ucraineni, un ceh, un turc, un polonez. La un moment dat, puţin după trecerea în noul an, cele două grupuri din cele două case s-au unificat, oamenii urându-şi reciproc fericire, sănătate şi viaţă lungă.

Pe neaşteptate o nemţoaică a început să plângă liniştit, dar impresionant, amintindu-şi tocmai acum, la cumpăna dintre ani, de fratele ei, mort pe frontul de Est, în Rusia, în timpul celui de al doilea război mondial. O rusoaică a încercat s-o liniştească, spunându-i pe limba ei, adică în rusă, că nu trebuie, să se liniştească, că războiul a trecut… A început apoi să plângă şi o rusoaică, amintindu-şi şi ea că a pierdut, în acelaşi război, jumătate din familie. De data asta am sărit să o liniştească nemţoaicele. În nemţeşte. Scena era incredibilă şi ar fi arătat oricui faptul că nu popoarele, ci generali îşi doresc războaiele.

Treptat, după vizite la Mediaş, Sibiu, Făgăraş, Braşov şi în alte oraşe ardelene, eroii saşilor au devenit şi eroii mei, revendicându-mi-i discret, dar convingător.

Am suferit fizic când am aflat despre decapitarea lui JOHANN ZABANIUS SACHS von HARTENECK în anul 1703, în Piaţa Mare a Sibiului, despre împuşcarea în 11 mai 1849 a lui STEFAN LUDWIG ROTH (1796-1849) pentru „înaltă trădare” de către „tribunalul de sânge” al nobililor maghiari şi secui de la Cluj, el fiind, pentru mine, egalul lui Nicolae Bălcescu sau Petöffi Şandor, ca martiri ai Revoluţiilor de la 1848. Crima lui Roth a fost luciditatea sa politică, nevoia de dreptate istorică, scriind despre români, de exemplu: „… noi avem deja o limbă a ţării. Nu este limba germană, dar nici cea maghiara, ci este limba valahilor. Oricât ne-am suci şi ne-am învârti noi, naţiunile reprezentate în Dietă, nu putem schimba nimic.”

JOHANNES HONTERUS (1498-1549) a fost un reformator religios, un veritabil umanist, un poet cu renume, cu o profundă cultură matematică şi filozofică, având cunoştinţe în domeniul tiparului şi al gravurii în lemn. Este iniţiatorul primei fabrici de hârtie din Braşov (care va furniza hârtie şi Ţării Româneşti şi Moldovei) şi al uneia dintre primele tipografii din Transilvania.

Despre baronul SAMUEL VON BRUKENTHAL (1721-1803) aflasem că a fost singurul sas transilvănean care a ajuns Guvernator al Marelui Principat al Transilvaniei (1777). Palatul său de la Sibiu, datând din 1779, care îi poartă numele, are galerii de artă comparabile cu marile muzee ale lumii, iar atunci când din muzeu au fost furate câteva lucrări printre care Omul cu tichia albastră am considerat furtul ca fiind aproape un atac la persoană, o agresiune directă.

Un Conrad Haas (1509-1579), inventator sas din Sibiu, pionier al tehnicii rachetelor a imaginat 17 tipuri de rachete cu mai multe trepte, rachete ce aveau şi aripioare de stabilizare, publicându-şi invenţiile în Coligatul de la Sibiu, cel mai vechi manuscris din lume în domeniu, m-a făcut să visez că omul poate zbura în cosmos, înainte ca acest vis să fie realizat de căţeaua Laika sau maiorul Iurii Gagarin.

Ultimul din ilustrissima serie, HERMANN JULIUS OBERTH   (1894-1989) a intrat în conştiinţa mea pe două căi: una mitofloclorică, „un sas din Transilvania a fost cel care a construit primul o rachetă cosmică cu combustibili lichid”, (lansată cu succes încă din 1929, fiind părintele spiritual al lui Werner von Braun) şi a doua cale, cea ştiinţifică, mai târzie, când am aflat că la construirea primei rachete de mari dimensiuni din lume, cunoscută sub numele V-2, s-au folosit 95 dintre invenţiile şi recomandările lui. L-am regăsit ulterior în timbre româneşti dedicate Cosmosului…

În ani, contactele mele cu saşii, cu svabii, cu nemţii s-au înmulţit, mai ales pe cale culturală, am vizitat în mai multe rânduri Germania,   mi-au fost traduse, în reviste sau chiar în volume, versuri în germană.

Pe doamna Elena Konrad Oboroceanu am cunoscut-o destul de târziu, era colegă cu soţia mea, era o foarte bună profesoară de desen, mamă a doi copii reuşiţi, dintre care unul, Oana, mi-a fost chiar elevă în particular, prin preajma unor examene. Ştiam că Elena (Luli) e săsoaică, că ştie bine nemţeşte, dar n-am auzit-o niciodată vorbind în această limbă. Pentru simplul motiv că într-un dialog ai nevoie de doi… interlocutori şi Elena nu-şi prea găsea interlocutorul.

După ᾽89, am văzut-o activând la Forumul german şi atunci când am organizat un Festival al Minorităţilor, Elena Konrad Oboroceanu a adus pentru o expoziţie tematică, între alte piese, două splendide costume săseşti.

Ne-am reîntâlnit, de data asta colegi, la un Colegiu naţional de renume şi atunci mi-a mărturisit primele ei gânduri despre această carte, aflată firesc la început la stadiul de … articol.

Articolul a devenit capitol, capitolul, mai multe capitole, mai multe capitole o carte, carte pe care am avut privilegiul să o citesc chiar de la primele pagini şi apoi în devenirea ei, cunoscând astfel bine, temerile, ezitările, incertitudinile, acribia, profesionalismul, tenacitatea, candoarea, fermitatea, nostalgia autoarei.

Orice om îşi caută rădăcinile. Suntem fiinţe fractalice, prin urmare putem reface invers, nu doar genetic, prin ADN, trecutul nostru imediat sau mai îndepărtat, ne putem întâlni cu strămoşii noştri, primind prin/de la ei binecuvântare şi identitate, ne putem justifica în faţa istoriei.

Prezenţa saşilor în Moldova e cunoscută, recunoscută şi necunoscută de multă vreme.

Au cunoscut-o şi recunoscut-o savanţii, istoricii de prestigiu, există un număr impresionant de urme materiale, mii de pagini scrise, de saşi sau de români, dar, pentru marele public, această prezenţă e destul de discretă.

Explicaţiile sunt multiple, dar eu aleg doar câteva: ne-am înţeles dintotdeauna foarte bine cu nemţii, ei s-au adaptat perfect în Transilvania, Moldova sau Valahia, fiind oameni muncitori, modeşti, liniştiţi, nu au intrat în conflicte cu românii, nu au revendicat titluri, pământuri sau privilegii.

Prin urmare românii nu i-au luat în seamă, nu i-au tratat ca pe nişte străini, ca pe nişte duşmani.

Despre tătari de pildă s-au scris mult mai multe pagini, deşi tătarii nu au prea fost pe la noi decât în trecere (eufemism pentru năvăliri!) (nu mă refer la Dobrogea, fireşte).

Meritul principal al cărţii doamnei Elena Konrad Oboroceanu îl constituie faptul că e o carte convingătoare, deloc seacă, deloc obositoare, chiar dacă sunt citate sute de documente.

Al doilea merit al acestei monografii rămâne prezentarea poliedrică a prezenţei saşilor în Moldova, prezenţă ce a impus articole distincte, structurate convingător (Istorie, Artă, Învăţământ, Meşteşuguri, Religie etc.).

Al treilea merit al opusului este decuparea fenomenologică,   într-un tipar psihosomatic al sasului: bun meseriaş, serios, neconflictual, corect, iubindu-şi religia, tolerant şi cooperant.

Cartea impresionează prin multitudinea şi calitatea surselor, prin echilibrul dintre informaţii, prin stilul autoarei – care prelungeşte discret, subtil şi inspirat textul documentului citat, în acelaşi stil, – ceea ce nu e un lucru la îndemâna oricui.

Un exemplu amuzant despre rezolvarea unor probleme de documentare, de informaţie şi de redactare. La un moment dat, e vorba de doi saşi prezenţi în documente ale Liovului.

Numai că Nicolae Iorga crede că cei doi sunt din Siret, iar Constatin C. Giurescu că ar fi locuitori din Baia. Pentru care soluţie să optezi?

Elegant, Elena Konrad Oboroceanu rezolvă disputa, renunţând la localizări şi consemnând prezenţa celor doi saşi din Moldova în documentele Liovului.

Cele 10 capitole ale monografiei-album sunt echilibrate, bine documentate, cu trimiteri judicioase, convingătoare.

Elena Konrad Oboroceanu lasă documentul să vorbească, intervine rar, repet, în spiritul citatului, nuanţându-l uneori, polemizând (rar) cu el.

Există o logică internă a capitolelor, o diacronie a prezentării, vizibilă chiar din titlurile acestor capitole (I. Despre saşi, „podoaba popoarelor din Ungaria”, II. Cavalerii teutoni, III.Începuturile colonizării, IV. Saşii din oraşele Moldovei, V. Meşteşuguri şi meşteşugari, VI. Învăţământul, VII. Religia, VIII. Arta, IX. Atestarea cronologică a prezenţei saşilor în Moldova, X. În loc de concluzii).

Autorii citaţi sunt cel mai adesea de primă mână: Nicolae Iorga, Ştefan Pascu, Răzvan Theodorescu, Ion Nistor, Constantin C. Giurescu, Dinu C. Giurescu, Constantin Rezachevici, Ioan Bogdan, N. Gostar, Dan Berindei, Virgil Cândea, Dan Cernovodeanu, Neagu Djuvara, Constantin Matasă, Vasile Drăguţ, Grigore Ionescu, Florin Constantiniu, Melchisedec Ştefănescu, P. P. Panaitescu, A. D. Xenopol,   Virgil Vătăşianu, Grigore Tocilescu, A. Oţetea, M. Berza, Vasile Pârvan, Traian-Valentin Poncea, Constantin Daicoviciu, Emil Condurachi, Alexandru Gonţa ş.a..

Lista autorilor străini este şi ea impresionantă: Carl Werner, Konrad Gündisch, Fridrich Raimund Kaindel, Carl Romstorfer, Marco Bandini, Adolf Ambruster, Catherine Durandin, Joachim Bahlcke, Fridrich Raimund Kaindel, Franz Zimmermann, Gustav Gündisch, Wilhelm de Kotzebue, Franz Wolf Wickenhauser, Andreas Wolf, R.W.Seton Watson, Franz Joseph Sulzer, Karl Zeno Pinter, Anton Kurz ş.a..

Firesc, nu lipsesc nici cronicarii moldoveni: Grigore Ureche, Miron Costin, ca şi Nicolae Costin sau Dimitrie Cantemir, după cum sunt prezente în lucrare şi tratate „grele”, precum Documenta Romaniae Historica, seria D, Documente privind istoria României. A. Moldova. Veacurile XIV – XVII (1384-1625): Indicele numelor de locuri”, Documenta Romaniae Historica. Seria A: Moldova, Cronologia Domnilor din Ţara Românească şi Moldova, Relaţiile internaţionale ale României în documente: (1368-1900). Culegere selectivă de tratate, acorduri, convenţii şi alte acte cu caracter internaţional, Documentele Hurmusaki etc.

Surprinde de aceea lipsa unui indice de nume şi mai ales lipsa unui indice tematic.

Ilustraţia monografiei este necesară şi convingătoare, unori impresionantă, chiar dacă sursa lor nu e întotdeauna una academică.

De altfel, autoarea este total dezinhibată atunci când foloseşte sursele, aducând astfel un aer proaspăt cercetării ştiinţifice tradiţionale, care, cu un respect canonic nejustificat întotdeauna, era prea atentă doar la anumite „izvoare”.

Elena Konrad Oboroceanu a plecat de la un vis şi a ajuns la unele certitudini.

A depus un efort imens să ne convingă şi pe noi de adevărurile ei, descoperite deloc întâmplător, metodic, îndârjit, dar neîncrâncenat.

Autorea nu revendică nimic pentru nimeni, nu doreşte priorităţi, ci încearcă şi reuşeşte să pună unele lucruri la punct.

Şi, peste orice aşteptări, se întâlneşte cu strămoşii pe care îi credea pierduţi.

Astfel, Cartea sa, prima şi de căpătâi, s-ar putea intitula la fel de bine, poate chiar mai bine Pe urmele saşilor pierduţi şi regăsiţi în Moldova.

Aştept cu interes o nouă ediţie, de fapt o ediţie internaţională.

Cartea şi autoarea merită pe deplin acest lucru şi sunt convins că şi alţi nemţi îşi vor găsi, prin această operă, rădăcinile.

Lucian Strochi