O SINTEZĂ DESPRE UN EV MEDIU LINGVISTIC (DELOC ÎNTÂMPLĂTOR):

CATEGORIA GRAMATICALĂ A VERBULUI ÎN SECOLUL AL VI-LEA

de Ana DRĂGUŞANU

Există mai multe moduri de a aborda critic un text, literar sau nu.

O primă metodă ar fi cea franceză, acel „explication du texte”, o metodă ce permite contactul permanent cu opera, însoţind-o, explicând-o, comentând-o, luminând-o, luptând cu obscurităţi şi ambiguităţi, cu încifrări şi conotative.

O a două metodă, cea germană, acea „Literaturwissenschaft” pleacă de la opera literară, construind în locul ei o altă operă, uneori valoroasă sau chiar fascinantă.

Dacă ne-am plasa în domeniul construcţiilor am aprecia prima metodă ca fiind o restaurare a unei clădiri, cu accent pe decoraţiuni, faţade, statui, capiteluri, coloane, fără a afecta însă arhitectura originară, a doua metodă demolând o clădire şi apoi construind o alta absolut nouă, amintind, mai mult sau mai puţin vag, de construcţia iniţială.

Pentru lucrările de beletristică criticii preferă de obicei metoda franceză, în primul rând datorită unor factori precum ermetismul, elipsa, ambiguitatea, din nevoia de a lămuri, decoda, descifra opera literară considerată obscură, iar pentru lucrările ştiinţifice e folosită îndeosebi metoda germană, pentru că, plecându-se de la o operă-pretext, criticul, savantul să poată propune o operă pe care o consideră novatoare, originală.

Prin titlu, dar şi prin conţinut, lucrarea profesoarei Ana Drăguşanu CATEGORIA GRAMATICALĂ A VERBULUI ÎN SECOLUL AL VI-LEA este o operă ştiinţifică şi încă una dintre acelea ce intră în categoria „ultraspecializate”.

La prima vedere, pe cine ar putea interesa astăzi, într-un veac atât de grăbit şi implicit superficial, o operă tratând despre „Categoria gramaticală a verbului în secolul al XVI-lea?” (Cu atât mai mult cu cât autoarea nu încearcă un parcurs comparatist, referindu-se la limbile europene, europene sau măcar romanice, ci doar la limba şi literatura română!?!).

Autoarea se salvează inteligent de această întrebare capcană, incluzând în operă două capitole de un interes major, pentru cine vrea să cunoască mişcarea ideilor, religioase în primul rând, dintr-un Ev Mediu fascinant, contradictoriu, dinamic şi încă insuficient cunoscut.

Astfel primul capitol se intitulează „Împrejurările politice şi culturale în secolul al XVI-lea”, capitol în care se analizează atent „Societatea românească în Ţările Române şi în Ardeal”, se discută despre existenţa a „două categorii de texte” (traduse şi netraduse), despre „vechea slavă”, despre „primele texte româneşti”, a „primelor traduceri româneşti” şi despre un fenomen extrem de interesant din punct de vedere, social, religios şi chiar lingvistic: husitismul, autoarea polemizând convingător cu mari personalităţi precum Nicolae Iorga sau Candrea.

Capitolul este bine scris, sobru şi documentat, deşi ne-am fi dorit poate o prezentare mai amplă a primei scrieri în limba română, Scrisoarea lui Neacşu din Câmpulung, în primul rând pentru că este prima scriere atestată, concretă, integrală, apoi pentru că este o scriere interesantă din mai multe puncte de vedere: istoric, social, chiar de profil psihologic, iar lingvistic prezintă o tranziţie interesantă.

Autoarea a avut probabil în vedere fragmente de alte scrieri sau referiri indirecte despre unele scrisori în limba română (scrisoarea boierului Dragomir Udrişte sau cea a unui preot român care primeşte un florin pentru redactarea unei scrisori în limba română, dar al cărei conţinut nu îl cunoaşte.

Şi acum un scurt citat care ilustrează calităţile stilului autoarei, calităţi despre care am amintit mai sus: „Criteriul lingvistic nu este cel mai pertinent în datarea primelor traduceri a cărţilor de slujbă româneşti. O datare mai concisă poate fi făcută ţinând seama de momentul când Reforma lui Luther se răspândeşte în Ardeal şi de data primei tipărituri efectuată de Coresi: 1530-1559. Primele cărţi religioase apar în Maramureş şi în Ardealul vecin. Prezenţa Catehismului luteran, printre traducerile în limba română, este caracteristică pentru mişcarea reformistă.”

Capitolul al doilea e cel mai valoros al lucrării, permiţându-i autoarei să se mişte liber prin „Epoca lui Coresi”, vorbindu-se judicios, aplicat şi adesea inspirat despre „influenţa luterană”, „influenţa calvină” şi despre „întoarcerea la ortodoxie”, atenţia fiind (con)centrată desigur pe „tiparul slavonesc în Ţara Românească”.

Capitolul este realmente captivant, se citeşte pe nerăsuflate, multitudinea datelor (absolut necesare!) nesugrumând un discurs cu valenţe… picareşti.

Tabloul surprins e viu, surprinzând amestecuri de civilizaţii, popoare, împrejurări faste sau tragice, cu personaje bine concurate precum Gheorghe Crnojevic, călugărul Macarie, Elisabeta, fiica lui Antonio Erizzo, Radu cel Mare, mitropolitul sârb Maxim, „care a izbutit să împace cu cuvinte creştineşti pe Radu cel Mare cu Bogdan al III-lea, Domnul Moldovei”, Mihnea cel Rău, Vlad-Vodă, Neagoe Basarab, Dimitrie Liubavici, Hans Benkner, Oprea Logofătul, diaconul Coresi, Honterus, Iohan Fuchs, Ioan Sigismund, judele Sibiului, P.Haller, pastorul M. Ramser, Filip Maler Heltai Gaspar, Alexandru, domn al Moldovei, mitropoliţii săi, Eftimie şi Serafim., Ioan Caleca, popa Ion Românul, din satul Sânpetru, Hunedoara etc.

Domni, înalţi prelaţi, tipografi, traducători, o lume a elitei sociale şi culturale neaşteptat de vie şi de numeroasă.

Lista ţinuturilor şi localităţilor prezente în acest capitol e şi ea impresionantă: Târgovişte, Braşov, Ardeal, Veneţia, Balcani, Muntenegru, Italia, Cetinia (mănăstire), Ravena, Asia Mică, Muntenia, Moldova, Ţara Românească, Serbia, Gracania, Wittenberg, Ţara Bârsei, Elveţia, Sibiu, Orăştie, Cluj, Sebeşul săsesc, Sighetul Marmaţiei, Sânpetru, Bistriţa, Oltenia, Bucovina, Suceava, Maramureş.

Ana Drăguşanu reuşeşte să ne prezinte o istorie vie, fascinantă şi pasionantă, nu a armelor, nu a teritoriilor pierdute sau câştigate de eroi „civilizatori”, ci o istorie a culturii, a cărţii, a scrisului şi a tiparului, la fel de fascinantă, dar mai greu de surprins în dinamismul ei.

Doar Umberto Eco sau Dan Brown au reuşit acest lucru, dar mai mult ca ajutorul unui imaginar livresc.

Stilul este şi de această dată, sobru, cu amprentă ştiinţifico-istorică, dar şi cu uşoare note personale şi aluzii ale autoarei: „Exceptând prefaţa Cazaniei şi Molitvelnicului din 1564, în textele amintite mai sus, afară de ideea naţionalizării serviciului divin –unul din postulatele fundamentale ale curentelor de reformă –şi de o mică aluzie la darul milcuiturii din Catehism, nu se introduce nicio inovaţie care să devieze biserica românilor la tradiţia ortodoxă moştenită din strămoşi.” Şi, puţin mai departe: „După 1564 ungurii s-au despărţit de saşi şi ai îmbrăţişat reforma calvină. Ei se străduiesc să atragă şi pe români la reforma lui Calvin şi în acest scop ungurii luptă pe două fronturi. Pe de o parte ajută tipărirea cărţilor bisericeşti în limba română, pe de altă parte, caută să impună, cu sila, pe cale oficială, organizarea bisericii după normele calvine.”

Există o nobleţe a scrisului şi o bucurie a tiparului, domnii legându-şi numele de cărţi tezaur.

Ana Drăguşanu simte nevoie să sublinieze aceste realităţi nobile, de ctitor, dar pierdute acum:

„Din tipografia lui Macarie au apărut numai trei cărţi bisericeşti: Liturghierul, început sub Radu cel Mare şi încheiat sub Mihnea cel Rău; Octoihul, în domnia lui Vlad-Vodă; Evangheliarul, sun domnia lui Neagoe Basarab.”

Autoarea are capacitatea de a sintetiza epoci întregi în puţine cuvinte, cum este cazul cu activitatea lui Coresi: „Coresi, punând sub teascul tiparului manuscrisele ce veneau din regiunea Maramureşului, a înlocuit particularităţile arhaice şi dialectale ale acelor texte cu particularităţile graiului vorbit în sud-estul Ardealului şi în Ţara Românească, particularităţi ce reprezentau o limbă mai evoluată, vorbită de un număr mai mare de români. Aceste înnoiri nu s-au mărginit doar la fonetism şi morfologie, ci au atins şi structura sintactică şi textul. Multe cuvinte de obârşie străină sau chiar din moştenirea latină, care erau înţelese doar în părţile din care el venise şi în cele în care îşi împlinea munca lui de tipograf, le-a înlocuit cu altele de o mai mare circulaţie în limbă. Cuvinte ca feleleat, fuglu, gotovi, izeclean, pristoi, au fost înlocuite prin corespondentele lor: răspunsu, legătură, găti, iute, a se opri ş.a.

Întorsura frazei e mai firească la Coresi, raporturile sintactice mai precise (obiectul e întotdeauna legat de verb prin prepoziţia pre), iar ritmul de desfăşoară mai vioi şi mai armonios.”

Literatura apocrifă, al treilea capitol al lucrării se ocupă aproape exclusiv de o singură lucrare, e drept celebră: Codex Sturdzanus.

Există, e drept, o nefirească teamă a cercetătorilor de a se ocupa de aceste texte apocrife, interesante măcar pentru că se opun scrierilor canonice.

S-ar putea ca autoritatea bisericii, dogma, să fi intervenit direct sau indirect, iar textele apocrife să nu u mai fi fost obiect şi subiect al cercetătorilor, mai ales că, în multe cazuri, aceste texte au fost „contaminate” de o viziune populară evidentă. Desigur, cele mai importante texte ce conţin legende apocrife sunt Codex Sturdzanus, Codex Teodorescu şi Codicele de la Kohalm.

1. P. Hasdeu a fost primul care s-a ocupat de legendele apocrife şi le-a împărţit în texte măhăcene (la Măhaciu de pe Mureş a fost copiat între 1580 şi 1620, Codex Sturdzanus) şi bogomilice (de la mişcarea eretică apărută în Bulgaria şi în întreg Imperiul Bizantin în secolul al X-lea).

Autoarea propune o altă împărţire a scrierilor din Codex Sturdzanus şi anume în Literatură apocrifă apocaliptică „care ne dezvăluie într-o formă plină de simboluri tainele lumii dincolo de moarte” şi Legende Hagiografice, care narează despre „viaţa supraomenească a marilor iluminaţi care şi-au sacrificat viaţa pentru triumful creştinismului, precum şi viaţa marilor asceţi care şi-au mortificat trupul pentru a-şi mântui sufletul”.

            Până la urmă, în Codex Sturdzanus importante sunt legendele apocaliptice, trei la număr: Apocalipsul apostolului Pavel, Călătoria Maicii Domnului la iad şi Moartea lui Avraam.

Călătoria Maicii Domnului la iad, după cum o arată şi titlul, este o coborâre în Infern, aşa cum o încercase cândva Orfeu şi apoi Dante.

Să remarcăm că acum e vorba de o eroină, nu de un erou. Legenda face parte dintr-un ciclu marianic care continuă şi astăzi sub cele mai diverse forme, atât prin celebrarea minunilor de la Lourdes sau Mejdugorie, dar şi prin insinuarea cultului în folclor, Maica Domnului fiind când Sfânta Duminică sau Sfânta Vineri, când „măicuţa bătrână” din Mioriţa. De altfel Călătoria Maicii Domnului la iad şi Legenda Duminicii „se citesc şi astăzi cu evlavie la sate şi sunt aducătoare de noroc şi păzitoare de primejdii”, intrând – ne spune autoarea – şi în ciclul colindelor religioase.

Capitolul patru ne readuce la titlul lucrării fiind consacrat „particularităţilor verbului în secolul al XVI-lea”.

Ana Drăguşanu are câteva observaţii pertinente (unele personale) asupra structurilor lingvistice, evidenţiind faptul că „schimbările morfologice, în marea lor majoritate de natură analogică, se pot încadra în două tendinţe: tendinţa de simplificare şi cea de redundanţă. Cele două tendinţe sunt legate de alte direcţii ale evoluţiei structurii limbii române: simplificarea sistemului paradigmatic, reducerea contrastelor morfologice duc la complicarea structurilor sintactice, la separarea mai tranşantă a informaţiei morfologice de cea sintactică şi lexicală”.

Autoarea observă un lucru ce contrazice „teoria ariilor” a lui Matteo Bartoli conform căreia ariile lingvistice periferice, marginale sunt mai conservatoare decât centrul: „Vor fi numite arii laterale, de pildă, Iberia şi Dacia în raport cu Galia transalpină şi Italia, iar acestea două vor fi chemate arii de mijloc” şi anume că: „În morfologia verbului se petrec o serie de schimbări în distribuţia formelor, în întrebuinţarea diatezelor, modurilor, timpurilor şi persoanelor. Aceste schimbări apar însă mai ales în punctele periferice ale sistemului şi se limitează la jocul analogiei, care, pe de o parte regularizează şi simplifică paradigmele, dar, pe de alta, aduce o serie de complicaţii în alte sectoare (semantic, lexical, sintactic).”

Sunt subliniate acribologic trecerile de la o conjugare la alta „sau chiar formarea unor subdiviziuni în cadrul unor conjugări, ca urmare a acţiunii legilor fonetice sau a analogiei”, sunt analizate atent toate cele patru conjugări, comentariile fiind extrem de precise şi implicit convingătoare: „Conjugarea a IV-a în perioada cercetată este cea mai bogată fiind cea mai deschisă la împrumuturi şi la formaţii postnominale. Îşi dezvoltă astfel în secolul al XVI-lea o variantă în –î, în loc de –i, la început după (r) lung, care se pronunţă dur (urî în loc de uri), iar apoi, prin analogie, şi după (r). În urma acestei evoluţii fonetice a rezultat o apropiere a conjugării a IV-a de conjugarea I la unele timpuri şi moduri.”

Analizând verbul „a (se) naşte” (şi, desigur, şi alte verbe), autoarea arată evoluţia acestui verb de la diateza activă la cea reflexivă: „Fiiul nostru ca un orb a născut” , forma activă fiind înlocuită, din cauza ambiguităţii, cu forma reflexivă, încă din secolul al XVI-lea: „oameni ce nasc pentru oameni ce se nasc”. Autoarea remarcă folosirea dubletelor, atunci când nu e vorba de ambiguitate, mai ales la textele traduse din slavă sau maghiară: a se bătrâni şi a bătrâni, a se chinui şi a chinui, a se domni şi a domni, a se flămân(d)zi şi a flămân(d)zi etc.

            Ţinând cont de faptul că exemplele sunt de obicei culese din opere diferite, să remarcăm munca sisifică a autoarei.

Aceleaşi observaţii se pot face şi despre subcapitolele tratând modurile şi timpurile, observaţiile autoarei inserate discret, conţinând adesea concluzii generalizatoare: „Formele iotacizate sunt prezente în toate scrierile româneşti din epoca veche, indiferent de provenienţa locală a acestora: nordică sau moldovenească şi sudică sau muntenească.”

Ceea ce impresionează în această lucrare sunt aşadar concluziile scurte, veritabile microsinteze, ce ascund însă o documentaţie puţin comună.

Iată câteva exemple, sper, convingătoare: „Forma de persoana I singular nu are încă desinenţa analogică –m.” (e vorba desigur de imperfectul indicativului.); „Cea mai frecventă construcţie de exprimare a viitorului, întâlnită în toate textele, este cea alcătuită din prezentul auxiliarului a vrea şi infinitivul verbului de conjugat.”; „Imperativul negativ la persoana a II-a plural în –areţi,-ereţi,-ireţi (imperativul prohibitiv) era prezent în textele din toate zonele, dar cel mai frecvent este întâlnit în textele reprezentând regiunile şi zona Banat-Hunedoara: nu vă lăudareţi, nu menţireţi…”; „Supinul avea circulaţie numai în variantele sudice şi în cea bănăţeană-hunedoreană, iar în textele nordice erau specifice construcţiile cu infinitivul.”

Se remarcă, după cum se vede uşor, efortul autoarei de a construi un adevărat atlas lingvistic, cu zone geolingvistice precis conturate.

Uneori discursul cu aspect tranşant, conclusiv e prezent chiar în subcapitole: „Forme auxiliare ale lui „a fi” ce se regăsesc în secolul al XVI-lea cu aceleaşi caracteristici şi în aceleaşi îmbinări verbale dominant morfologice ca în româna actuală.”

Formele flexionare auxiliare cuprind de fapt a cincea parte a lucrării, a şasea parte şi ultima fiind dedicată „formelor flexionare copulative din secolul al XVI-lea.”

Există, din partea Anei Drăguşanu, o preocupare permanentă de actualizare a problemei, prin referire directă şi la situaţia de azi a verbului, a categoriilor gramaticale ale acestuia.

Atunci când atacă o problemă, autoarea are ambiţia de a o epuiza. Un exemplu convingător este analiza făcută verbelor ce apar frecvent cu forme flexionare copulative.

Autoarea nu se mulţumeşte cu identificarea verbelor (a fi, a se face, a rămâne, a părea, a însemna a ajunge, a se chema), ci analizează „posesia unei caracteristici (efective sau aparente) desemnate prin numele predicativ” şi stabileşte interesante relaţionări, caracteristica fiind: reală, concomitentă cu momentul vorbirii, reală, anterioară momentului vorbirii, reală, posterioară momentului vorbirii, reală, raportul cu momentul vorbirii fiind contextual, realizabilă/posibilă/ireală, concomitentă cu momentul vorbirii, sub forma unei dorinţe, rugăminţi/unui îndemn etc.;

Concluziile, fără a constitui un al şaptelea capitol, sunt sintetice şi binevenite.

Siglele şi abrevierile folosite „trădează” bogăţia materialului folosit: nu mai puţin de 39 de lucrări, între care: Coresi, Apostol (CA), Braşov, 1566, Coresi, Cazania (CC1), 1564,Coresi, Cazania (CC2), 1581, Coresi, Întrebare creştinească, (C.I.C), Braşov, 1560, Coresi, Liturghier (CL), Braşov, 1570 (ca să ne referim la un singur editor), acestor cărţi adăugându-se altele precum Apostol, Apocalipsul Maicii Domnului, Codicele (Marţian, Todorescu, Voroneţean, Sturdzan), Pravile, Praxis, Cânt religios, Carte de cântece, Tetraevangheliar, Molitvelnic, Evangheliar, Psaltire (Scheiană, Voroneţeană, Hurmuzachi), textele de la Măhaci, Palia de la Orăştie, Scrisoarea lui Neacşu din Câmpulung, scripturi, legende etc.

Bibliografia, bogată, cuprinde toate scrierile importante dedicate problemei.

Acestor scrieri li s-ar putea adăuga desigur şi altele, între care cărţile de istorie veche a limbii şi literaturii române semnate de Al. Piru, Ion Rotaru, chiar Tratatul Academiei (ILRVA) volumul I, care are meritul de a trata pe larg şi folclorul românesc.

Să ne întoarcem la întrebarea iniţială: „Pe cine ar putea interesa astăzi, într-un veac atât de grăbit şi implicit superficial, o operă tratând despre „Categoria gramaticală a verbului în secolul al XVI-lea?””

Primul răspuns îl dă chiar Ana Drăguşanu, reuşind o lucrare sincronică şi în acelaşi timp diacronică a unei parţi de vorbire esenţiale pentru limbaj, pentru propoziţie, pentru comunicare: Verbul.

Al doilea răspuns este cel al „filozofiei” mozaicului: o piatră de mozaic nu spune nimic, nimănui. Mai multe pietre alcătuiesc o operă, adesea o capodoperă. Prin efortul unor cercetători, de multe ori chiar anonimi, Limba şi literatura română au căpătat identitate, personalitate, prestigiu.

 Prof. dr. Lucian STROCHI