Bombe cu efect întârziat este o carte tristă. Atât de tristă, încât simţi insistent, otrăvit şi imposibil de amar, gustul inconfundabil al coclelii pe buze.

În acelaşi timp, dacă nu ar suna cinic – ceea ce nu ne-am dori nici noi, nici autorul –am spune că este o carte incitantă.

S-ar putea numi şi altfel: Un caz de mutilare sau Linşajul. Dar atunci accentul logic al textului ar cădea pe „eroina” cărţii, lucru pe care Mihai Hanganu nu şi-l doreşte.

Cartea este, între altele, o radiografie necruţătoare a „mediei”. Acea medie care formează, informează, dar –din păcate! – şi deformează. Până la caricatural, până la mutilare, până la o posibilă sinucidere.

Cartea are, paradoxal, doi eroi: autorul însuşi şi o fetiţă de 11 ani, trecută printr-o întâmplare tristă, tragică – ţinând cont de vârsta ei.

Autorul are supremul curaj de a ni se arăta în ipostaza de Om.

Adică de părinte, de spirit, de funcţionar public.

Rolul e dificil, într-o societate în care contează enorm sistemul şi infinit mai puţin individul.

Autorul e, pe rând, detectiv, director executiv, spirit caustic, sarcastic, conştiinţă.

Îşi permită să-şi pună întrebări incomode.

Îşi permită să ne pună şi nouă şi sistemului aceleaşi întrebări incomode.

Povestea e simplă: o fetiţă de 11 ani e violată de unchiul ei de 19 ani şi rămâne însărcinată. Sarcina este destul de înaintată şi societatea e pusă să opteze între avort şi continuarea sarcinii până la naştere. Ce trebuie făcut? Aparent aceeasta e întrebarea.

Media reacţionează imediat, brutal, necruţător, încălcând clar drepturile copilului (ale omului, ale persoanei).

Victima devine pentru a doua oară victimă.

Nu se poate apăra. Sistemul funcţionează perfect.

Se află totul: numele copilului, localitatea, numele unchiului, numele şi ocupaţia părinţilor, ce gândeşte vecina Veta, gureşă, îşi aduce aminte perfect că odată i-a dat eroinei o mână de prune, ce părere are moş Costache, vajnic brad şi bard al barului din sat; se face un complet studiu de caz, se cer soluţii, vinovaţi, se organizează mese rotunde cu capete pătrate, toată lumea se pronunţă, propune soluţii, medicii, preoţii, psihologii sunt acum la mare căutare, fiecare trebuie să spună ceva.

Apar mii de articole în presa scrisă, cazului i se dedică sute de mii de minute în presa orală.

Bulgărele de zăpadă se rostogoleşte conştiincios, implacabil, devine enorm, la început e încă un om de zăpadă, mai amintind de inocenţa copilăriei, apoi avalanşă, strivind câteva suflete, dar… ce mai contează! Tirajul a crescut cu încă un zero, ratingul înfloreşte promiţător…

Se poate replica: “Dar ce s-ar întâmpla dacă nu ar exista presa, mass – media? Ce s-ar face vedetele? Ar mai putea fi ele vedete? Fără paparazzi am mai afla lucruri picante, intime, despre cutare şi cutare?” Păi, vedeţi?!?

Mihai Hanganu nu neagă importanţa presei. De multe ori presa ajută, măcar prin informarea promptă, la soluţionarea unui caz.

Ea are şi dreptul de a sancţiona în numele cititorilor săi, al instanţei civice, abaterile de la moralitate, de la lege.

Mihai Hanganu combate însă absolutizarea unor procedee, încălcarea deontologiei profesionale, a legilor şi, în ultimă instanţă, a normelor care guvernează bunul simţ, umanul şi umanitatea din noi.

Mihai Hanganu se ridică vehement, folosind forţa logicii impecabile şi a documentului revelator, în faţa căruia trebuie să se încline toţi, ca în faţa Supremei Evidenţe, împotriva talibanilor, canibalilor, cabotinilor, rechinilor, şacalilor, lupilor, hienelor, hoitarilor care ucid ştiind că ucid, nu pentru a supravieţui, pentru a se hrăni, precum animalele mai sus-amintite, corespondente nominale ale suratelor lor cu doar două picioare.

Gama de procedee stilistice folosite de autor este foarte largă.

Mihai Hanganu este sarcastic, caustic, ironic, liric, dramatic, alegoric, persuasiv, maliţios, concesiv, fals concesiv, inocent, insolent, ingenuu, fals ingenuu, vehement, regizor plin de inventivitate, fin psiholog.

Se apară, contraatacă, pare gongoric pentru ca, atunci când atenţia interlocutorului este slăbită, anesteziată să devină precis ca lama unei săbii de Toledo, ucigând taurul, retezând braţele hidrei.

Dacă tema cărţii nu ar fi atât de gravă, spectacolul oferit de naratorul intradiegetic, autodiegetic şi homodiegetic ar putea fi unul încântător.

Cititorul ar putea fi sufocat de sutele documentele prezentate crud, frust, “materialul clientului.” Operaţiunea era însă una absolut necesară pentru demonstraţia cazului.

Dacă ar fi folosit lema, profesorul de matematici Mihai Hanganu ne-ar fi dat un document exemplar, de limpezimea şi lapidaritatea clasicilor greci.

Nu şi-a dorit asta. A preferat teorema, pentru că presupune şi demonstraţia.

A folosit metode logice, de logică aristotelică sau polivalentă. A folosit şi metoda reducerii la absurd. A folosit metode algebrice, înlocuind numele reale ale personajelor sau notându-le cu x, y, z.

Ca poet, Mihai Hanganu s-a bazat pe câteva figuri de stil: alegoria, personificarea, inversiunea, oximoronul, mai rar metafora, aproape deloc comparaţia.

Bombe cu efect întârziat nu este o carte despre războiul ca război. Dar este o carte despre fumigene, grenade lacrimogene, jocuri de artificii, petarde.

Dacă Mihai Hanganu s-ar fi născut cu vreo două secole în urmă, cartea sa    s-ar fi intitulat cu siguranţă, abrupt, precum discursul unor intelectuali şi revoluţionari ruşi: Ce-i de făcut? sau Cine e vinovat?

Rostul unei cărţi de asemenea factură este să te facă să (te) priveşti peste umăr sau în faţă, în oglindă.

Înainte de a-ţi da “bună dimineaţa” şi de a te spăla pe ochi.

Lucian Strochi