TABLOUL 32

MAMA: Nici nu ştiu dacă era o carte. Foile erau îngălbenite sau fuseseră galbene de la început; scrisul pedant, caligrafic, impersonal, părea că nu făcuse altceva decât să copieze un text care fusese deja scris cu mult înainte. Legate în coperţi din piele de viţel, foile închipuiau totuşi o carte. Am deschis-o la întâmplare. Am tresărit: în ea era scris tot ce făcusem şi gândisem eu astăzi. Deschisesem cartea pe la jumătate. Am închis-o cu spaimă. „Dacă e aşa, înseamnă că prima jumătate a cărţii, e viaţa mea trecută; în cealaltă, viaţa viitoare.” Cartea părea scrisă de multă vreme, scrisul se decolorase şi acum puteai citi doar urma scrisului, umbra lui. O găsisem în şopron, am dus-o tot acolo. Nu credeam în diavol; dar, dacă ar fi trebuit să cred, atunci ar fi fost cu siguranţă o carte a diavolului. Mă duceam totuşi şi luam pe furiş cartea. „O voi citi numai pe jumătate; lucrurile petrecute au fost, nu le mai poate schimba nimeni.” „Totul a fost scris, chiar şi rândul acesta” – citeam; şi dădeam din cap că aşa era. „Va trebui să citesc aşa cum se citeşte o carte: de la început.” Avea oare vreun rost? Avea. N-aş fi aflat nimic nou. Sau dacă aş fi putut trăi astfel. Cartea semăna cu un letopiseţ; doar faptele, aşa cum se petrecuseră ele. Câteva comentarii. Nu avea titlu. Mai bine. Aş fi putut-o numi „Cartea mea” sau „Cartea fiilor”, sau, poate, „Cartea semnelor”. Erau acolo toate faptele mele, bune şi rele. Şi gândurile. „Am crescut nişte orfani” – stătea scris în carte. Şi nu era aşa? Ce erau, în fond, copiii mei, altceva decât nişte orfani? Orfani de tată – căci tatăl lor se stinsese de mult. Orfani de mamă; căci erau departe de mine. Orfani şi de fraţi (dacă se poate zice aşa); pentru că erau singuri. „La început a fost litera”. Aşa începea cartea. Nu ştiu a cui a fost gândul acesta. Poate a fost şi un gând de-al meu, mai vechi; cum trecuse atâta vreme, îl uitasem. Numai prima pagină din carte era de neînţeles. Restul era atât de clar, încât, dacă aş fi închis ochii, aş fi putut-o recita, fără să o fi citit vreodată. Şi mai era ceva: pe alocuri, dar destul de rar, cartea era scrisă într-o limbă necunoscută, destul de apropiată, totuşi, de a noastră. Cine scrisese cartea şi de ce? Cum de o găsisem chiar eu? Dacă erau mai multe cărţi de acelaşi fel, pe cine ar fi interesat, totuşi, viaţa mea şi a copiilor mei? Am mai spus: cartea nu avea nici un titlu. Şi pentru că nu avea nici un titlu, nu avea nici un autor. Poate că e cartea judecăţii de apoi, cartea pe care, înaintea judecătorilor, ţi-o citeşte cineva; cartea faptelor tale adică, bune şi rele. O carte căzută din ceruri era cartea mea. Şi poate de aceea îmi venea atât de greu să o citesc. M-am întrebat apoi: „Am dreptul să o citesc şi mai departe, dincolo de ceea ce ştiam deja? Aveam acest drept? Nu cumva faptele mele viitoare aveau să fie influenţate de ceea ce aveam eu să citesc acum?” Am dus-o înapoi de unde o luasem, în şopronul acela spart şi muced. Aş fi vrut să o distrugă cineva, şoarecii sau umezeala şi atunci mi-ar fi fost mai uşor. Au trecut două luni şi jumătate, uitasem aproape de ea, nu-i adevărat, nu uitasem nimic, în fiecare zi mă gândeam la ea, mă înspăimânta şi mă bucura cartea, „iată – îmi ziceam – dacă vreau, pot să aflu orice despre copiii mei, cât voi trăi, care va fi viaţa noastră de acum înainte”; nu, nu uitasem deloc cartea, treceam de zeci de ori în fiecare zi pe lângă şopron, fără să mă hotărăsc să o mai iau vreodată; acum mă hotărâsem, „trebuie să aflu ce e cu fiii mei”, adică nu luam acum cartea pentru mine, ci pentru ei, aveam acum o scuză, era mai mic păcatul, căci păcat trebuie să fie să-ţi cunoşti dinainte soarta. N-am găsit-o unde o lăsasem; cineva, poate vântul, poate altceva, o dăduse jos de pe raft, cartea căzuse, deschisă, peste o sabie ruginită, ajunsă nu se ştie cum, nu se ştie când, acolo, în şopron. Am ridicat-o; cartea era umedă şi roşie. Filele, galbene la început, erau acum roşii, de sânge. Umezită, absorbise toată rugina sabiei; sabia era acum curată, de parcă cineva ar fi curăţat-o cu grijă. Scrisul era roşu, umpluse jgheaburile subţiri şi incolore ale fostelor litere. M-am înspăimântat: „Ce semn trebuia să fie acesta şi cum trebuia să-l înţeleg?” Dar oare, era cu adevărat un semn şi, dacă era un semn, trebuia să-l şi înţeleg într-un fel? Oare nu cumva, în neînţelesul lui, în taina lui, stătea tocmai puterea sa? Am citit cartea. Am recitit ceea ce citisem şi am citit pentru prima oară ceea ce nu citisem încă. Am aflat din nou gândul meu nebun: acela de a supune cerul prin zodiile copiilor mei. Am aflat de drumul fiului meu cel mai mic, în căutarea fraţilor săi. Era un drum spre moarte: mai întâi moartea ca posibilitate, apoi ca semn, ca obiect, apoi ca realitate. Mai era şi acel „dincolo de moarte” – pe care fiul meu avea să-l cunoască şi să-l cucerească. Am aflat drumul invers al celuilalt frate; drum ce pornea de dincolo de moarte, pentru a ajunge la viaţă. Am aflat despre morţile fiilor mei; despre moartea mea. Cu bucurie am aflat şi despre naşterea nepotului meu, cel întemeietor de zodii şi de popoare noi. Cartea se termina cu primul său ţipăt (nu era plâns, ci ţipăt de triumf sau de disperare) şi cu aplecarea spre dragoste a fiului cel mai mic. Era destul de multă moarte în cartea asta; dar era şi multă viaţă. Şi sensul cel de pe urmă, triumful, era al vieţii. Am închis cartea. Am dus-o în grădină. Am pus pe ea frunze. I-am dat foc. A ars greu, ţiuind uneori prelung, aşa cum ţiuie un lemn ud de brad pus pe foc.

(va urma)

Lucian Strochi