O LECŢIE DESPRE GENEROZITATE – DUMITRU BEZEM

Dumitru-BezemDumitru Bezem este o certitudine a picturii din Neamţ.

Născut la Tarcău, (comună ce a dat şi un alt nume important al pasticii nemţene – mă refer desigur la Iulia Hălăucescu) la 23 octombrie 1947, Dumitru Bezem a absolvit în 1972 Fcultatea de Arte Plastice din Iaşi.

Debutul şi l-a făcut pe vremea studenţiei, expunând într-o expoziţie de grup la Sala Paşilor Pierduţi din Iaşi în 1970.

De atunci a avut până acum peste 50 de expoziţii personale în ţară (42doar la Piatra-Neamţ), expunând şi în galerii prestigioase din Franţa, Ungaria, Olanda, SUA, Anglia, Israel etc.

Aşadar o activitate impresionantă, de multe ori laureată, cu lucrări risipite în colecţii de stat şi particulare de pe tot mapamondul: România, franţa, Olanda, Anglia, Belgia, Israel, Japonia, Germania, Italia, SUA, Canada, Ungaria, Spania, Africa de Sud, Venezuela, Cehia, Republica Moldova, Elveţia, Australia, Irlanda, Emiratele Arabe Unite.

Pictura sa este deci căutată, râvnită (cine nu şi-ar dori un Bezem !?!), se bucură de un public constant, are fani (mulţi), dar şi detractori (puţini), semn sigur că avem de a face cu un artist important.

Primul lucru care te atrage la Dumitru Bezem este generozitatea: generozitatea tuşei (Bezem îşi obţine nuanţele din pasta groasă, din amestecuri generos alcătuite, nu din diluări succesive, generozitatea temei sau a motivului (Bezem este uman, alege subiecte aparent simple, comune, la îndemâna oricui: o vatră, un buchet de flori, un crâng de mesteceni, o bisericuţă, o stradă aproape uitată, o casă ţărănească, un călugăr singuratic, un arlechin etc.), generozitatea culorii (Bezem nu se teme de nicio culoare, iubindu-le deopotrivă, fie că e vorba de albul margaretei, de roşul macilor, de albastrul clopoţeilor, de cârciumărese, dumitriţe – flori ţărăneşti, dar şi flori universale precum trandafirii sau irişii).

Al doilea lucru care impresionează este oximoronul, provenit e drept dintr-un joc antitetic, romantic (laicul şi religiosul, adică arlechinul şi pustnicul, umanul şi natura – vatra şi pădurea, iarna şi vara, câmpul şi muntele, biserica şi minaretul).

Al treilea element important, definitoriu pentru pictura lui Dumitru Bezem o constituie jocul dintre dionisiac şi apolinic (ai impresia că pictorul poate alege orice subiect, poate picta orice), în realitate engramele sale sunt relativ restrânse, pictorul pare obsedat de perfecţiunea formală, dar aici e vorba de dezvoltări fractalice: părintele Iustin este un cap de expresie, dar şi de serie, el poate fi sfânt, dar şi un călugăr oarecare de pe Valea Muntelui, irişii săi sunt fie abia îmbobociţi, fie aproape de ofilire, transparenţi sau, dimpotrivă, grei de culoare, Balcicul poate fi văzut de la o apropiere aproape nepicturală, dar şi de la o distanţă apreciabilă, iarna poate fi oţelită, dar şi călduroasă, primitoare, universul casnic poate fi redus la elementar, dar şi la aglomerări flamande, pădurea poate fi firavă, aproape o amintire a ceea ce fusese cândva sau un codru de nepătruns, cu copaci seculari.

Există destul mister în pânzele lui Dumitru Bezem şi asta în primul rând datorită semnelor, însemnelor şi simbolurilor folosite.

Să analizăm un singur tablou: Vatra. E prezentat un colţ dintr-o încăpere ţărănească, o vatră.

Ca desen, vatra e prezentată în trepte, dar şi într-o succesiune a elementelor primordiale, esenţiale (pământul – lutul din încăpere, focul – ascuns, zăvorât după o uşă de fier, apa – ghicită în ceaun şi în ceainic şi aerul – din vasul deschis sau din tirajul hornului).

Există şi un al cincilea element – apeironul, ascuns şi el într-o sticlă întunecată, cu dop.

O a doua citire a tabloului e una pe orizontală: întâi scaunul – semnificând stabilitatea, un taburet, un posibil cub, apoi cleştii pentru jeratic, semn al combustiei, dar şi al efemerului, o pisică, simbol al vieţii şi vasul cu pensule, simbol al artei.

În stânga, pe perete, o cutie conţinând sare (alt element-de data asta alchimic), ardei puşi la uscat (subtil joc al efemerităţii şi al permanenţei) şi ierburi mirositoare, de leac sau condimente.

O a treia decodare ar fi una ţinând cont de formele geometrice perfecte: ceainicul este o sferă sau hemisferă, ceainicul la fel, vasul cu pensule un trunchi de con întors, sticla întunecată un cilindru, cutia cu sare un trunchi de piramidă, întors şi el, scaunul – un cub, vatra – o suită de cuburi. Scapă geometrizării şiragul de ardei, mănunchiul de ierburi şi pisica, cea care, prin poziţie, mimând curiozitatea faţă de gol şi necunoscut, leagă verticalul de orizontal.

Prin urmare nimic întâmplător, nimic în plus, mult imaginar şi rigoare, dar totul pare firesc, familiar chiar. Şi la un prim strat al interpretării, chiar aşa este.

Pictura lui Bezem nu este una narativă (deşi o pictură precum Prima Scrisoare ne-ar putea contrazice), nici descriptivă, ci una interogativă, invitând la dialog.

Există multă meditaţie, nu neapărat tristeţe, cât înţelepciune asumată şi însumată, aşa încât, până la urmă, călugărul şi arlechinul sunt fraţi de privire şi de expresie.

Lucian Strochi