TABLOUL 35

 (18+) text nerecomandat minorilor

GRIGORE: Oaia e cel mai înţelept animal. Dar, pentru a înţelege asta, trebuie să fii măcar câţiva ani cioban. Dacă e adevărat că o călătorie îţi deschide lumi noi – spuneţi-mi atunci – cine călătoreşte mai mult decât oaia? Iarba pe care o paşte e mereu proaspătă, pentru că e mereu alta. Oaia a învăţat să se ferească de frig şi de arşiţă; şi-a dat seama că cel mai puternic animal din lume e cel cu două picioare şi atunci i-a dat acestuia totul, cu condiţia să fie lăsată în pace. Şi-a trimis mielul să fie animalul sfânt şi chiar Domnul îl ţine în braţe. Ştie să aleagă iarba cea mai bună şi grasă de cea uscată, ciupercile bune de cele otrăvitoare. Se lasă păzită de cei puternici şi, dacă e înspăimântată de lup – spuneţi-mi iarăşi – cine nu e înspăimântat de lup?, turma se risipeşte şi o face în aşa fel, încât îşi împinge în afară animalele bolnave. Îi dă lupului partea lui; vulturului – partea ce i se cuvine. Şi, cu toate astea, vieţuieşte de mii de ani şi nimeni nu s-a gândit că neamul ei, al oii, se va stinge vreodată. Oamenii vechi, înţelepţi, l-au pus pe berbec să înceapă zodiile. Pentru blana de aur, cei mai viteji şi mai înţelepţi dintre oameni au cutreierat ţări şi mări înfruntând primejdii. Chiar atunci când şi-a dat blana întreagă, oaia a ştiut ce face: l-a încălzit şi l-a apărat pe om. Şi omul, la rândul lui, a trebuit să o apere. De ce, atunci când s-a gândit la carte, omul a spus: „câmpu-i alb / oile negre / cin’ le vede / nu le crede / cin’ le paşte / le cunoaşte?” De ce nu s-a gândit la bufniţă, despre care se spune că e înţeleaptă; la graur sau mierlă (păsări vorbitoare); la câine (despre care se spune că înţelege tot ce îi spune omul); la vulpe (despre care se spune că e cel mai şiret animal)? Oaia e atât de înţeleaptă, încât l-a păcălit pe om, făcându-l s-o creadă proastă. Ce poţi să-i ceri prostului? Nimic. Ba, mai mult, trebuie să ai grijă şi de el. Spune-mi: care este animalul, în afară de oaie, căruia omul să-i cânte: din frunză, din fluier sau din caval? Când îi este cald, oaia îl pune pe om să o tundă. Când se vrea mângâiată, îi aminteşte de lapte. Şi care animal a luat măsura capului omului, amintindu-i de primejdia morţii care îl aşteaptă? Să ne mai mirăm atunci că omul i-a închinat cel mai frumos cântec pe care gândul, inima şi cuvântul său l-au putut născoci? Gândurile astea şi multe altele îmi veneau acum în minte, când cerul începea să fie iarăşi albastru, pământul negru şi apele să se trezească sub frunze, sub pietre, sub pământ. Îmi urmam cu paşi rari turma. Oile se risipeau şi se adunau în voia lor, umplând văile. Mi-am privit cu drag turma. O găseam slăbită, după o iarnă grea, cu zăpezi cât omul, cu geruri năprasnice ce schimbaseră şi glasul clopotului bisericii din sat. Turma avea o culoare brumărie, bătând uşor în albastru. O culoare pe care n-o găseşti decât în ochii celor hotărâţi sau în ruptură de fier gol, călit de mai multe ori. Am început, vălurit, un cântec de fluier, înalt şi trist, ce părea să urce direct spre ceruri, fără vreo împotrivire a văzduhului. Începeam să nu-mi mai văd turma. Cele mai multe dintre oi luaseră culoarea cerului, urcaseră dealul şi se risipiseră în azur; altele – albe, îngheţaseră în stânci golaşe, răsărite de sub verdele primei ierbi; pe cele negre le înghiţise pământul mustind încă de apă, de martie. Mi-am înteţit pasul. Totul în jur îmi părea necunoscut. Să mă fi rătăcit? Un om, un animal se poate rătăci cu uşurinţă. O turmă cu ciobanul ei, niciodată. Trebuia doar să mă grăbesc, să-mi prind din urmă oile. Chiar dacă erau acum albastre, confundându-se cu cerul. Poate tocmai din cauza aceasta. Urcam de câteva ore un deal care scosese sufletul din mine. Nu se mai sfârşea. Privindu-l de jos, am fost convins că, într-un sfert de ceas, voi fi dincolo de cuşma lui. Mă înşelasem. Nu eram nici la jumătatea drumului şi începuse să se însereze. Şi dealul era ciudat. Aproape rotund (pe jumătate însă înfipt în pământ), cu o cărare pe mijloc. Nimic altceva. Nici un copac, nici o râpă. Un berbec singuratic, pe jumătate întors, mă privi puţin surprins, puţin glumeţ: „Ei, cu ce treburi pe aici; ţi-ai pierdut turma, acuma e a mea. N-ai decât să o cauţi: nu cred să o găseşti.” Pe neaşteptate, îşi dădu drumul, aşa cum fug berbecii, cu coada groasă şi grea săltându-i caraghios în urmă. Apoi un bou uriaş, ba nu, un taur îmi tăie drumul aşezându-se de-a curmezişul lui. Nu eram superstiţios; de data asta însă aveam încredinţarea că dacă m-aş abate un pas în stânga sau în dreapta drumului nu avea să-mi fie bine. Ce anume – nu ştiam. Poate să mi se rătăcească două-trei oi, poate să mă atace lupii, poate să-mi rup vreun picior. Cine ştie. Am ajuns în dreptul taurului. Era măreţ: îşi roti spre mine grumazul puternic,     privindu-mă cu nepăsarea cu care ar fi privit o muscă. Dădu o dată din coadă şi continuă să pască. Nu mă temeam de vite, ştiam că ochiul lor e în aşa fel alcătuit, încât ne văd de două ori mai mari decât suntem. L-am bătut uşurel cu palma stângă pe gât. Muşchii au tresărit pentru o clipă, de parcă ar fi întâlnit deodată ceva dureros în curgerea lor (căci muşchii curg şi ei, numai că nu-i vedem). Uriaşul (cred că avea aproape o tonă) nu s-a mişcat însă. L-am împins puternic cu amândouă mâinile. Era ca într-un joc de copii (un copil împingând un gard şi încercând să-l dărâme). Ca şi cum asta şi-ar fi dorit (să aibă adică urma palmelor mele pe pielea lui), taurul s-a urnit greoi, oprindu-se câţiva paşi mai înainte, rumegând la fel de gânditor şi de tăcut. Nu m-a învrednicit cu nici o privire. Ce a urmat pare de necrezut: drumul se despica într-o oglindă a diavolului, căci, iată, în stânga, cobora un ciobănaş, în braţe cu un miel negru ca smoala; în dreapta, acelaşi ciobănaş, cu acelaşi miel negru. Nu băusem nimic, ca să am vedenii: eram doar obosit şi atât. Privii din nou în stânga: ciobănelul era acolo. În dreapta – la fel. Să fie unul şi acelaşi? Cum să-l întreb (sau să-i întreb?). Oricum, dacă erau fraţi, semănau ca două picături de apă. Despre miei – ce să mai spun? Avea unul boticul umed? Îl avea şi celălalt. Avea unul o stea albă din câteva vârtejuri de lână pe frunte? O avea şi celălalt. „Cum te cheamă, măi, băiete?” – îl întrebai pe cel din stânga. Râse şăgalnic: „La fel ca pe fratele meu.” Am înghiţit în sec. Altădată m-ar fi supărat un răspuns aşa obraznic, dar am înţeles că gemenii (ce altceva ar fi fost) vroiau să păstreze o taină, care poate nici nu era a lor şi atunci m-am lăsat păgubaş, mergând mai departe. Drumul se îngustase mult, dealul rămase şi el mult în urmă, iar noaptea mă învălui, neagră. Cărarea se vedea totuşi foarte bine, luminată de mii de licurici. „Unde dispăruse turma mea? Cât de repede… nici dacă ar fi alergat…” Drumul părea să aibă lumina sa proprie, aşa că mi-am continuat mersul. Departe, imensă, răsări din nori luna şi abia atunci am înţeles ce se întâmplase: drumul meu urca spre stele. Am mers aşa, până dimineaţă, prin nouri. Un nour uriaş îmi aţinea calea. Verzui; un verde putred, de mâl. L-am privit îndelung, până am înţeles altceva: drumul meu spre stele era drumul zodiilor. Mă întâlnisem cu berbecul, cu taurul, cu gemenii; urma racul. Am intrat în nor fără teamă, răcorindu-mi faţa şi mâinile. Aşteptam acum întâlnirea cu soarele. Fulgerele s-au dezlănţuit, dansând mereu, urmate de tunete prelungi. „Ca un răcnet de leu.” Scuturându-şi coama de raze, arzându-mi genele, sprâncenele, buzele, prea puternic pentru ochii mei, răsărea soarele. Până atunci crezusem că zodiile sunt alcătuiri de stele, pe care ochiul şi mintea le-au botezat după cum i-a venit mai uşor şi mai adevărat. Dar nu: imaginile zodiilor, aşa cum le aflasem din copilărie, erau aievea. „Atunci, după leu ar trebui să vină fecioara”. Drumul era drept, puteam merge şi cu ochii închişi şi chiar i-am închis pentru o clipă. Atunci se desprinsese dintr-o rază imaginea dorită, nicicând ştiută însă. Înconjurată într-o pânză viorie (parcă ar fi din pleoapă de înger), o fecioară, aşa cum mi-am închipuit-o, în nopţi de nesomn şi de veghe. Cu ochii mari şi umezi ca ai ciutelor, cu păr blond, mătăsos şi greu, ca o undă de izvor; cu umblet atât de uşor, încât ar fi adormit şi un râs în aşteptarea prăzii; cu braţele subţiri, precum gâtul cocorilor. Am deschis ochii şi am văzut că drumul se despica în două: un drum cobora, celălalt urca. Între stele, în cumpănă, două ceaune uriaşe. În faţa ceaunelor – două pietre. Era o vamă. Ce trebuia să fac? M-am oprit pentru câteva clipe. Mi-am zis: „Drumul care coboară mă poate duce spre oameni, înapoi, acasă. S-ar putea să mă ducă şi în iad. Drumul din dreapta duce sigur spre ceruri. Ce să fac însă cu pietrele?” Să le pun câte una în fiecare ceaun. Să le pun pe amândouă în ceaunul din stânga. Atunci cumpăna s-ar înclina spre stânga şi     mi-ar fi deschis drumul din dreapta. Totuşi le-am pus pe amândouă în ceaunul din dreapta. Ca prin farmec, drumul din stânga s-a frânt şi s-a prăbuşit în tăcere, în adâncuri. Cumpăna s-a prăbuşit şi ea. Doar drumul din dreapta s-a deschis luminos în faţa mea. Am mers plin de încântare pe drumul care se lărgise mult şi îşi domolise şi panta. Nu-mi era nici foame, nici sete; nu eram nici obosit, deşi mersesem o zi şi o noapte întreagă. Turma mea urmase şi ea acelaşi drum. Unde avea să mă ducă drumul acesta? Avea oare un capăt? Poate că ar fi fost mai bine să mă întorc la fecioara pe care o văzusem doar cu ochii închişi. Şi apoi, de ce se lărgise aşa de mult drumul? Mama îmi spusese odată: „Să te fereşti de drumurile largi şi uşoare” Acum mă aflam tocmai pe un asemenea drum. Primejdiile adevărate de abia acum aveau să vină. Prima era scorpionul. Nu văzusem încă o asemenea fiară. Ştiam că seamănă cu un rac. Mai ştiam că are un ghimpe veninos în coadă. Am zâmbit: scorpionul nu era altceva decât gândul meu de întoarcere. Trecusem de încă o zodie, de încă o vamă. Urma săgetătorul. Prieten sau vrăjmaş? Aveam să aflu de acum înainte. „Înainte, tot înainte.” Drumul era drept ca o săgeată. Şi, dacă scorpionul fusese gândul meu otrăvit, de întoarcere, de ce nu ar fi săgetătorul gândul cutezător, gândul acesta de a merge, fără preget, înainte?” „Dacă e aşa, atunci cine să fie capricornul?”Am mers în tăcere câteva clipe. Din nou drumul se despică, de data asta în trei. Drumuri egale, fără vreun alt semn care să mă ajute. Pe care din cele trei drumuri să o iau? „Ar trebui să o iau pe cel din mijloc. Dacă drumul e chiar capricornul, înseamnă că eu voi trece pe spinarea lui, iar coarnele sunt drumurile din stânga şi din dreapta.” Un alt gând nu-mi dădu însă pace: „dacă e aşa, înseamnă că te afli între coarnele capricornului. Dacă eşti între coarnele unei fiare, eşti pierdut. Ca să învingi fiara, trebuie să o vezi învinsă, la picioarele tale. Deci: unul din drumuri e gâtul animalului, iar celelalte – coarnele.” „Care să fie totuşi adevărul, adevăratul drum atunci: cel din stânga sau cel din dreapta?” „Dacă o iau spre dreapta, cercul s-ar putea închide. Dacă o iau spre stânga, niciodată.” Am luat-o pe drumul din dreapta. Acum drumul urca brusc, semn că nu mai era prea mult. „Într-adevăr: mai am două zodii.” Drumul şerpuia, zbătându-se parcă. Pe neaşteptate, drumul întâlni un râu. „E semnul vărsătorului. Să vedem ce vei face acum?” Dacă mă lăsam dus la vale de apele râului, mă puteam întoarce la ai mei. „Poate că asta e apa duminicii – aşa cum o visează bătrânii.” Un alt gând mă lumină însă: „Să nu asculţi niciodată de primul gând. E cel al minciunii, al urii, al fricii.” „Şi de ce ai venit până aici?” „Să-mi caut turma.” „Spuneai că oaia e cel mai deştept animal: ce crezi că a făcut turma?” „A trecut râul”. „Şi atunci?” Am trecut şi eu râul. Nu era adânc, însă foarte lat, nu-i vedeai celălalt mal. „Şi acum peştii, ultima vamă, ultimul prag. Cum aveam să-l trec?” înotam liniştit. Am ridicat privirea, să văd şi în faţă. Atunci am zărit peştii. Erau doi: înotau liniştiţi în faţa mea, călăuzindu-mă. „Poate că s-au gândit la drumul lung pe care l-am străbătut până aici şi..” Nu mi-am terminat gândul şi râul, devenit brusc un torent năprasnic, mă luă cu el, târându-mă la vale. Nu existau, e drept, bolovani de care să mă zdrobesc, dar viteza râului creştea în fiecare clipă. Nimic nu era mai îngrozitor decât acest râu, ce aducea mai mult cu o cascadă, în care înotai doar pentru a mai lua, din când în când, câte o gură de aer. Nici vorbă să înaintezi, măcar un pas. Am dat un ţipăt şi deodată s-a făcut noapte. Nu era noapte: erau aripile păsării Roc, o pasăre despre care auzisem în copilărie că ar duce în ghearele ei un elefant şi un rinocer, deodată. M-a înşfăcat şi m-a ridicat în văzduh. Am mai gândit: „Poate că tot ea mi-a luat şi turma.” Şi nu mi-a mai fost frică. Era într-adevăr uriaşă. O pană era cât o sabie; picioarele – cât un trunchi de copac. Zbura în tăcere: dacă ar fi dat un ţipăt, acesta ar fi semănat mai degrabă cu un tunet. Zbura repede, spre cuibul ei aflat departe, dincolo de ţara unde munţii se bat în capete. N-am ajuns însă la cuib. Cerul se înroşise. Norii erau alburii, fierbinţi. Piciorul păsării părea de metal încins. Palmele îmi ardeau, aşa că mi-am dat drumul, urlând, în hău. Eram atât de neînsemnat, încât pasărea cred că nici nu şi-a dat seama de ce se întâmplase. Am privit cerul incendiat. Un balaur, un dragon înaripat, zvârlea foc pe gură. Ardea cerul. A ars şi pasărea Roc, prăbuşindu-se, ca un deal de foc şi de fier peste pământ, pârjolindu-l. Poate că şi acum sunt sub puterea zodiilor (alte zodii, pe care mintea mea le alcătuise. Intrau aici: grifonul, sirena, salamandra, vasiliscul, vulturul, inorogul, pasărea Phoenix, himera, sfinxul, ţapul, dragonul, pasărea Roc). Scăpasem de păsărea Roc şi de dragon (pasărea Roc plătise cu viaţa însă nesăbuinţa ei de a intra în altă zodie). Continuam să cad, numai că acum căderea era mult mai lină, era o plutire pe spinări de aer. Pentru prima dată mi se făcuse foame şi aşteptam, flămând şi încrezător, întâlnirea cu ţapul, pe care îl numisem „ispăşitor” şi care, sfâşiat, avea să-şi îndreptăţească din nou, numele. N-a fost nevoie să-l ucid. Un râs i se cocoţase în spate, sugându-i sângele din gât, după ce-i sfâşiase, cu gheare ascuţite, arterele. Înnebunit, ţapul alerga bezmetic, sărind din stâncă în stâncă, până s-a prăbuşit; doar cu picioarele dinapoi, mai puternice, mai bătea zadarnic aerul, închipuindu-şi, poate, că mai aleargă. Căzusem   într-un copac: fără să-mi frâng un os, fără să-mi sfâşii, în crengi, hainele şi pielea. Râsul   m-a simţit imediat, adulmecând neliniştit. Apoi, văzându-mă, a luat-o la fugă, în salturi repezi, spre marginea unei păduri. Nu aveam nici un cuţit, aşa că a trecut destulă vreme, până să-mi fac un pumnal de piatră, dar, când în sfârşit am reuşit, pumnalul era destul de arătos. Am hăcuit carnea, apoi, după vreo două ceasuri de încordare, am izbutit să aprind focul. „Carnea de capră e foarte bună, atunci când e fierbinte. Când se răceşte, nu e bună nici de opinci” – îmi spusese odată un cioban în vârstă. I-am dat dreptate numai pe jumătate, căci n-am lăsat carnea să se răcească prea mult. Am mâncat-o grăbit, frigându-mi degetele, cu grăsimea scursă pe bărbie. Am adormit mulţumit. Înainte de a adormi, m-am gândit la următoarea întâlnire, cu Sfinxul. Avea într-adevăr un glas de aramă? Avea să mă împietrească? Avea să-mi pună întrebări? Aveam oare să răspund acelor întrebări? Aveam să merg mai departe? Cu acele întrebări pe buze şi în gând am adormit fără veste. Când m-am trezit, mi-a trebuit destul timp ca să-mi dau seama unde mă aflam. Natura din jurul meu se schimbase. Stâncile dispăruseră, înecate în dealuri uriaşe de nisip. Sau poate erau tot ele, sfărâmate. Dacă aşa era, cât timp dormisem? Un praf roşiatic se ridică, în faţa mea, pe neaşteptate. Era încă departe, dar contopise deja cerul cu pământul. Nu erau nici ploi, nici fulgere. Numai nisip şi tunete. Din mijlocul furtunii, trezit din somnul său de bronz, îmi apăru Sfinxul. Era de bronz, cu trup de leu şi cu cap de fecioară. „Cine eşti?” – îmi răcni de departe, aşezându-se tacticos pe labele dinainte, în aşteptarea răspunsului. Cine eram? Nu ştiam nici eu. Ce i-aş fi putut răspunde? „Un om.” „Nu se poate. Un om n-ar fi ajuns până aici. Poate că eşti o pasăre; sau o altă jivină.” „Nu. Sunt om.” „Nu miroşi a om.” „Parcă spuneai că nici un om nu a ajuns până aici. Atunci de unde ştii cum miroase un om?” „Sfinxul ştie toate întrebările şi toate răspunsurile lumilor.” „Dacă e aşa, atunci ştii cine sunt eu.” „Aşa e. Dar voiam să văd dacă nu mă minţi.” „Nu te mint.” „Ba ai să mă minţi. Omul e cea mai vicleană fiară. Ştiu că vrei să mă ucizi.” „Eu? De ce te-aş ucide? Ştiu doar că îmi vei pune o întrebare. Şi dacă nu voi şti răspunsul, mă vei ucide…” „Da. Dar dacă vei răspunde, voi muri eu.” „Atunci nu-mi pune întrebarea.” „Nu pot. Rostul meu este să pun întrebări. Voi muri în clipa când cineva îmi va răspunde la întrebare.” „Ai mai murit odată.” „Nu eram eu: era fratele meu.” Peste noi cădeau zăpezi. Din dealurile de nisip ţâşneau apoi pomi înfloriţi. Se scuturau de flori şi se încărcau de fructe. Apoi fructele se scuturau şi ele. Şi din nou cădea zăpada. Sfinxul citea uimirea din ochii mei. „Vezi toate astea?” „Le văd.” „Atunci ascultă întrebarea mea: „Cine sunt eu cu adevărat?”” Sfinxul era trist. Ştia că voi răspunde la întrebare; ştiam şi eu că voi răspunde; ştiam că Sfinxul va pieri. Eram şi eu la fel de trist. „Eşti timpul” – am şoptit. Sfinxul a dat un răcnet, apoi a suspinat din rărunchi, ca o fată înşelată de iubit. Acum chipul Sfinxului se acoperi de lacrimi. Nu aveam ochi decât pentru chipul lui. Altfel aş fi văzut cum încet, încet se scufunda, topindu-se. Rămânea viu; dar profilul feţei era atât de omenesc, încât am dat un ţipăt. Eram atât de tulburat, de parcă aş fi ucis un om. „Du-te mai departe. E dreptul tău. Nu-ţi fie milă de mine. Te-aş fi ucis, dacă nu mi-ai fi răspuns la întrebare. Ăsta era rostul meu: să ucid sau să fiu ucis. Nu fi trist; mă voi trezi peste o mie de ani.” Mi-am continuat drumul. E un fel de a spune, pentru că nu făceam altceva decât să încalec dealurile de nisip, străbătându-le gânditor, neobosit, îndârjit şi trist, în căutarea adevăratului drum. Următoarea mea întâlnire avea să fie cu himera. Nu ştiam mare lucru despre ea. Ştiam doar un lucru, esenţial însă: himera avea o mie de chipuri. Sub care chip avea să mi se înfăţişeze? Poate că mergeam în cerc. Aflasem de la ciobanii mai bătrâni că oamenii se rătăcesc, pentru că au un picior mai scurt. Eram stângaci, deci piciorul drept era piciorul meu de sprijin, mai scurt. Dacă mergeam drept înainte, însemna că de fapt aveam să o iau uşor spre dreapta, într-un cerc larg, dar care avea să mă ducă, într-un târziu, tot de unde plecasem. Din fericire, în jurul meu începuseră să apară, întâi tufişuri şi ierburi înalte, apoi copaci uriaşi, singuratici. Unde era însă himera? Ce preţ avea să îmi ceară pentru trecerea mea mai departe? Apăruseră şi norii, uşori ca un zâmbet de copil, la început; grei, ca ochii de mamă plânsă, mai apoi. Începu şi o ploaie repede, piezişă. Murmuram versuri pe care mintea mea le născocea atunci sau le dezgropa dintr-o prea încăpătoare memorie: „teme-te de cei fără de umbră / căci nu-i vei putea înţelege / au veşnic alt chip, de prieten al nostru / chipul pietrei îl au sau al focului spart…” ; urmau apoi alte versuri pe care le uitasem pentru întotdeauna sau care refuzau să se închege în lumină. Apoi alte, ultime versuri: „…ei vin să îndrepte, să culce / făpturile noastre piezişe.” După ce a trecut şi ploaia, am înţeles că bolborositele mele cuvinte îmi deschiseră calea spre mai departe, călcând peste trupul, doar gândit, niciodată văzut, al himerei. Am aflat atunci că o himeră moare, când e văzută de ochi de muritor. Himera fusese ploaia. Sfâşiată de privirile mele, himera se risipise în ceaţă. Avea să se închege, mai departe, în cele nouă sute nouăzeci şi nouă de chipuri rămase? Sau, murind într-un chip, murise, de fapt, în toate cele o mie de chipuri pe care le putuse avea? Învăluit în ceaţă, eram stăpân doar pe întrebările mele. Întâlnii, ajungând-o din urmă, pasărea. Avea o aripă frântă. Penele, galbene, păreau acoperite cu ceară. Ştiam cine e, aşa că am întrebat-o: „Spre unde te duci?” Obosită, rănită, pasărea a oftat: „Spre pragul luminii. Te-aş ruga, călătorule, să ai grijă de mine. De data asta nu cred să mai ajung la timp. Uite, am şi început să mă acopăr de solzi. Focul trebuie să mă găsească tot pasăre. Altfel rămân doar o mână de cenuşă.” Era grea, aşa că am luat-o în cârcă. O clipă m-a biruit spaima: „Oare nu cumva e unul din acele duhuri spurcate ce aţin calea călătorilor şi care cer ajutorul lor? Şi, după ce sunt luaţi în cârcă, se preschimbă în tirani? Oare nu e chiar moartea, cea care, acum, avea să devină moartea mea, frângându-mi coada uneltei de argint a gândului?” Am ajuns la malul unui râu de foc. „Acesta e. Îţi mulţumesc, călătorule.” „Şi ai curajul să te arunci în foc?” „Trebuie. Ăsta e preţul. Din disperarea mea, din ţipătul meu, din carnea şi oasele mele arse, din sângele meu fierbinte, ca un abur al cerului sau al pământului, mă voi ridica eu, născându-mă (pentru a câta oară?)”. „Şi dacă aş încerca şi eu să mă cufund în undele de foc?” „Nu ştiu ce să-ţi răspund: înţelepciunea mea începe şi sfârşeşte cu mine. Dacă ţi-aş spune să nu încerci, ai crede că vreau să te împiedic să fii şi tu nemuritor şi nu m-ai crede; dacă ţi-aş spune să încerci, s-ar putea să nu te mai trezeşti niciodată, să nu mai rămână din tine decât un pumn de cenuşă. Ce ţi-aş putea răspunde?” Pasărea a intrat fără teamă în râul de foc. Flăcările au cuprins-o pe dată. Îşi deschidea mereu ciocul, a durere, dar nu scotea nici un sunet. Sau nu l-am auzit eu. A ars în întregime: nu i-am văzut cenuşa. S-a strâns în mâlul de foc, al adâncurilor. Am văzut doar pasărea: vie, tânără, veselă, ţâşnind din apele de foc. Am văzut-o într-un avânt nou. Mi s-a aşezat recunoscătoare pe umăr. „Te-a durut tare când…?” Pasărea mi-a înţeles gândul: „E ca într-o naştere. Numai că acum durerea nu e simţită de mamă, ci de copil. Asta e tot.” M-am hotărât: m-am azvârlit în undele repezi ale râului de foc. Parcă m-aş fi cufundat în aur lichid. Plămânii deveniseră şi ei, de durere, alte două inimi. Mai mari decât cea care mi se zbătuse până atunci în piept. Am mai gândit: „Nu aş fi fost om, dacă nu aş fi încercat şi asta.” Trupul meu devenise cenuşă. Mi-era teamă doar să nu adorm. „Dacă adorm, nu mă voi trezi niciodată.” Acum nu mai eram decât propria mea cicatrice. Năpârlirea mea a durat doar o clipă. Un trup nou, tânăr, puternic, iubitor de viaţă, crescuse din mine ca un mugure. Numai că tulpina cea veche dispăruse. Dispăruse şi pasărea; şi râul de foc. La picioarele mele clipocea răcoros un izvor. În stânga şi în dreapta izvorului – o pădure deasă ca peria. Nestrăbătută vreodată de vreun picior de om. Mi-am cufundat chipul în unda izvorului. Am văzut, abia atunci, că era de aur. Nu era izvorul de aur, ci chipul meu. „Poate că asta e preţul nemuririi…”- mi-am mai şoptit înainte de a adormi. Când m-am trezit, era noapte. O noapte neobişnuită, luminoasă. Copacii, fosforescenţi, împrumutând lumina lunii, erau aproape străvezii. Atunci am înţeles că luna nu era altceva decât o nară a cerului. Un singur animal se zărea în acea pădure străvezie. Un cal alb, cu glezne fine, de căprioară. Cu ochi de om şi cu un singur corn, răsucit, în frunte. Ştiam cine e şi nu mi-a fost frică. „Inorogul”. S-a apropiat de mine, atât de uşor, încât nu trezea nici aerul. „Ai dreptate. Numai că se vede că eşti încă om, chiar dacă ai chipul de aur.” „Nu ţi-e frică de mine?” „Nu. Ai chipul de aur.” Uşor, mai uşor decât aburul respiraţiei, s-a aşezat lângă mine; apoi, în braţele mele. A început povestea, vălurind tăcerea cu o tristeţe nepământeană: „Am fost şi noi un popor puternic. Acum mai suntem câţiva.” L-am întrerupt, şoptindu-i: „Cum de v-au văzut oamenii?” „Nu te grăbi. Ascultă-mă. Oamenii buni ne-au iubit dintotdeauna. Fecioarele ne-au dat laptele lor; bărbaţi viteji ne-au ocrotit prin visurile lor; artişti celebri ne-au nemurit în versuri sau în pânzele lor. Ne-au numit licornă (dacă eram femei), inorog (dacă eram bărbaţi); unicorn dacă ne vedeau de departe.” „Tu ce eşti?” Ar trebui să-mi fie frică de întrebarea ta: sunt licornă.” „Spune mai departe.” „Se spune că suntem animale frumoase. Bărbaţii ne plac şi ne-au iubit cu de-a sila. Numai că pântecul nostru s-a răzvrătit şi din noi au ţâşnit centaurii, monştri îngrozitori ce au luat ce aveam şi ce aveaţi mai urât. Şi femeile voastre ne-au luat bărbaţii. Dar, pentru că era ceva împotriva firii, şi pântecului lor s-a răzvrătit şi au zămislit monştri pe care, ele, mai isteţe şi mai puţin iubitoare, i-au ucis, ca şi cum n-ar fi fost.” Licorna îmi vorbea atît de frumos, de mângâietor, de cald, de trist, încât vorbele ei păreau a fi muzica însăşi. Nările ei, fremătătoare, albastre, păreau mai fine decât însuşi aerul pe care îl cercetau. Licorna era acum o femeie, cea mai frumoasă din câte văzusem şi din câte aveam să mai văd vreodată. „De ce ai venit la mine…” – am întrebat-o, cu glas sugrumat. „Pentru că ai chipul de aur. Ai trecut râul. Ai cunoscut toate durerile lumii. Nu poţi fi decât bun.” „Când se gândesc la frumuseţe, oamenii se gândesc la voi. Chiar zeul frumuseţii a luat chipul vostru.” „Ştiu. Numai că, din păcate, suntem „pe cale de dispariţie” – cum aţi spune voi, oamenii”. „Vreau să mă iubesc cu tine. Eşti nepământean de frumoasă.” „Ştiu asta. Mai ştiu şi că, iubindu-te pe tine, voi zămisli o singură dată. Ştiu că, din această cauză, voi şi muri. Dar chipul tău de aur mi-a apărut în vis şi, pentru noi, visul e mai puternic decât însăşi viaţa sau lumina.” Era femeie şi m-am iubit cu ea cu atâta patimă încât pădurea, luna, izvorul, timpul – toate dispăruseră. Eram eu şi ea – ochiul unui vârtej de început de lume. Şi ea mă iubea, cu disperarea celei care iubeşte, pentru prima şi ultima oară; cu disperarea celeia care, ştiind că, iubindu-se în această noapte, va muri în zori. Aş fi vrut să cad în ochii ei adânci, mari, negri şi catifelaţi. Mirosea a mosc; mai frumos; a trestie. Mirosea a sunet şi a lumină. Genunchii ei erau atât de albi şi de rotunzi, încât luna nu ar mai fi apărut în ochii mei decât un bolovan cioplit neîndemânatic, iar zăpada un val de cenuşă. Degetele ei erau atât de fine şi de subţiri, încât razele de lumină nu ar fi fost decât drugi de fier acoperiţi de rugină. Urechile ei aveau acea culoare viorie a sidefului, iar părul blond era atât de uşor, de bogat şi de fin, încât apa sprintenă a unui izvor ar fi părut de plumb. Trupul ei făcea să cânte aerul: când greu, de piatră lustruită, de bronz; când uşor; atât de uşor încât, dacă nu l-aş fi ţinut în braţe, mi l-ar fi răpit cerurile. Când trupurile noastre nu s-au mai putut iubi, când palmele şi tălpile noastre miroseau a trandafiri celeşti, albaştri, iar subţiorile a sex de înger, prăbuşiţi pe spate, cu ochii închişi, ne-am iubit mai departe în gând. Când gândurile noastre împletite nu s-au mai putut iubi nici ele, biruite, ne-a mai rămas somnul. Am intrat în el, copii cuminţi şi puri, ca într-un leagăn. Un leagăn care pendula mereu, între viaţă şi moarte. Am deschis ochii (de fiecare dată, când îi deschideam, mă întrebam şi cât dormisem; timpul avea acum alte legi; mă întrebam dacă nu cumva adormisem doar cu câteva clipe în urmă; sau, dacă nu, dimpotrivă, nu dormisem câţiva ani); inima mi-a sărit din piept de spaimă. Alături de mine, ucisă, cu burta sfâşiată, o iapă cenuşie, plină de pete vineţii, licorna, păstrând doar un zâmbet subţire şi trist pe buzele veştede. Un vultur se prăbuşea din când în când din înălţimi, răpindu-i, de fiecare dată, o bucată din măruntaie. M-am prefăcut că dorm, apoi, cu o lovitură bine ochită, cu o piatră ascuţită, i-am risipit păsării, fumegându-i, creierii. Trecând peste durerea mea atât de sălbatică, m-am întrebat totuşi: „nu cumva mi-am învins o zodie?” Am privit în jur, buimăcit, în timp ce aripile, stângace acum, ale vulturului, mai băteau aerul. Şi mi-am văzut fiul, un mânz de centaur, alb şi uşor ca o spumă, privindu-mă rugător printre doi mesteceni. Am făcut un pas spre el, dar s-a risipit mai uşor decât un fum. Fără să privesc înapoi, de parcă, mai privindu-mi o dată iubirea, m-aş fi preschimbat în stâlp de piatră, mi-am continuat, cu paşi hotărâţi, drumul. Am rămas apoi nepăsător la chemările ademenitoare ale vasiliscului; am ocolit cu grijă balele otrăvite ale salamandrei; cântecul sirenei mi s-a părut un croncănit jalnic de corb. Am ajuns apoi la poarta cetăţii: uriaşă, aproape de necuprins cu privirea. Mai aveam de învins grifonul, ultima piedică, ultimul prag, ultima zodie. Nepăsători, străjerii mă priveau de pe metereze. Cetatea lor era prea bine apărată ca să se teamă de mine. Grifonul era un monstru, semănând şi cu pasărea Roc, şi cu dragonul, şi cu ţapul şi cu sfinxul. Semăna şi cu vulturul şi cu vasiliscul şi cu salamandra. Doar cu licorna şi cu pasărea Phoenix, nu. Mi-am smuls mai întâi masca de aur care îmi apăra faţa. (Curios, numai atunci mi-am dat seama că, de fapt, purtam o mască de aur). Cu un pumnal mi-am străpuns pieptul, căutându-mi inima. Am scos-o, de acolo, întreagă. Cu ultimele puteri am azvârlit masca şi inima în gura, larg deschisă, a grifonului. Fiara a scos un răcnet, pe care doar munţii l-ar mai putea scoate şi s-a învăluit într-o ceaţă luminoasă, fierbinte. Când ceaţa s-a limpezit, grifonul şi cetatea dispăruseră. Rămăsese doar o vatră de jăratic, în care sfârâia, întreagă, inima mea. M-am grăbit să mi-o pun, repede, la loc în piept. Atunci am auzit vorbele grifonului, în cascadă, un râs hohotit, pe care aerul îl mai păstrase: „Nefericitule: ai ales inima. Dacă ai fi ales masca, ai fi fost nemuritor.” Am mai zărit, pentru o clipă, masca. Eram deasupra vetrei; se mistuia repede, subţire, parcă ar fi fost hârtie. Rânjea, schimonosindu-şi trăsăturile. Am închis ochii pentru a nu vedea chipul Răului. Mi-a fost teamă să nu mă îngheţe. Când am deschis ochii, afară începuseră să cadă primii fulgi de nea. Era încă tulbure, umblam buimac, ca şi cum aş fi învăţat atunci, pentru prima dată, să merg. Atât de adevărate mi se păruseră toate, în visul acela imposibil de lung şi de sălbatic, încât refuzam să cred că totul nu fusese doar decât un vis. Mi-am aruncat o cană de apă rece peste faţă. Mi s-au limpezit minţile, visurile, privirile. Numai că privindu-mă     într-un ciob de oglindă, cu uimire descoperindu-mă, cel care eram de fapt (degetele mele alergau pe marginile rotunjite ale bărbiei, nevenindu-le să creadă că, într-adevăr, ăsta era chipul meu cel adevărat), mi-am privit pieptul. Şi am descoperit, proaspătă, roşie, mustind încă în sânge, sub ţâţa stângă, o cicatrice. Am mai avut un singur gând: „Şi turmele? Turmele mele, albastre, unde sunt?”

(va urma)

Lucian Strochi