Eugen Crăciun este un heraclitic. Heracliticul (indiferent de forma sa de exprimare) este întotdeauna proaspăt, imprevizibil, novator, inconsecvent cu sine, refuzând manierismul.

Dacă e şi prolific – şi Eugen Crăciun este un prolific – atunci heracliticul se poate totuşi organiza în cicluri ample, aparent contradictorii.

Libertatea de expresie îi permite să penduleze între un realism neaoş, ba chiar internaţionalist, plecând din şcoala sovietică (gen Muhina) şi un suprarealism lax, întâlnindu-se cu spirite precum de Chirico, Dali, între o candoare à la Klee şi un abstracţionism geometric gen Kandinski sau Malevici. Se simte în pensula sa disciplina desenului deprins de la Baba şi frenezia culorii pe care i-o relevase Ciucurencu.

În rest, printre sute, mii de lucrări, Eugen Crăciun rămâne un singuratic, un hidalgo – cum bine remarca cineva – un Don Quijote, dar în egală măsură şi un Sancho Panza, pentru ludicul unor lucrări, pentru bunul-simţ ţărănesc sigur şi echilibrat chiar când dansează pe sârmă.

Pictorul e în egală măsură un descoperitor şi atunci nu ezită să îmbrace halatul alb al unul savant, fie că e vorba de un astrolog, astronom, biolog sau geometru şi un cuceritor, mereu în căutare de teritorii noi, pe care să le cucerească blând, lilial, să le numească şi să le stăpânească.

Pictura sa este când bidimensională, decorativă, când tridimensională (Eugen Crăciun este un perspectivist de clasă), când cvadridimensional şi atunci devine cosmic.

Judecându-i opera invers, am putea spune că pictorul ar fi reuşit în orice abordare: să fie iconar, pictor bisericesc, un muralist pentru suprafeţe ample, ilustrator de carte, grafician, autor de anluminuri, pictor de şevalet, reuşind naturi statice memorabile, pictor metafizic, autor de enigme vibrante, geometru sever, refuzând euclidianul în favoarea riemanianului, crezând mai mult în linia curbă, de esenţă divină, actor profund (nu întâmplător într-o imagine din 1980 seamănă izbitor cu Emil Botta), poet subtil, al răsfrângerilor, al dezvoltărilor, forma cucerindu-se parcă singură, al fractalilor.

Lucrările lui sunt o sinestezie inversă (cuvântul, sunetul, muzica, dansul, teatrul, sau altfel spus, tactilul, auditivul, olfactivul, gustativul) se convertesc în vizual, în culoare şi lumină; tehnica pare simplă: artistul îşi alcătuieşte întâi o matrice perfectă (romb, triunghi, pătrat, cerc, ovoide, etc.) apoi transformă ideatic matricea în mandală, contrariind spiritul nostru comun.

Astfel un triunghi poate primi ouă (Resurecţie, 1998), piramida şi sfera pot coabita (Piramidă şi sfere, 1997), Iisus însuşi poate fi matematică cum afirmă axiomatic pictorul (Isus este matematică, 1996).

S-a comentat mai puţin latura polemică a creaţiei artistului: fructelor, peştilor, obiectelor suculente ale lui Arcimboldo, pictorul român le opune triunghiuri, sfere, roţi dinţate, curele de transmisie (Ecce homo, Arcimboldo!, 1994 şi Unde se află Arcimboldo?, 1996). Alteori polemica este mai extinsă, cuprinzând zone sau tehnici artistice întregi (mozaicul, arta africană-măştile) (Templul, 1997).

Scriam în 1997 despre Eugen Crăciun: „Treptele evoluţiei sale plastice sunt abrupte: parcă nimic nu aminteşte de o etapă anterioară, considerată depăşită. Viziunea sa este (auto) catastrofică, Eugen Crăciun fiind parcă adeptul lui Cuvier şi nu a lui Darwin. Spirit pozitivist, având încredere în Raţiune, Eugen Crăciun Crede că, vectorial, Raţiunea şi Pictura se pot întâlni şi prelungi în Muzică. Această muzică poate fi a sferelor, perfectă sau umană (există în expoziţie un frumos omagiu adus lui Gabriel Fauré), dar, în orice caz, cu o componentă divină. Muzica este pentru Eugen Crăciun replica artistică a matematicii. Negarea este, la Eugen Crăciun, vehementă, atingând formele pamfletului vizual sau ale caricaturii. Obiectul concret e folosit de Eugen Crăciun îndeosebi pentru a denunţa. În aceeaşi măsură şi la fel de vehement procedează Eugen Crăciun şi în cazul „canoanelor” picturale. Un sfânt nu trebuie să poarte „aureolă” pentru a fi sfânt. Un om nu este măsura tuturor lucrurilor, ci, mai ales, o (i)realitate duală: corpuscul şi undă. Adică lumina. Deformările lui Eugen Crăciun sunt ontologice şi gnoseologice. Credinţa poate fi concentrată, simbolic, mitic şi mistic la un triunghi, iar umanitatea deificată poate fi sugerată prin sinecdocă, la un ochi.”

Acum, după 15 ani, adaosurile sunt doar de nuanţe. Pictorul crede că omul este un mezocosmos, medie aritmetică dintre o celulă şi o supernovă.

De altfel această identitate se regăseşte şi în titlurile tablourilor (Microunivers în galben, 1995, Lume embrionară, 1993, Microcosmos cu roşu, 1992, Concentraţie microcosmice, 1992). Alteori culoarea îşi depăşeşte spectrul, devine independentă şi domină temporal şi spaţial tabloul (Violet III, 1994, Compoziţie în albastru, 1993, Albastru şi galben, 1993, Dialog roşu-violet, 1993, Microcosmos în verzuri-bleu, 1992) etc.

În perioada 1990-2000, artistul realizează o serie de portrete vibrante, deosebit de expresive (Om în univers, 1991, Portret de tânără, 1991, Portret în spaţiu, 1991, Portret feminin, 1998), obţinându-se în final deveniri şi metamorfoze (Portret de la clasic la abstractizare, 1995).

Există şi o metafizică a iubirii în tablourile sale, plecând de la monocromii sugerând sculpturalul (Forme în repaus, 1070), până la dezlănţuiri cromatice orgiastice (Nud în armonie caldă, 1999).

Multe tablouri sunt reverii, vise erotice, (Vis erotic, 1993, Compoziţie din „Vis erotic”, 1993), alteori transferuri şi medieri (Nud în oglindă, 1994).

Erotica este îndeosebi una conceptuală, Eugen Crăciun urmându-şi propriul aforism: „Urmează natura atât cât îngăduie arta.”

Dacă ciclurile, tablourile, viziunile sale abstracte, suprarealiste, geometrizante domină ultimele perioade de creaţie, perioada 1070-1985, conţine numeroase rezolvări interesante, probând o siguranţă a desenului demnă de un clasic (Arhitect, 1976, Flora, 1977, Profiluri, 1070, Masa şi chipul, 1976, Violonista, 1974, Portrete, 1983, Ţărănci, 1982, Alexandra, 1981, Bătrân de 78 de ani, 1984).

Pictura din jurul anului ᾽80 este de cea mai bună calitate, pictorul atingând de pe atunci maturitatea artistică deplină (Portret feminin în iarnă, 1980, Autoportret în galben, 1982, Concert de cameră, 1986).

Eugen Crăciun transformă motivul iernii într-o metaforă obsedantă, făcând elogiul simplităţii şi al profunzimii (Grafii hivernale, 1987, Zona montană, 1983, iarna în parc, 1980, simplitate, 1987, câmpul alb, 1985, Frumuseţea iernii, 1983).

După cum emoţionante, inspirate şi valoroase sunt „Peisajele şi casele din zona Neamţ”.

Născut la Piatra-Neamţ la 28 februarie 1922, pictorul s-a întors acasă, în 2012, cu ocazia unei retrospective duplex, deschisă la Muzeul de istorie din Piatra-Neamţ şi la Galeria Lascăr Vorel, prilejuită de comemorarea a 90 de ani de la naştere.

Retrospectiva, amplă, cuprinzând toate perioadele de creaţie ale artistului, s-a bucurat de prezenţa soţiei pictorului, Michaela Nica Crăciun şi Daniel Crăciun, fiul artistului, ambii fiind, la rândul lor, artişti adevăraţi.

Rândurile de faţă sunt o retrăire a emoţiilor artistice încercate la contactul cu opera sa.

Alături de Simona Vasiliu-Chintilă şi de Iulia Hălăucescu, şi ele fiice ale Neamţului, Eugen Crăciun devine un pictor canonic.

Sunt convins că, la centenar, vor vorbi despre Eugen Crăciun ca despre unul dintre cei mai interesanţi şi mai importanţi pictori români, creaţia sa fiind privită în diacronia ei ca o veritabilă istorie a picturii româneşti, cu toate biruinţele, ezitările şi inflexiunile ei.

Pentru că, înainte de toate, Eugen Crăciun este un artist adevărat, ardent, lucid, inspirat, în multe cazuri, deschizător de drumuri.

Lucian Strochi