TABLOUL 36

PETRE: Terminasem de arat. Eram frânt de oboseală: mă dureau braţele, gâtul, ochii, pleoapele, spinarea. Dar terminasem; pământul era negru şi gras, aproape vineţiu. M-am aşezat la marginea primei brazde. Îmi plăcea să privesc câmpia proaspăt arată: părea o mare. Nu îngheţată, deşi era nemişcată; ci o mare, înainte de a se trezi. Aburi uşori se ridicau într-o pâclă continuă, albă, deasupra câmpiei. Plutea la vreo doi metri de pământ, poate nici atât. „Duhul pământului” – îmi ziceam. „Iese numai după arat. Apoi se întoarce. Aşteaptă sămânţa.” M-am culcat în brazde. Aşa făceam întotdeauna după arat. Mă îmbrăcam cu cămaşă albă şi mă culcam în brazdă. La început mama îmi spunea câte ceva, când trebuia să-mi spele rufele; ajungea la cămaşă.

MAMA: Ce obicei mai e şi ăsta: să-ţi murdăreşti cămaşa proaspăt spălată. Aş putea şti de ce faci asta?

PETRE: „Aşa îmi vine. Uneori cred că chipul pământului se imprimă pe cămaşă şi îl duc aşa, cu mine, până la următorul arat”. S-a obişnuit mama cu trăsnaia asta a mea, cum se obişnuise cu toate. Vorbea din ce în ce mai puţin de la o vreme. Privea mult în jur; gândea, îşi punea întrebări, găsea răspunsuri (numai de ea ştiute); vorbea din ce în ce mai puţin cu noi de la o vreme. Ce aveam să-i spun? Că eram obosit? Mi-ar fi spus atunci: „Dar tu un pat în casă nu ai?” Să-i fi spus că doar acolo adorm, îmbătat de toate miresmele pământului? Că, o singură dată în an, dorm cu adevărat? Mulţi cred că pământul e binecuvântarea soarelui. Şi poate că au dreptate. Dar au dreptate şi cei care cred în pământ. De acolo vine cheagul şi despicarea seminţei, creşterea ei. Şi tot din pământ vin miresmele. Fructele, florile, ploile – n-ar avea miros, dacă n-ar fi pământul. Mă îmbrăcasem cu cămaşa albă, neîmbrăcată încă. M-am culcat în brazde. Nu mi-a trebuit prea mult să adorm. Când m-am trezit, am simţit cu spaimă că nu mă mai pot dezlipi de pământ. Mădularul meu, dornic de dragoste, de carne de femeie, se învârtoşase şi se strecurase între brazde. Încolţise acolo. Cu mii de rădăcini mă fixasem, fără voia mea, de pământ. Ca într-un blestem. „Na, ai vrut pământ, ai vrut să te iubeşti cu pământul. Acum îl iubeşti şi îl ai.” Şi mâinile înfipte în pământ prinseseră rădăcini. Nu mă puteam mişca aproape. Doar capul mi-l puteam roti, pe sfert. Nu eram înspăimântat. „Poate că visez acum. Mi-am întors uşor capul în lături. În jurul meu crescuse iarba; nepotolită, verde. Încercam să cuprind cât mai mult cu privirea. Nu puteam. Ca şi cum aş fi privit printre gene. Pomii înfloriseră. Caişii, cireşii, vişinii, prunii. Parcă şi merii. Acum în pântecul meu creştea un copac. Îmi simţeam rădăcinile, îi simţeam coroana. Pământul nu e decât o apă, poate a sâmbetei şi aerul nu e decât o apă, poate a duminicii. Iar eu m-am nimerit între două ape. Acum sunt într-un vârtej. Care din ape mă va sorbi? Nu m-am gândit niciodată până atunci că un copac seamănă cu un ceas cu nisip. Cât e coroana, atât şi rădăcinile. Cine eram eu? Poate că nu eram decât uriaşă sămânţă, care prinsese viaţă.” „Ciudat. Întotdeauna am crezut că mâinile mele seamănă cu frunzele, nu cu rădăcinile. Acum văd că m-am înşelat.” Pătrundeau în mine visele tari ale copacilor, alcooluri verzi, care mă ameţeau, într-o beţie sfântă. Şi glasurile strămoşilor le auzeam în mine: nu distinct, mai mult nişte murmure. Nu erau glasurile pământului. Nu: erau plânsete, bocete, chicote de bucurie, gângurit de copil, şoapte înspăimântate de mamă, glasuri aspre, răguşite, de bărbat. Auzeam şi glasul seminţelor, un pocnet suav, albastru, de scânteie electrică. Un cor imens, de o uriaşă adâncime, îngânând un cântec de leagăn. Adormeam fericit, chiar dacă îmbrăţişarea brutală, totală, a pământului, ar fi trebuit să mă înspăimânte. Şi poate că mă şi înspăimânta, iar dacă adormeam fericit, pe buze cu un gust dulce-amărui, adormeam aşa şi din cauza spaimei. Visam că mă trezesc fără veste înainte de a-mi îndeplini somnul: ce mai eram eu atunci? Un covor de frunze, un trunchi pe jumătate putrezit, de mesteacăn, o pătură de muşchi mătăsos, verde-închis sau poate un izvor încă tulbure, limpezit abia peste zece pietre? Sau poate însuşi nisipul, lutul galben din care mă plămădisem şi care, acum, supt de ape, refuza să se mai închege? Sau nămolul suav, unde aveau să-şi adăpostească peştii, icrele şi broaştele, ouăle? Dormeam adânc şi în somn strângeam puternic pleoapele, cu încăpăţânarea copilului care se ştie descoperit, dar care mai speră, zadarnic, să mai smulgă o clipă de somn, patului, părinţilor. Refuzam să mă trezesc. Când o făceam totuşi, lumea mi se părea mult mai strâmtă şi mai străină.

(va urma)

Lucian Strochi