TABLOUL 37

FRATELE MORT: Mama mă născuse greu. Nu că nu m-ar fi iubit. De iubit, m-a iubit: nici mai mult, nici mai puţin decât pe ceilalţi. Oasele mele se răzvrătiseră încă de la naştere. „Bolovanul” – îmi ziceau fraţii şi eu nu mă supăram. Aveau dreptate. Şi pentru că aveau dreptate, trebuia să tac. Adevărul nu supără pe nimeni, dacă e adevăr. Eram mai greu decât ceilalţi fraţi, decât ceilalţi copii de vârsta mea. Poate de asta m-a atras de la început pământul. Dormeam bine, fără vise. Ca un bolovan. şi totuşi era să mor, când împlinisem abia paisprezece ani. M-am înţepat cu un spin. Nu i-am dat nici o importanţă. Am scos spinul şi m-am spălat cu apă rece. Credeam că ajunge. Câteva zile m-a durut degetul. Apoi s-a făcut pământiu, cenuşiu-vânăt. Mă durea acum toată palma. N-am spus nimănui ce mi s-a întâmplat şi nimeni n-a observat ce e cu mâna mea. Apoi mâna a început să se umfle. Dospea ca un aluat. Mâna începuse să mă doară până la cot. Aveam fierbinţeli, noaptea n-am dormit aproape deloc. A doua zi tata mi-a privit mâna; a dat nemulţumit din cap. Apoi mi-a picurat ceară fierbinte pe degetul bolnav. M-a frecat cu oţet, cu spirt, cu zeamă de ceapă. Noaptea mi-am pierdut, de câteva ori, cunoştinţa. Toţi se pregăteau de moartea mea şi când am murit, nimeni n-a plâns. Murisem eu, dar aveam acum un frate foarte mic, de câteva săptămâni, pe care îl chema ca pe mine. Mama mi-a spus că aş fi chiar eu, că celălalt murise şi, drept pedeapsă pentru că nu vorbisem nimănui de boala mea, devenisem mai mic. Nu mi-a trecut prin cap s-o întreb atunci: „Bine, dar atunci eu cine sunt?“. şi nici nu ştiu dacă mama mi-ar fi răspuns. Mă uitaseră de tot, ca şi cum eu nici nu mai existam şi toată lumea se învârtea în jurul copilului cel mic. Se vede că era foarte bolnav şi se gândeau că avea să moară. L-au cântărit pe pragul casei, luându-se cumpăna lui cu un bolovan, pe care l-au îngropat ca pe un mort. Copilul se simţea tot mai rău, căpătase culoarea braţului meu şi atunci l-au vândut de două ori, o dată pe fereastră şi a doua oară prin gura primului trecător de pe uliţă, în zori de zi, şi i s-a schimbat de două ori numele pe care îl avusese cu numele pe care i-l dăduse trecătorul, apoi i-au dat trecătorului banii înapoi şi încă ceva pe deasupra. Apoi lucrurile s-au învălmăşit, îi vedeam pe toţi ca pe nişte umbre prelungi printr-o ceaţă deasă, vineţie, aproape neagră. Când ceaţa s-a mai limpezit (m-am întrebat totuşi „ceaţă în casă, cine a mai văzut?“), s-au repezit cu toţii la mine şi m-au întins pe o masă goală, cât eram de lung. Mă strângeau puternic, ca în cleşti de fier: mă durea şi eu plângeam şi încercam să mă zbat, dar, de mişcat, nu puteam să mă mişc. Nu mi-au făcut altceva decât mi-au dat măsura şi apoi m-au lăsat în pace, aproape gol, pe masă. Eram sfârşit de oboseală, îi uram, aş fi vrut să plâng, dar plânsul nu pornea, se oprise undeva în piept şi atunci mi-am dorit să mor. Se vede că îmi ghiciseră gândul, căci au aşezat pe masă, lângă mine, un sicriu pe măsura mea, aş fi vrut să răcnesc, acum nu mai vroiam să mor, tata a dat din cap cu tristeţe, adică „da, mă înţelege foarte bine, numai că acum e prea târziu, ar fi trebuit să mă gândesc mai din vreme, dacă îmi doresc sau nu moartea, acum nu mai era nimic de făcut, sicriul era gata, era pe măsura mea, doar dacă s-ar fi găsit altcineva, de statura mea, care să vrea să-mi ia locul, dar cine ar fi vrut asta“ şi eu am încercat să strig din nou, dar ceaţa năvălise iar în încăpere şi acum era grea, ca de pîslă şi vorbele mi se opreau pe buze, le simţeam, erau tari, sticloase ca boabele de porumb, aproape că îmi venea să le înghit şi să le strivesc între măsele, m-au îmbrăcat într-o cămaşă albă, foarte largă, o cămaşă ciudată, cu glugă, cu trei găuri, două în dreptul ochilor şi a treia în dreptul frunţii; „linişteşte-te, îmi spuneau, e pentru binele tău, asta e o cămaşă de înmormântare, alungă ciuma, holera, moartea, dacă te îmbraci în ea, vei fi apărat de moarte”; ştiam că mă mint, dar i-am lăsat în pace, poate că nici nu mai aveam puterea să lupt, mi-am privit îndelung sicriul, ştiam că fusese făcut pe măsura mea şi totuşi mi se părea nefiresc de lung şi de îngust. Pe laturile lui era tăiat în lemn câte un triunghi cu vârful în sus; „pentru ce e asta?“ – aş fi vrut să întreb – şi ei mi-au răspuns, urmărindu-mi doar privirea: „e fereastra sufletului, aşa se obişnuieşte la noi“. Cămaşa, atât de largă la început, a devenit strâmtă, „nu, nu s-a strâns cămaşa, tu ai crescut şi, pentru că ai crescut încet, nu ţi-ai dat seama cât şi când ai crescut“; poate că aveau dreptate, poate că minţeau, îmi era cald şi bine în cămaşă şi m-am gândit să le-o spun şi lor, dar, când m-am uitat mai bine, rămăsesem singur. Apoi am început să mă sufoc, pânza, rezistentă, de in, se lipise pe mine atât de puternic, încât părea o altă piele a mea. Părea că ard la un foc leneş, dar necruţător, mai rău decât focul în care se perpeliseră ereticii; era mai degrabă cămaşa trădării şi a urii, cămaşa orbirii şi a neghiobiei, cămaşa care îl ardea de viu pe Hercule. Era oare aceeaşi cămaşă? Nu-mi aminteam prea bine sfârşitul, cămaşa arsese odată cu Hercule sau nu, nu citisem eu povestea, o auzisem de la fraţii mei mari, atunci îl urmăream pe Hercule, ne zguduise sfârşitul lui nedemn; acum mă interesa cămaşa. Gândurile mi se zbăteau violent în ţeastă, capul era un ou uriaş în care, câţiva pui, treziţi la viaţă, se zbăteau să spargă coaja, prea groasă totuşi pentru puterile lor, pentru ciocurile lor atât de fragede, de firave încă. Unde dispăruse copilul cel mic, de care toţi erau atât de îngrijoraţi? Murise? Şi dacă el murise, aveam să mor şi eu sau, dimpotrivă, moartea lui avea să însemne viaţa mea? M-am gândit apoi la puii din capul meu; erau, într-adevăr, pui. Le simţeam ciocurile: lacome de viaţă, de lumină, din ce în ce mai puternice. Aveau să răzbească sau nu, până la urmă? Apoi mi-am adus aminte de ochii mei. Puii aveau să-mi culeagă ochii, apoi, încurajaţi de lumină, aveau să încerce să iasă pe acolo, lărgind tot mai mult găurile; cele două găuri, unde, vii, se mişcaseră ochii mei. Am dat un ţipăt, atunci când am văzut două raze încrucişându-se în aer, ca două săbii. Locul unde se încrucişau săbiile de lumină era negru, nu de două ori mai luminos, aşa cum m-aş fi aşteptat. „Nodul luminii e negru“ – am gândit şi aş fi vrut să nu uit asta. Simţeam cum mă cucereşte treptat, lent, ca apa care urcă în pante, frigul. Apoi: un somn greu, pe care trupul, sufletul şi mintea mea se grăbeau să-l primească cu recunoştinţă. Nu ştiu cât m-am zbătut în somn între moarte şi viaţă. Fraţii mei mi-au povestit râzând, după aceea, că fusesem furios, mă dădusem jos din pat, îi certam pe toţi, îi ameninţam cu flăcările iadului, că am vrut să-mi răcoresc mâna în jarul vetrei şi că, abia în ultima clipă, mama reuşise să mă împiedice să fac lucrul acesta. Că apoi m-am liniştit şi i-am chemat pe toţi fraţii, să le spun o poveste. Şapte zile şi şapte nopţi le-am povestit despre începuturile lumii, despre rai şi iad, despre eroii diferitelor popoare, eroi cu nume ciudate, singurul nume care îl reţinuseră (pentru că îl ştiau dinainte) fusese Hercule; poveştile mele erau ciudate, se despicau una din alta, semănând oarecum cu cele din „o mie şi una de nopţi“; făceau cu schimbul la patul meu, preocupaţi să nu piardă nimic din ceea ce le povesteam. Ceea ce era mai ciudat era faptul că îmi schimbasem mereu vocea după cea a eroilor mei; atunci când povesteam pur şi simplu, aveam o voce calmă, caldă, puternică, semănând întrucâtva cu cea a învăţătorului meu. Poveştile mele erau ciudate şi din alt motiv: oricât de mult se străduiseră ei să le reţină, acum n-ar fi putut să-mi spună mai nimic din ele. Povestea era şi nu era cunoscută, semăna când cu parabolele biblice, când cu miturile eline, când cu poveştile româneşti, ruseşti sau germane; uneori însă nu mai semănau cu nimic din ce ştiau ei.

FRAŢII: Uneori delirai, rostind cuvinte fără vreun înţeles: curios însă, fără pauze, de parcă ai fi vorbit într-o limbă necunoscută. Şi poate chiar vorbeai.

FRATELE MORT: De ce nu aţi notat poveştile?

FRATELE CEL MARE: am încercat, dar n-am reuşit. Vorbeai prea repede, fără pauze şi nu te întorceai niciodată îndărăt.

FRATELE MORT: Vrei să spui că am vorbit fără întrerupere şapte zile şi şapte nopţi?

FRATELE CEL MARE: Chiar aşa.

FRATELE MORT: Şi nu mai ţineţi minte nimic?

FRATELE CEL MARE: Ba da: începutul şi sfârşitul. Începutul era ăsta: „La început a fost… (nu ştiu pe urmă: „litera“ sau „cuvântul“)…

FRATELE MORT: Şi sfârşitul?

FRATELE CEL MARE: Pe ăsta îl ţin minte perfect: „Şi lumile prinseră a se roti din nou.“ Apoi te-ai oprit, ai oftat şi te-ai trezit, scuturând capul cu plăcere, de parcă cineva ar fi vărsat peste tine o căldare cu apă.

FRATELE MORT: Am vorbit de voi?

FRATELE CEL MARE: Da. Şi despre tine şi despre noi. Şi despre tata şi despre mama. Ai spus că tata va muri de tânăr şi că mama va trăi mai mult decât unii dintre noi.

FRATELE MORT: Şi mama ştie… de asta?

FRATELE CEL MARE: Da.

FRATELE MORT: Şi ce-ai zis…?

FRATELE CEL MARE: Nimic. Ce să zică? Aiurai…

FRATELE MORT: Am închis ochii. Mi-am reamintit de puii din capul meu, apoi de găurile ochilor, de cele trei găuri din cămaşa de in. Pentru ce fusese a treia gaură? Am întrebat-o pe mama. Mi-a răspuns supărată:

MAMA: Credeam că te-ai făcut sănătos. Nimeni nu te-a îmbrăcat în vreo cămaşă, aşa cum spui tu. Ţi s-a năzărit. Te-am schimbat, e drept, de două ori, pentru că schimburile de pe tine erau ude leoarcă. Te-am schimbat cu cămăşi obişnuite, din care ai mai purtat şi mai porţi încă.

FRATELE MORT: Şi fereastra sufletului?

MAMA: Care fereastră?

FRATELE MORT: Fereastra tăiată în coşciug?

MAMA: Care coşciug?

FRATELE MORT: Coşciugul de lemn de brad negeluit, pe care l-aţi pus lângă mine, după ce mi-aţi luat măsura?

MAMA: Ce măsură ţi-am luat noi?

FRATELE MORT: Măsura trupului meu. Ca să ştiţi cât de mare era de fapt coşciugul. Şi bolovanul… Şi fratele meu mai mic care eram de fapt eu şi străinul care m-a cumpărat şi chiar voi care m-aţi răscumpărat…

MAMA: Nu s-a întâmplat nimic din toate acestea. Ai visat urât, atâta tot. Şi asta din cauza braţului infectat. Te-ai vindecat foarte greu, după atâtea zile.

FRATELE MORT: Mi-am privit braţul: era aidoma cu cel sănătos. Nici cel mai mic semn nu trăda faptul că fusesem cu adevărat bolnav. Dar oare fusesem cu adevărat? Când începuse de fapt visul meu: când mă doborâse boala sau mai înainte, când visam că mă înţepasem într-un spin şi că apoi degetul, palma, braţul se infectaseră? Sau nu visasem decât târziu, un vis pe care nu-l mai ţineam minte? Ce se întâmplase de fapt? În ce trebuia să cred: în visul meu cel dintâi (cel cu braţul infectat), în visul vorbelor mele (poveştile pe care le povestisem şapte zile şi şapte nopţi fraţilor mei, care mă ascultaseră cu rândul, ca să nu piardă un cuvânt şi care nu mai ştiau nimic, doar două frânturi de gând (care putea să nu fie şi al meu)? Sau poate că visam şi acum: discuţia cu fratele meu, cu mama, întrebările pe care iată, mi le pun acum, cuvintele pe care le rostesc în această clipă – toate acestea s-au petrecut şi se petrec aievea, sau nu sunt decât frânturile unui vis în care am căzut şi în care mă zbat şi acum? Vroiam să adorm. Chiar dacă aveam să visez. Aş fi fost atunci visul unui vis în vis.

(va urma)

Lucian Strochi