Literatura este atemporală, atât prin conţinutul ei, cât şi prin adresabilitate. Basme citesc nu doar copiii, ci şi celelalte categorii de vârstă. Prin urmare este firesc să ne întrebăm dacă există sau nu o literatură pentru copii, despre copii şi dacă da, care ar fi mărcile stilistice şi psiho (logice) ale unei asemenea literaturi.

O greşeală frecventă a autorilor literaturii pentru copii este aceea că asociază vârsta copilăriei cu un limbaj precar, sărac, lipsit de orice subtilitate, în care conotativul aproape că a dispărut. O altă greşeală este insistenţa cu care sunt cultivate candoarea, inocenţa, puritatea, fără îndoială atribute ale copilăriei, dar departe de a fi singurele stări infantile posibile.

După cum, la fel de greşită este ideea că o asemenea literatură trebuie să cultive o isteţime peste limitele normalului, dar şi ale bunului simţ. Prin urmare autorii doar pentru copii, adică aceia care s-au specializat într-un anume fel de a scrie, unul infantil, sunt expediaţi la periferia unei literaturi valoroase. E cazul unor scriitori precum Gica Iuteş, Veronica Porumbacu, chiar Octav Pancu-Iaşi.

Rezistă însă scrierile Otiliei Cazimir şi ale lui Emil Gârleanu, după cum rezistă scrierile autorilor care nu şi-au făcut din literatura pentru copii un scop în sine, dar care au dat chiar (mici) capodopere: Caragiale, Creangă, Slavici, Coşbuc, Mihail Sadoveanu, Şt. O. Iosif, Tudor Arghezi, B. Şt. Delavrancea, Cezar Petrescu, până la scriitorii contemporani precum Ana Blandiana, Marin Sorescu, Gheorghe Tomozei.

Există şi specii care se pretează la o abordare specifică universului copilăriei, cum ar fi pe lângă amintitul deja basm, fabula, snoava, feeria…

Curios sau nu literatura pentru copii poate contribui decisiv la notorietatea unui autor. Cezar Petrescu este mult mai cunoscut pentru Fram, ursul polar decât pentru Întunecare sau romanele dedicate Capitalei, după cum Constantin Chiriţă a ajuns celebru prin seria Cireşarilor şi nu prin alte romane, „serioase”. La fel Radu Tudoran, autorul memorabilului roman Toate pânzele, sus! Şi lista ar putea continua, cu exemple de toate felurile…

Victor Stan face parte din grupa creatorilor care frecventează ocazional tematica şi universul copilăriei şi din această cauză este într-un avantaj din start.

Îl recomandă pentru literatura pentru copii o sensibilitate aparte, neobişnuită, o viziune ludică, inocentă, vag onirică, a delicateţe în a atinge obiectele din jur, o plăcere de a fabula şi de a transforma monologul sau monologul adresat într-un dialog veridic, credibil.

Ultimul volum al lui Victor Stan, intitulat Pădurea pierdută în fluier este, prin titlu şi intenţie, o reacţie centripetă la un celebru poem într-un vers al lui Ion Pillat: „Un singur nai, dar câte ecouri în păduri”.

Povestirile – aşa le numeşte autorul -, sunt mai degrabă cioburi de existenţă, predominând nu narativul, ca mod de expunere, ci descrierea sau chiar dialogul, refugiat într-un monolog adresat. Personajele absente (Ligia, Darina) sunt de/în fapt prezenţe ocrotitoare, un fel de muze pentru poetul deghizat în băsmuitor. Tonul este elegiac, autorul evită capcana diminutivelor, deşi uneori acestea s-ar impune (… „copiii îşi lasă ghetele…” (Serbările viselor), versul rămâne tiranic, uneori o capcană prin rimă (dulce / Neculce). Mă îndoiesc că vreun copil din generaţia internetului a auzit de cronicarul moldovean! Metaforele sunt nominale şi distilate atent, ca nişte mărţişoare („Sufletul mamei devenise un lujer subţire”, repetiţia fixând mnemotehnic discursul (…”arătându-le albinelor drumul spre grădina cu flori din gura noastră de rai, raiul râvnit unde albinele…”) (Pădurea pierdută în fluier). Marea este un frumos elogiu adus lui Eminescu, cu o ambiţioasă frază în care se nuntesc o metaforă nominală şi o comparaţie neobişnuită: „Marea e o uriaşă oglindă albastră în care ard focuri de luceferi şi stele, iar vapoarele plutesc ca florile de cireş, purtând cerul în spate!” (Tot Eminescu mai beneficiază de un alt text sensibil: Ninsorile din Bărăgan).

Proza rimată (şi ritmată) e combinată cu un dialog, personajul auctorial construindu-şi un personaj pentru a putea dialoga: – Nu. Nu sunt eu. Sunt un spiriduş-brotac adus de palma unui zeu să facă stelele să cânte: oac, oac, oac! îmbrăcate-n raze scurte!/-Oac, oac, oac!…/ -Bată-vă să vă bată, unde-aţi pomenit vreodată.., broasca Oac, june pe lac plăsmuită-n stea stilată. N-o găseşti în lumea toată! (Ghiciţi ce-i!?) Inorogul fură luna ca într-o veche legendă populară, Inscripţia descoperită de Făt-Frumos pe un bob de grâu este argheziană nu doar prin parafrază, ci prin descântec, prin cuvinte (plăvani, plug, vite, sudoare, bice, pridvor), dar textul este înţesat şi cu trimiteri de pluguşor (…bobul dolofan şi mare, cu paiul cât sabia, cu spicul cât vrabia!) sau chiar de doină (Foaie verde dinspre vis, pecete dintr-un zapis de pus noapte la icoane, fericitule Ioane!). Colindul devine incantaţie, incantaţia –invocaţie, versul-verset şi psalm în Colindeţ de dor isteţ.

Uneori acest ton de litanie, dar şi limbajul simplu devine insuportabil pentru un poet ce este structural şi un poeta vates şi textul părăseşte universul magic al copilăriei pentru alte galaxii (Preludiul unei aduceri aminte în prag de sărbătoare).

Primăvara din covor e interesantă prin propunerea din titlu, iar Culeg vara-n văi cu mâna şi Drum spre paradis sunt texte în care metafora şi dialogul metaforizat devin suverane.

Sunt piese care sparg unitatea volumul, dar poate că e nevoie de acest lucru. Ochi de luceafăr pe-o gură de rai e un text dintr-un volum de lirică virilă, militantă; îl cităm în întregime tocmai pentru singularitatea sa: „Ne-am durat cetăţi albe ca nişte oase de păsări, loc de popas, fruntea îngândurată a zilei să-şi potolească sudorile bântuite de arşiţe! Din poala ţărânii privirile dacilor au ostenit printre nuferi şi tulpini de margaretă: aşa au aflat chipul dragostei, sărut de curcubeu şi patima neiertător de blândă perpetuând-o din strămoş în strămoş; identitatea noastră a devenit unică, iar pământul pe care-l călcăm, a devenit un ochi de luceafăr sonor pe-o gură de rai!…”

Uneori eul auctorial devine prin hiperbolă augmentativă un personaj demn de Uriaşul lui Ion Gheorghe: „Stau ca un uriaş întins pe spate în ogorul bunicului de la marginea galaxiei abia semănat, cu pălăria lunii trasă pe ochi!” (Cântec rostit în loc de povaţă).

Unele texte rămân discursive, retorice în ciuda eforturilor autorului de a le umaniza, de a le trece într-un discurs al tainei (Ştiaţi, ori nu ştiaţi!?, Carnaval de sunete, Ştiutul adevăr, Zmeul copilăriei, Monumentul iubirii, Cu zale de aur). În schimb, În suflet cei mai tineri clopoţei, Dor de ochii tăi , Un continent de cerbi cu stea în frunte, Cireşi înfloriţi, În prag de vacanţă sunt poeme în proză, insule de adevărată poezie. Victor Stan are nostalgia unui timp medieval, cu domniţe sfioase, Curţi domneşti, crai, armuri, refuzând e contemporaneitatea prea tehnică şi prea pragmatică: … „iar râvnitele şi romanticele mori de vânt ale Cavalerului tristei figuri au fost date uitării! Şi ştiţi de ce!? Ele au devenit electronice! (Pe vremea când bunicul purta armura de crini). Poetul iubeşte analepsele, visele, anticul, străvechiul, practic tot ce ţine de un timp cu o altă rezonanţă, fiind mereu În aşteptarea lui Făt-Frumos, ca să îi parafrazăm un titlu.

Poetul îşi doreşte, blagian, o ţară cu hotarele până la cer, cu eroi precum Avram Iancu, sau Mama, cu un Văzduh în trei culori, având, ca limbă oficială, Limba ciudată a poveştilor.

Personajele pot fi Motanul mofturos, Motanul împărat, Cocoşul, Patrocle, Iepurilă-Urechilă, Puiul mofturos, Bunicul deghizat în Roşu-împărat, Făt-Frumos, Cerbul cu stea în frunte, veveriţa, dar şi nimfele, Statuia etc; cărările sunt de ambră şi miere, florile de nufăr, de măr, de crin, de cireş.

Prin tonalitate, imaginar, personaje, viziune mitică, volumul Pădurea pierdută în fluier de Victor Stan este o replică interesantă, contemporană la unele fraze din Călin (file de poveste) şi mai ales Dumbrava minunată.

Lucian Strochi