Istoricul Gheorghe Radu este autorul al unor cărţi importante despre judeţul Neamţ, şapte la număr, dintre care se detaşează cele două volume intitulate neutral, dar ferm: Contribuţii la istoria judeţului Neamţ (vol. I -2008, vol. II – 2009), precum şi cele dedicate relaţiilor frăţeşti dintre judeţul Neamţ şi Basarabia: Basarabia Pământ românesc. Aspecte istorico-documentare, legături fraterne judeţul Neamţ-Basarabia (vol.I – 2008, vol.II- 2009, vol.III -2010), cărţi apărute într-un ritm alert, contrazicând aparent seriozitatea documentării şi meditaţia profundă şi îndelungată asupra faptului istoric.

În realitate, e vorba de acumulări de ani şi ani de zile, dar şi de o şansă pentru orice istoric, aceea de a fi arhivist şi director al Arhivelor Naţionale ale judeţului Neamţ timp de aproape 20 de ani, „călcând” cu ochi şi inima mii de documente, ierarhizându-le, valorificându-le în aproape o sută de studii, risipite în reviste culturale sau de specialitate din ţară.

Prezenta carte pe care am şansa de a o citi în manuscris Războiul sfânt pentru eliberarea Basarabiei, Bucovinei de Nord şi Ţinutul Herţa (1941). Contribuţii nemţene continuă şi contrazice în acelaşi timp cărţile dedicate relaţiilor Neamţului cu Basarabia.

E vorba de această dată de o perioadă extrem de importantă şi de dureroasă pentru istoria poporului român începând cu cel mai negru an (1940) din istoria de milenii a Românilor şi terminând cu Convenţia de armistiţiu din 12 septembrie 1944. Doar 4 ani de istorie, dar care au permis românilor să treacă de la agonie la extaz şi invers, de la amărăciune la speranţă şi iarăşi la deznădejde. Gheorghe Radu are un prim merit de a fi evidenţiat cu sensibilitate şi acurateţe aceste seisme, oferindu-ne un tablou social, politic, istoric şi uman extrem de veridic şi prin urmare convingător.

Evident figura centrală a acestor ani rămâne Mareşalul Ion Antonescu, figură tragică şi emblematică, învins de vremi şi conjuncturi ostile, amestec bizar de străfulgerări şi de umbre, poate cea mai controversată figură a istoriei noastre naţionale. Istoricul devine literat, iar portretul conducătorului, personaj literar aproape romantic, sfâşiat de antiteze. Nu sunt date neapărat noi (Preda e la fel de convingător în Delirul), dar Gheorghe Radu are meritul de a ne fi surprins un personaj în permanentă mişcare, pendulând între datoriile conducătorului de Stat şi militarul de Stat Major (şi apoi combatant direct pe Frontul de est).

Luminoasă rămâne şi evocarea celor şase membri din Consiliu de Coroană care în iunie 1940 s-au pronunţat pentru rezistenţă: „Numele lor merită să fie înscrise cu litere de aur în cartea demnităţii româneşti: N. Iorga, V. Iamandi, S. Dragomir, Tr. Pop, Şt. Ciobanu, E. Urdăreanu.” (O paranteză: literele de aur ar fi trebuit scrise şi cu prenumele lor întreg, tocmai pentru o mai dreaptă cinstire, mai ales pentru cei tineri. O facem noi, într-un inedit dar necesar pomelnic: Nicolae, Victor, Silviu, Traian, Ştefan, Ernest, mai ales că doi dintre ei au avut sfârşitul lumesc chiar în acel an teribil, 1940 (Nicolae Iorga şi Victor Iamandi, iar Ernest Urdăreanu a luat, în acelaşi an, calea exilului, însoţindu-l pe Carol II, ca mareşal al Palatului.))

Capitolul I al volumului este dens, plin de date, cifre, citate, atitudini, nume, toponime. Concluzia capitolului e rezumată, cred, de cuvintele lui Gheorghe Tătărăscu, după Consiliul de Coroană din noaptea de 29/30 august 1940: „Am credinţa că ceea ce se face astăzi este un provizorat… Nu trebuie să ne uităm la ce este provizoriu, ci numai la ce trebuie să rămână etern.”

Capitolul II intitulat Eliberarea unor străvechi teritorii româneşti: Basarabia, Bucovina de Nord şi ţinutul Herţa în vara anului 1941 este fără îndoială cel mai interesant, în primul rând pentru că istoricul se poate mişca mai în voie, având posibilitatea să dea cărţii un ton eroic, patriotic, în care mulţi români se comportă demn, ferm, eroic, la înălţimea momentelor istorice ce care le trăiau şi, într-un fel, le împlineau. Apar firesc personaje noi, Grigore Gafencu (ministrul nostru la Moscova, „ambasador patriot”- cum îl numeşte inspirat Gheorghe Radu)), generalul-comandant Nicolae Ciupercă, colonelul Constantin Eftimiu, generalii Sion, Potopeanu, Gheorghe Magherescu, ofiţer în Cabinetul Conducătorului, colonelul Elefterescu…

Gheorghe Radu devine subit ofiţer de stat major, retrăieşte momentele de neuitat ale nopţii de duminică, 22 iunie 1941, orele 3, amintind că ora este aleasă simbolic, coincizând cu cea a zilei de 28 iunie 1940, când se producea raptul ruşinos de către sovietici; sunt aruncate în luptă divizii, ordine, ipoteze (Nachstoss şi München, corpuri de armată, armate, sunt evocate aliniamente, ofensive, direcţii, teatre de operaţii, teatre de acţiuni militare, detalii toponimice, comunicaţii căii ferate, şosele, din Moldova şi Basarabia, bombardamente, prizonieri, bilanţul pierderilor proprii şi/sau ale inamicului.

Din acest noian de date se detaşează Ordinul de zi a generalului Ion Antonescu adresat ostaşilor, cu accente mesianice, având înălţimea versetelor Cântării României a lui Alecu Russo:

„Reîmpliniţi în trupul ţării glia străbună a Basarabilor şi codrii voievodali ai Bucovinei, ogoarele şi plaiurile noastre. Ostaşi, plecaţi azi pe drumul biruinţelor lui Ştefan cel Mare ca să cuprindeţi cu jertfa voastră ceea ce au supus strămoşii noştri cu lupta lor. Înainte! Fiţi mândri că veacurile ne-au lăsat aici strajă dreptăţii şi zid de cetate creştină. Fiţi vrednici de trecutul românesc.”

Să recunoaştem: un discurs cu numeroase note patetice, adresându-se şi unui subconştient colectiv (aluzii la Basarab I şi unguri, la Codrii Cosminului, la luptele lui Ştefan cel Mare.)

Strident, dar necesar apar în ordinul generalului referiri la colaborarea româno-germană: „Fiţi vrednici de cinstea pe care v-a făcut-o istoria, armata marelui Reich şi neîntrecutul ei comandant Adolf Hitler.”

Dar, după cum se vede, Ion Antonescu era şi un bun diplomat.

Şi din nou nume, meritând a intra în istorie: generalii Petre Dumitrescu, Gh. Stavrescu, A. Racoviţă, R. Ioanovici, Al. Orăşanu, I. Avramescu, M. Racoviţă, Lascăr Mihail, I. Dumitrache, Gh. Manoliu, O. Stravarat, C. Sănătescu, E. Procopiescu.

Meritul autorului în reevocarea momentelor din iulie 1941 constau în relatarea obiectivă (sunt amintite şi erorile, eşecurile, retragerile, ezitările), înaintarea armatei române nu se face în pas de defilare şi în cântec voios, ci cu multe jertfe. Gheorghe Radu se sprijină în toate cazurile pe o statistică extrem de exactă. Un exemplu: „Statistica ne oferă următoarele date până la 1 august 1941: 5108 ieşiri avion, dintre care 754 pentru informaţii, 1032 pentru bombardament, 2162 pentru vânătoare şi 1160 pentru legătură. Total ore de zbor: 8706. deasupra pământului Basarabiei şi Bucovinei de nord, aviatorii români au dat în aceeaşi perioadă 64 de lupte aeriene, distrugând în aceste lupte 84 de avioane inamice. Avioane inamice distruse la sol: 108 doborâte de artilerie, a.a. (251 aparate inamice distruse)”.

Sunt evocate numele eroilor-aviatori biruitori sau căzuţi în aceste lupte: A. Manoilescu, D. Scurtu, Gh. Georgescu, P. Landman, I., Cristescu, C. Batami, echipajul Monciu, V. Claru.

Cum e şi firesc, capitolele III şi IV sunt cele mai importante pentru receptor fie el cercetător, istoric, profesor sau elev, istoricul Gheorghe Radu fiind dublat în aceste capitole de arhivistul Gheorghe Radu. Cele două capitole intitulate sugestiv şi sintetic Contribuţia judeţului Neamţ în războiul sfânt din vara anului 1941 (cap.III) şi Reintegrarea Basarabiei, Bucovinei de Nord şi Ţinutul Herţa în cadrul statului naţional român (cap.IV) conţin multe pagini inedite, incitante, convingătoare.

Istoricul Gheorghe Radu are o adevărată strategie în a prezenta faptele, lăsându-le să curgă firesc, aparent fără să intervină direct, asigurându-se de acea obiectivitate pe care Istoria o cere; în realitate, el manevrează abil datele, faptele, întâmplările, plecând de la general la particular sau, altfel spus, de la naţional la regional.

Sunt evidenţiate, prin urmare, ordinul istoric şi mnemotehnic al viitorului Mareşal dat din trenul Patria aflat în gara Piatra-Neamţ. Ordinul deja evocat în lucrare şi în prefaţă are măreţie, aflându-se la înălţimea momentului. Discursul are forţă, are cadenţă biblică, este înălţător, emoţionant, copleşitor:

„În faţa Dumnezeului strămoşilor noştri, în faţa istoriei şi veşniciei româneşti mi-am luat azi răspunderea de a smulge prin onoare dreaptă ceea ce ne-a fost cotropit prin silnică umilire şi trădare, hotărând să pornesc lupta sfântă de redobândire a drepturilor neamului…

În numele credinţei creştineşti, al drepturilor româneşti şi pentru viitorul nostru neînfricat,

Români,

Vă chem la luptă…

La luptă sfântă în contra prăvălitorilor civilizaţiei şi bisericii, ai dreptăţii şi propriilor noastre drepturi.

La luptă sfântă pentru neam şi pentru Rege.”

La o analiză atentă, discursul lui Antonescu are toate ingredientele unui discurs unic: cuvinte-cheie precum: Dumnezeu, strămoşi, istorie, veşnicie, onoare, luptă sfântă, români, biserică, neam, rege; anafora: la luptă; antiteze: cotropit, silnică umilire şi trădare, prăvălitori vs. veşnicie românească, onoare dreaptă, luptă sfântă; o alternanţă extraordinară a modurilor şi timpurilor verbale: indicativ – perfect compus, infinitiv, condiţional optativ -perfect, gerunziu, conjunctiv -prezent, infinitiv lung, imperativ!

O adevărată lecţie de retorică, gramatică şi stilistică aplicate! Antonescu pare un poeta vates şi nu un militar ce-şi cheamă oştile la luptă.

Al doilea discurs important aparţine patriarhului României, Nicodim, nemţean, născut la Pipirig.

Şi acest discurs merită să fie mai bine cunoscut (şi este!) graţie şi acestei cărţi:

Iubiţii mei fii români şi românce de pretutindeni!

Cuvântul meu se îndreaptă către voi toţi, ca să vă strig din toată inima: luptaţi-vă cu vitejie, luptaţi-vă cu credinţă, căci voi faceţi parte din oştirea lui Dumnezeu şi luptaţi lupta cea sfântă.

Prin graiul conducătorului ţării, Dumnezeu însuşi vă cheamă şi ne trimite la luptă. Luptaţi-vă deci toţi, români şi românce, căci cu voi este Dumnezeu. Lupta voastră va aduce nu numai dezrobirea fraţilor voştri, ci, cu aceasta, dezrobirea milioanelor de ruşi, care de 20 de ani duc cea mai mare greutate, jugul bolşevic. Lupta voastră va aduce biruinţa crucii.

De aceea, cei ce vă aflaţi la hotarele ţării, pe uscat, pe apă sau în văzduh, puneţi acum pieptul vostru pavăză, făcându-vă vrednici de moştenirea strămoşilor, duceţi cu bărbăţie lupta, înfruntând toate greutăţile ei, oricare ar fi jertfa ce vi s-ar cere pentru aceasta.

Cei ce vă aflaţi la vatră: soţii, copii, părinţi, luptaţi şi voi! Căci cu toţii sântem în război. Nu numai cei de pe front, ci şi cei de la vatră…

În fruntea războaielor cele drepte stă însuşi Dumnezeu. Nu vă temeţi dar de altceva decât de păcat şi spuneţi duşmanilor, prin armele, prin răbdarea, prin munca şi prin credinţa voastră: murim mai bine-n luptă, decât să fim sclavi iarăşi în vechiu-ne pământ.”

Până şi obiectivitatea istoricului e pusă la grea încercare după un asemenea discurs şi Gheorghe Radu exclamă: Înălţător!

Să analizăm şi discursul lui Nicodim.

Numele lui Dumnezeu este evocat de patru ori în nouăsprezece rânduri, adică o dată la aproximativ cinci rânduri. De fiecare dată verbul care îl însoţeşte pe Dumnezeu este la indicativ, (mod ce asigură o acţiune sigură), o dată la viitor şi de trei ori la prezent. Cuvântul luptă şi verbul a lupta e folosit în text de zece ori, iar cuvintele din aceeaşi sferă semantică: vitejie, oştire, biruinţă, pavăză, bărbăţie, jertfă, război, front, războaie, duşmani, arme, a muri, adică în total 21 de cuvinte, asigură o densitate neobişnuită textului, mai mult de un cuvânt la un rând.

Conclusivele şi formulările aforistice induc o convingere fermă şi o acţiune pe potrivă: „…căci voi faceţi parte din oştirea lui Dumnezeu şi luptaţi lupta cea sfântă.” „…căci cu voi este Dumnezeu.” „Lupta voastră va aduce biruinţa crucii.” Căci cu toţii sântem în război.” „În fruntea războaielor cele drepte stă însuşi Dumnezeu.” Trecerile sunt calitative, extrem de subtile: de la Cuvântul meu (al Patriarhului) se ajunge la graiul conducătorului ţării, şi apoi la Dumnezeu prin verbe dicendi : vă cheamă şi ne trimite. Să mai remarcăm aici la fel de subtila trecere de la pronumele personal de persoana a II-a plural (vă) la pronumele de persoana I plural (ne), sugerând comuniunea şi implicarea.

Cuvântul fii din apelativ sugerează poziţia de pater a Patriarhului, iar enumerarea români şi românce, reluată de altfel ceva mai încolo, împreună cu dezvoltarea soţii, copii, părinţi şi desigur bărbaţi (ca termen indus şi dedus) implică universalitate, diversitate, totalitate, ideea de substantiv colectiv, aflat într-o reacţie de sintalitate.

Tot induşi se află în discurs şi termeni precum hotare, ţară, uscat, apă, văzduh, moştenire, strămoşi, vatră, pământ, ce definesc, prin cumul, ideea de patrie.

Tot generalul Antonescu este legat de Neamţ prin Te Deum- ul din ziua de 22 iunie 1941, oficiat la catedrala Sf. Ioan din Piatra-Neamţ pentru victoria armatelor germano-române care intraseră în război contra sovietelor, te deum la care a participat şi „d-l General I. Antonescu, Conducătorul Statului.”.

Contribuţii directe ale Neamţului la război în oameni se găsesc în arhive, pe liste comemorative, pe cruci, în rapoarte oficiale, în ordinele pe zi, pe armată. Gheorghe Radu ne redă aceste liste, multă vreme interzise, în anexe, în evocările din text, în descrierea unor lupte etc.

Câteva chipuri luminoase se desprind totuşi şi ele au intrat deja în legendele locului, în mentalul nostru colectiv.

Primul este General corp de armată Nicolae Dăscălescu, fiu al Neamţului, născut în 1984 în satul Căciuleşti, comuna Girov, devenit un erou adevărat, atât în timpul războiului, cât şi după război, când a refuzat distincţii, ordine şi medalii comuniste. Pe Nicolae Dăscălescu l-au evocat direct până şi duşmanii de mai ieri: Stalin, Malinovski, dar şi General-maior dr. Vasile Apostol, Generalul Levent care scria în 6 iulie 1941: „… generalul Dăscălescu este un adevărat om de război cu calităţi excepţionale de curaj, energic. Foarte conştiincios şi cu deosebită putere de muncă, fiind sigur că va putea face faţă oricărei situaţii pe câmpul de luptă.”

Alte valori pe care le-a dăruit Neamţul armatei române la vârf: Generalul de brigadă (post mortem) Raul Haluga, născut la Piatra-Neamţ, evocat patetic de Generalul corp armată Nicolae Ciupercă, Generalul de brigadă Constantin C. Nistor, născut la Vaduri, evocat mai mult decât elogios de generalul Ioan Sion sau ofiţeri şi subofiţeri deveniţi eroi prin moarte, dar şi prin eroism, precum căpitan Ionescu Gh., Sublocotenent Stanciu Ioan, elev caporal Cojocaru Gheorghe, sergent TR Simionescu Ioan, Darie N. Nicolae, srg. Maj. C.I.Aeronaut, Glodeanu Boris, locotenent, Dragomir Ioan, sublocotenent, Gavriloaia Neculai, plutonier …

Gheorghe Radu nu–i uită nici pe cei de la talpa ţării (a armatei): soldatul Varga Iosif din Săbăoani, tată a trei copii, Vasile Pal din Gherăieşti, soldat Amariei Ion din Piatra-Neamţ, dar şi pe oamenii simpli care au sprijinit după puterile lor războiul Doamna Maria Coman din Roman, Domnul Mihai Bulat din aceleşi oraş.

Capitolul III se încheie cu pomelnicul învăţătorilor eroi din judeţul Neamţ. Amintim doar câteva asemenea nume: Nicolae Tanasă, Vasile Vlad, Gheorghe Savinescu, iorgu Popescu, Spiridon Barcan, Vasile Vasiliu, Ioan Darie, Ioan Râhlea, Constantin Vasile, Vasile Mitru, Constantin Vlase, Nichita Irimia, Gheorghe Tuciuc, Teodor Grosu.

Capitolul IV se ocupă de o problemă destul de spinoasă, dar şi destul de rar discutată în istoriografia românească şi anume reintegrarea provinciilor româneşti Basarabia, Bucovina de Nord şi ţinutul Herţa în cadrul statului naţional român.

După bătălia celor 33 de zile pentru eliberarea ţinutului dintre Prut şi Nistru se punea o problemă majoră: România trebuia să continue înaintarea spre est sau să se oprească pe Nistru? Dacă s-ar fi oprit pe Nistru, războiul pentru eliberarea sus-amintite ar fi fost unul drept, de apărare şi de eliberare. Înaintarea spre Bug, spre Don, spre Nipru, spre Volga transforma acest război într-unul de agresiune. Pe de altă parte cine şi-ar opri înaintarea victorioasă, fără a fi sigur că adversarul, duşmanul e înfrânt definitiv, lăsat fără posibilitate de ripostă. În plus, mareşalul Ion Antonescu credea în loialitatea Fürerului Adolf Hitler, deşi acesta, s-o recunoaştem, nu îi promisese nimic concret, respectiv redobândirea acelei părţi din Ardeal cedată în urma Dicktatului de la Viena.

Fürerul i se adresează direct lui Antonescu la 27 iulie 1941 cerându-i continuarea războiului şi primeşte răspunsul afirmativ al acestuia patru zile mai târziu, pe 31 iulie, Mareşalul confirmându-i că „va merge până la capăt.”

A fost începutul sfârşitului, din acea zi Antonescu pierzând totul: oameni, stimă, încrederea românilor.

Reorganizarea teritoriilor de peste Prut s-a făcut fantezist, într-un mod ce amintea de concepţia ţaristă a Guberniilor (provinciile aveau acum un Guvernator)

(generalul Constantin Voiculescu pentru Basarabia, general Corneliu Calotescu pentru Bucovina). Legea nr. 790/4 septembrie 1941 amintea de descentralizare, autonomie, răspundere, iniţiativă. Fiecare sector era diriguit de un Directorat.

De fapt era vorba de o formulă hibridă ce încerca să concilieze administrativ realităţile ţariste, sovietele, administraţia centrală românească, autonomia acestor ţinuturi. (Se încerca într-un fel şi evitarea greşelilor din 1918 şi din următorii ani, când toţi şefii veneau de la Bucureşti sau din vechiul Regat, lucru ce i-a nemulţumit profund pe basarabeni, care s-au consideraţi trădaţi şi jigniţi.)

Până la urmă jertfa de sânge a armatei române, consemnându-se în morţi, răniţi şi dipăruţi următoarele cifre: 1.268 ofiţeri, 566 subofiţeri, 29.741 soldaţi, s-a dovedit inutilă. E drept că şi timpul istoric nu a fost de partea noastră…

Cartea lui Gheorghe Radu este o carte modernă, bine scrisă, bine articulată.

Argumentele sunt reluate uneori, discret persuasiv: cifrele sunt lăsate să vorbească ele însele, faptele sunt judicios alese dintr-un noian altfel năucitor. E o carte amară pe alocuri, înţeleaptă şi senină în unele pagini. Scrisă cu dragoste şi recunoştinţă.

O carte cu destule virtuţi literare. Ale autorului, dar şi ale personajelor sale, cum am încercat să şi demonstrăm, în fugare rânduri.

Lucian Strochi