Teatru: Cicatricea (poem radiofonic în 57 de tablouri) – tabloul 38

TABLOUL 38

TOMA: Fuseserăm înconjuraţi din trei părţi. Ştiam că, nici pasăre dacă aş fi fost, nu aveam să scăpăm. Doar asta: să ne fi făcut loc pe sub pământ precum cârtiţa. Dar pentru asta nu mai aveam timp. S-au strâns fraţii în jurul meu, înspăimântaţi:

HAIDUCII: Nu se mai poate răzbi. Suntem de ei la o bătaie de puşcă. Dacă nu ne predăm imediat, ne împuşcă pe toţi, ca pe câinii turbaţi.

TOMA: Nu ne predăm. Mai bine murim ca oameni liberi. Ca păsările. Nu e totuna… vultur să mori… sau câine. M-am luminat. „Să mergem repede spre stânci.“ Nu   m-au înţeles, dar m-au urmat cu toţii, fără vorbă. Am grăbit spre Colţii Balaurului. Nimeni nu-i putuse birui. Chiar gândul s-ar fi înspăimântat, rătăcind prin hăurile tăcute, întunecate. Copacii se vedeau de pe stânci piperniciţi, cât iarba. „Să ne dăm drumul de aici. Pentru câteva clipe vom fi păsări.“

HAIDUC 1: Fără funii?

TOMA: Fără funii. Ştiu; n-o să scăpăm. Dar cel puţin vom muri liberi. Ne-am dat drumul. Eu mai întâi, apoi ceilalţi. Am plutit deasupra hăului câteva clipe, apoi

ne-am prăbuşit. Fără vreun ţipăt. Când m-am trezit, ploua. Ploua ciudat; peste faţă, pe cămaşă, pe mâini cădea o ploaie roşie, de sânge. Era chiar sânge; sângele nostru, curat, de voinici. În cădere mă sfâşiasem (aşa credeam) într-un copac. Acum ploua şi ploaia spăla sângele. Încă nu murisem. Nu mă durea nimic, simţeam doar o sfârşeală ciudată şi nu mă puteam mişca. Fraţii mei muriseră, fără îndoială, înaintea mea. Eram treisprezece. „Număr cu ghinion.“ Curios, nu mă gândisem niciodată la asta: că eram chiar treisprezece. Poate pentru că întotdeauna adunam şi pe cele trei femei care erau cu noi. „Doar ele aveau să scape. Bine că măcar ele n-au venit cu noi acuma.“ Rămăseseră departe, în alţi munţi. Aveau să ne aştepte două săptămâni. Dacă până atunci nu primeau de la noi nici un semn, erau libere să plece unde vor. Adică să se întoarcă în rândul oamenilor. M-am înfuriat: „Adică… cum… „în rândul oamenilor“? Noi nu eram oameni?“ Ba da: numai că fuseserăm. Acum eram morţi. Aveau să ne sfâşie fiarele pădurii sau vulturii. Mai degrabă vulturii. Îi vedeam deasupra capului meu, rotindu-se lent, umbre tăcute. Curios cât de repede află vulturii despre moarte. Poate îi atrage sângele, poate mirosul de hoit. Mi-am trecut limba peste buzele uscate, nemulţumit: „Auzi: „hoit“. Încă n-am murit. Dar ceilalţi?“ Am încercat să mă târăsc spre ei. Atunci am înţeles că aveam picioarele frânte.   I-am găsit pe rând. Muriseră, zdrobiţi de stânci. Ba nu: unul mai sufla. Când m-a văzut deasupra lui, a închis ochii:

HAIDUC 2: Ai scăpat. Numai tu ai scăpat. Înjunghie-mă. Nu-ţi fie milă. Dacă ai milă. Mă doare.

TOMA: Nu pot să fac asta… Nu pot să-l ucid pe fratele meu.

HAIDUC 2: Sunt frânt tot… pe dinăuntru. N-am murit încă… pentru că… sunt mai păcătos decât ceilalţi.

TOMA: Şi eu n-am murit încă…

HAIDUC 2: Şi tu eşti păcătos… dacă nu mă înjunghii.

TOMA: Nu l-am ucis. Peste vreo câteva ceasuri ne-au găsit jandarii. I-au cercetat pe toţi. Morţilor le-au tăiat capetele cu sabia. Au ajuns şi la noi.

SOLDAT 1 (mirat): Ăştia doi n-au murit!

CĂPITANUL: Au în ei sămânţă de drac. N-au murit? Cu atât mai bine! N-aş vrea să fiu în pielea lor.

SOLDAT 2: Tomo, Tomo, mai bine mureai. Scăpai. Aşa… ai să vezi… ai să-ţi blestemi şi laptele pe care l-ai supt de la mumă-ta.

TOMA: Celălalt a murit pe drum. N-a mai prins, într-adevăr, asfinţitul. I-au tăiat şi lui capul. Am numărat capetele. Erau doar unsprezece. Mi-a ghicit privirea căpitanul.

CĂPITANUL: Te bucuri degeaba. Atâţia sunteţi: unsprezece şi cu tine doisprezece. Al treisprezecelea n-a sărit. Era omul nostru. El v-a trădat.

TOMA: Cine e?

CĂPITANUL: Nu-ţi spun. Chiar dacă nu mai scapi şi n-ai să-i faci nimic.

TOMA: Cine era? Cum aş fi putut afla asta? Cum de nu mă gândisem că unul dintre noi ne trădase? Chiar dacă aş fi văzut capetele, tot nu mi-ar fi fost de vreun folos. Unele din ele erau atât de zdrobite şi de însângerate, încât nimeni n-ar fi putut ghici trăsăturile lor adevărate. „Poate că e un semn bun. A fost să scap pentru a-l pedepsi pe trădător.“ „Şi femeile? Le trădase şi pe ele?“ Peste trei zile aveau să-şi schimbe locul. Asta o ştiam numai eu. Le-o spusesem la plecare: „Dacă ni se întâmplă ceva, după trei zile vă schimbaţi locul. Iar dincolo ne aşteptaţi, până se împlinesc două săptămâni. După aceea nu ne mai aşteptaţi.“ Aşa socotisem eu: trei zile oricare dintre noi putea să reziste schingiuirilor de orice fel. Nu mă gândisem, e drept, la moarte. Totuşi avusesem o presimţire. „Trebuie să trăiesc. Să trăiesc, să scap şi apoi să mă răzbun. Să răzbun capetele acestea îngrămădite în sac precum verzele; capetele acestea, care crezuseră în mine, până la ultima clipă.

CĂPITANUL (ghicindu-i gândurile): N-ai să scapi. Numai dacă mă omori pe mine. Şi voi avea grijă să nu mă las omorât de tine.

TOMA: Totuşi ţi-e frică.

CĂPITANUL: Nu mi-e frică. Acum mă bat cu gândurile tale turbate. Şi recunosc: gândurile sunt mai tari decât omul. Aş putea să-ţi zbor creierii. Sau să-ţi tai capul, aşa viu cum eşti. Porunca e clară: viu sau mort. Numai că eu te-am vrut viu.

TOMA: Puteam să mor.

CĂPITANUL: Nu: ţi-a fost scris să mori de mâna mea.

TOMA: Credeam că sunt nemuritor. A tăcut. Din sat până la oraş m-au dus într-o căruţă. Deşi aveam picioarele zdrobite, îmi legaseră mâinile la spate.

CĂPITANUL: Vezi că avem grijă de tine.

TOMA: Am picioarele frânte.

CĂPITANUL: Da, dar mâinile îţi sunt libere. Dacă cumva îţi trece prin gând să te mai faci o dată pasăre?

TOMA: Două luni m-au oblojit cu toată grija. M-au pus în ghips; mă păzeau zece: „Cam mulţi mă păzesc. Tot vă este frică.“

CĂPITANUL: Pentru tine, poate. Să nu te omori. Mort, nu faci cât o gâscă. Viu, da, eşti cât o… comoară.

TOMA: Asta vroiau ticăloşii: comoara. Numai eu şi Andrei ştiam unde e. Noi o ascunseserăm. Andrei murise; mai rămăsesem eu. „Bun, e bine că ştiu asta. Nu mă vor omorî. Mă vor schingiui, dar nu mă vor omorî.“ Mă torturau într-un beci, neştiuţi de nimeni. La început, căpitanul mi-a spus:

CĂPITANUL: Comoara. Asta ne interesează. Comoara. Nimic altceva. Nici gazdele, nici locurile voastre, nici ibovnicele voastre. Comoara. Atât. După ce o găsim, te ucidem. Ca pe un câine. Aici, să te mănânce şobolanii.

TOMA: Şi dacă nu voi spune nimic?

CĂPITANUL: Vei spune. Sunt la fel de hotărât ca şi tine. Numai că dreptatea şi puterea sunt de partea mea. Mărturisesc că şi eu aş mărturisi. Greu, dar aş mărturisi.

TOMA: Eu nu.

CĂPITANUL: Ba da: nu te-ai mirat de ce am avut atâta grijă cu tine? Te-au îngrijit cei mai buni medici. Trebuie să rezişti cât mai mult. Trebuie să rezişti cât mai bine.

TOMA: Era dement. Un abur de spaimă mi se strecură în ochi. „Voi rezista. Puteţi să mă bateţi cât vreţi.“

CĂPITANUL: Ştiu: numai că nu te va bate. Eu te voi tortura. Poţi să fii mândru. Nimeni până la tine n-a fost torturat aşa. Prima zi e a mâinii. S-a ţinut de cuvânt. Nu mi-au torturat decât mâinile. Mi-au înfipt ace sub unghii. Mi-au pus între degete chibrituri şi le-au dat foc. Mi-au zdrobit apoi, cu un topor de stejar, falangă cu falangă. Apoi mi-au retezat degetul mic de la mâna stângă. „Să te recunoaştem uşor, nu de alta.”

TOMA: Mi-au strâns în cleşti buricele degetelor, până când acestea s-au înnegrit.

CĂPITANUL: N-ai să mai poţi ţine niciodată o armă în mână. Nici să cerşeşti n-ai să mai poţi.

TOMA: Apoi mi-au frânt braţul stâng în trei locuri.

CĂPITANUL: Îţi lăsăm braţul aşa cum e. Osul o să se sudeze strâmb. N-ai să mai strângi în braţe o femeie. Ca pe porc te pârlim. Până o să-ţi crape şoricul. Mărturiseşti?

TOMA: „Nu”. Rezistenţa mea îi înnebuni. Nu leşinasem încă şi sfârşitul zilei era aproape.

CĂPITANUL: Te lăsăm acum să te odihneşti. Până mâine. Mâine va fi ziua cea mai grea: va veni un doctor. Vei vedea.

TOMA: Erau trei: lucrau cu schimbul. Cât aveam să rezist? Îmi propusesem trei zile. poate aveam să rezist mai mult. Cine ştie? Curios, am adormit, în ciuda durerilor. M-au trezit cu lovituri de cizmă în coaste.

CĂPITANUL: Azi e ziua anexelor. Poate că ne povesteşti ceva, până vine domnul doctor. Nu vrei? Nu-i nimic. Sunt curios cum vei arăta la sfârşitul zilei.

TOMA: M-au aşezat pe o masă, legându-mă strâns: de mâini, de mijloc şi de picioare. Până la venirea doctorului mi-au smuls părul din cap, sprâncenele, pleoapele.

CĂPITANUL: Arătos mai eşti. Numai bun de ginerică. Nu-i nimic: o să vină domnul doctor să te aranjeze puţin. Ai să fii mulţumit. (către doctor): Urechea stângă şi ochiul drept. Apoi nasul. Dacă mai e nevoie, atunci şi castrare. Dar, vă rugăm: cu toată grija.

TOMA: Doctorul era un as. Am simţit doar o uşoară înţepătură în jurul urechii. Ca şi cum s-ar fi făcut brusc frig în pivniţă.

CĂPITANUL: Arată-i urechea, domnule doctor. Poate că, doar cu o ureche, aude mai bine.

TOMA: Ochiul mi l-au scos cu un vreasc de brad. S-a scurs, neagră, lipicioasă, lumina ochiului. Atunci am leşinat pentru prima oară. M-au trezit cu o căldare rece ca gheaţa (de unde o luaseră?). Doctorul mi-a curăţat cu grijă ochiul. După ce întâi mi-a tăiat pleoapele, acum un rest de ceea ce fuseseră odată.

CĂPITANUL: Poate spui acum?

TOMA: Am mugit: „Nu“.

DOCTORUL: Aş dori să spuneţi dacă doriţi să vă extrag tot cartilagiul sau ajunge numai o însemnare în cruce pe fiecare nară?

CĂPITANUL: Şi cartilagiul. Vedeţi, domnule doctor, am procedat aşa pentru că are nevoie de un ochi să poată vedea (dacă va fi să ne conducă spre locul acela), de o ureche (să poată auzi întrebările), de gură (să poată răspunde), de picioare (să poată merge până acolo). În rest…

TOMA: Sângele îmi şiroia peste gură. Roşu şi negru. Se închega repede. Mi-am lins buzele. Îmi era foame şi sete. Capul părea băgat într-o căldare cu apă clocotită. Simţeam că îmi crapă (ca un ou răscopt) ochiul rămas viu. Ameţeam. Am vomat.

DOCTORUL: Ridicaţi-i capul cu grijă. Nu cumva să se înece în vomă. Înţeleg că îl vreţi viu.

TOMA: Şi eu mă vroiam viu. Trebuia să mă răzbun. Chiar dacă acum nu mai eram demult om. M-au castrat. Şira spinării mi se făcuse oţel de sabie, elastic, rece, tăios. M-au castrat, după ce mi-au strivit, între degete, testiculele. Îmi tremura toată carnea. Până şi creierii se prăbuşeau în ţeastă. Gemeam.

CĂPITANUL: Te doare? Ne pare atât de rău… E drept, preţul pe care ţi-l cerem e mare, e foarte mare, dar, dacă ai înţelege că acum nu mai ai ce face cu tot aurul din lume, că nici o femeie nu se va mai apropia de tine, atunci poate că ai renunţa să-l mai aperi atâta.

TOMA: Mi-au deschis cu dălţile fălcile încleştate. Mi-au dat să înghit cu forţa terciul făcut din ceea ce odată fusese bărbăţia mea. Doctorul le-a strâns mâna la plecare.

CĂPITANUL: Şi nu se infectează, domnule doctor?

DOCTORUL: Nu, ungeţi-l mereu cu spirt şi n-o să se infecteze. Îmi cunosc meseria.

TOMA: N-a vrut să primească bani.

DOCTORUL: Nu, am făcut totul din plăcere.

TOMA: N-am putut adormi. Sângele îmi înfundase urechea. Trupul părea cufundat în ceaţă. Se fereau parcă de mine. Ochiul meu se otrăvise. Dacă m-ar fi privit, i-aş fi ucis cu privirea. A treia zi a venit, pe neaşteptate, un soare puternic, aruncând un drug de raze pe fereastră. Am înţeles că de dimineaţă fusese înnourat şi abia acum strălucea soarele.

CĂPITANUL: S-ar putea ca azi să fie ultima zi. Dacă nu mărturiseşti nici azi, s-ar putea ca mâine să te ucidem. Astăzi e ziua mielului.

TOMA: Nu am întrebat, nu m-am întrebat ce vrea să însemne asta. Aveam s-o aflu. Eram la capătul puterilor. „Trebuie ca măcar gândurile să-mi fie odihnite.”

CĂPITANUL (către soldaţi): Nu uitaţi ce ne-a spus doctorul. Numai o treime din piele. Atât. Dacă e mai mult, omul moare.

TOMA: Mi-au jupuit pielea feţei (mai mult ciopârţind-o), apoi mâinile, până la cot. Îmi era mereu frig. Gemeam şi urlam. Ca un lup prins în capcană. Ca un câine cu şira spinării ruptă. Privirea călăilor se schimbase. Mă priveau acum aproape cu admiraţie.

SOLDAT 1: Cred că şi diavolul ar fi mărturisit.

CĂPITANUL: Ăsta e mai rău decât diavolul.

TOMA: Când a fost sfârşitul zilei a treia, cei trei s-au aşezat la sfat. Nu se mai fereau de mine, probabil nici nu mă mai socoteau o fiinţă vie.

SOLDAT 1: Mâine e bâlciul mare în oraş. Eu zic să-l purtăm aşa tot bâlciul.

CĂPITANUL: Şi ce ai să rezolvi cu asta?

SOLDAT 1: Unui om mândru nu-i place să fie compătimit. Când i se întâmplă asta, se înmoaie precum ceara încălzită. Şi apoi, e bine să ştie şi alţii, că e mai bine să se gândească de o mie de ori, înainte de a se hotărî să ia calea codrului.

CĂPITANUL: Da, nu e rău gândit.

TOMA: Nu ştiu dacă am adormit sau nu. Am căzut dintr-o dată într-un gol negru, un puţ fără apă şi fără lumină. M-au scos, scârţâind din lanţuri ruginite, legat de căldarea grea, de lemn. Nu era scârţâit de lanţuri, ci scârţâitul roţilor căruţelor care treceau pe drum foarte aproape de noi. M-au îmbrăcat cu o pereche de pantaloni vechi, pătaţi cu var şi cu ulei. Mi-au trecut peste cap o cămaşă aspră, căreia i-au tăiat, la mare repezeală, mânecile. M-au scos în drum, târându-mă spre roata cea mare din mijlocul pieţii. Mai veniseră încă patru. Erau acum şapte; trei în stânga mea, trei în dreapta mea, cu căpitanul în frunte. Cu toţii înarmaţi până în dinţi.

CĂPITANUL: Faceţi loc. Faceţi loc.

SOLDAŢII: Cine face ca el, ca el o să păţească.

TOMA: Oamenii se dădeau înspăimântaţi în lături, nu de sabia căpitanului, ci de imaginea groaznică pe care puteam să le-o ofer. Mă clătinam în stânga şi în dreapta din cauza lanţurilor. Picioarele îmi erau tefere; doar atât. Mâinile mă dureau la fiecare pas. Faţa era tot timpul bătută de crivăţ. Intestinele îmi păreau puse la fiert. Femeile îşi puneau mâinile la ochi. Câteva (printre care şi una însărcinată) leşinaseră în ţipetele bărbaţilor. Bărbaţii mai tineri întorceau privirile. Copiii mă priveau de parcă eram o arătare ciudată, cum nu mai văzuseră până atunci şi cum nu mai aveau să vadă de acum înainte. Când am ajuns în dreptul Roţii Mari, ne-am oprit. Căpitanul a ezitat o clipă. Se vede că nu ştia ce vrea să facă cu mine. Nu avusese nici un gând precis. A privit nedumerit în dreapta, apoi în stânga şi chipul i s-a despicat într-un rânjet larg, de triumf. S-a îndreptat grăbit spre o rulotă. În faţa ei – o roată. Din lemn masiv. Cu douăsprezece spiţe vopsite în alb. Un bărbat înalt, brunet, cu mâinile ridicate, aşteptând parcă aclamaţiile unei mulţimi (care exista, e drept, dar care nu-l privea atent, aşa cum şi-ar fi dorit-o).

CĂPITANUL: Ai autorizaţie?

BRUNETUL: Nu, de unde să am? Ce autorizaţie?

CĂPITANUL: Autorizaţie pentru ceea ce faci.

TOMA: Am înţeles în sfârşit şi eu despre ce era vorba: brunetul era aruncător de cuţite.

CĂPITANUL: Şi dacă se întâmplă un accident?

BRUNETUL: E nevasta mea.

CĂPITANUL: Şi crezi că am să-ţi dau voie să o ucizi în public? Îţi propun altceva: vezi acest om? Poţi să faci cu el antrenamente. Dacă mă convingi că eşti un adevărat artist, îţi eliberez autorizaţia de care ai nevoie.

BRUNETUL: Altfel nu se poate?

CĂPITANUL: Nu.

BRUNETUL: Bine atunci.

TOMA: M-au legat de roată. Patru funii ieşeau din roată. Mi-au legat mâinile şi picioarele. Când mă apropiasem de roată, văzusem pe marginile ei, zodiacul. „Semn bun.”

CĂPITANUL: Acum învârte roata.

TOMA: Un soldat i-a sărit în ajutor. A început să învârtă cu o manivelă, o roată dinţată, aflată în spatele roţii de lemn.

CĂPITANUL: Mai repede !

BRUNETUL: Nu, e bine aşa. După ce mă încălzesc, poate să fie şi mai repede.

TOMA: Brunetul arunca în roată cu cuţite late, foarte bine ascuţite. Lama cuţitului şuiera în aer, lovea apoi lemnul, cu un sunet sec. Roata a început să se învârtă tot mai repede.

CĂPITANUL: Aruncă. Mai repede. Aşa. Aruncă…

TOMA: Brunetul îl asculta şi nu-l asculta. Privea în jur cu oarecare nelinişte. Ceilalţi cinci soldaţi se risipiseră, gură-cască prin bâlci. Brunetul arunca din ce în ce mai încordat cuţitele. Am văzut apoi că mi-a zâmbit. A aruncat un cuţit foarte aproape de mâna dreaptă. A retezat funia care mă lega. Am înţeles. Vroia să mă salveze, dar nu ştia cum. Am scos un ţipăt de moarte. Capul s-a prăbuşit în jos… Soldatul a încercat să oprească roata. Se oprea greu, era foarte grea, aşa încât căpitanul nu-şi dăduse prea bine seama ce se întâmplase. Capul meu părea frânt, gâtul moale, trupul fără viaţă. Căpitanul s-a apropiat să vadă mai bine unde fusesem lovit, dacă mai trăiesc sau nu. Atunci l-am strâns fulgerător cu braţul drept, rămas, spre stupoarea lui, dintr-o dată, liber.

TOMA: Aruncă… Am văzut cuţitul plecând. L-am auzit izbind spatele căpitanului, undeva, în stânga. Trupul lui a devenit dintr-o dată prea greu pentru braţul meu.   I-am dat drumul, iar căpitanul s-a prăbuşit grămadă la picioarele mele. Era mort. „Fugi!” Şi brunetul s-a grăbit să dispară. Abia atunci când îmi zâmbise, îl recunoscusem: era Vasile Negru, haiduc din Ţara de Sus. Ce căuta el la bâlci? Lumea s-a învălmăşit; se auzeau ţipete ascuţite de femei, înjurături groase de bărbaţi, plânsete de copii. Soldatul din spatele meu şi-a dat singur seama de ce se întâmplase. A luat de jos sabia căpitanului. Mi-a ridicat capul, crestându-mi, până la sânge, bărbia.

SOLDAT 1: Câine, ar trebui să te ucid!

TOMA: L-am scuipat. Atunci nu s-a mai putut stăpâni şi mi-a înfipt sabia în piept, răsucind-o în inimă. Am dat un ultim ţipăt şi… m-am trezit. Am stat câteva clipe privind în gol, în întuneric. Îmi pipăiam braţele, faţa, picioarele. Nu-mi venea să cred că totul fusese doar un coşmar, că nimic din ceea ce se întâmplase nu se petrecuse aievea, că eram întreg, că fraţii mei trăiau, că prăbuşirea de pe stânci se petrecuse doar în închipuirea mea. Apoi am început să-mi revin. Mi-am numărat fraţii: erau treisprezece. Şi, curios, începuse să-mi miroase a trădare. De două ori scăpasem de poteră ca prin urechile acului. Cineva ne trăda. Am închis ochii şi am încercat să-mi aduc aminte chipurile fraţilor mei săriţi în hău, alături de mine. Numai că, oricât mă străduiam, nu reuşeam să-mi amintesc nimic: înspăimântată, memoria mea refuza să mă ajute.

(va urma)

Lucian Strochi