TABLOUL 39

MAMA: Pântecul meu fusese generos. Înflorise de zece ori şi fiii mei cuceriseră zodiile, înnegriseră cerul. Dacă adăugam şi zodia mea şi a bărbatului meu, atunci puteam crede că supusesem cerul. Ăsta a fost dintotdeauna gândul meu nebun de mamă. Şi fiecare din fiii mei luaseră cu ei câte ceva din mine, golindu-mă. Acum ei se risipiseră prin lume. Noaptea mi se părea o mare; ciudată – pentru că îşi trimitea valurile până la mine; blândă – pentru că mă lua cu ea. Valurile nopţii se spărgeau în dealuri, în ziduri, în vârfurile copacilor. Mă visam, noapte de noapte, o corabie. Îmi ridicasem casa, pentru ca fiii mei să-şi găsească loc de odihnă pe această corabie. Împinşi de valurile vieţii şi ale nopţii, trebuiau să se întoarcă. De la un timp, corabia care eram, îmi apărea tot mai clar înainte-mi, legănată uşor de valuri. Pieptul meu, gâtul, capul străpungeau întunericul şi depărtările. Spre ce mări şi spre ce ţărmuri mă îndreptam? Fiii mei trebuiau să ajungă marinari vestiţi, să descopere ţinuturi încă neştiute. Pe mine avea să mă uite lumea: pe ei, nu. Numele lor avea să înfrunte tăria veacurilor. Numele corăbiei se uită întotdeauna. Numele corăbierilor, niciodată. Mama m-a numit Eva. Am întrebat-o de ce s-a gândit la numele ăsta. A râs.

MAMA MAMEI: Pentru că e un nume mai scurt şi îmi vine mai uşor să te strig, când eşti pe afară.

MAMA: Numai de asta?

MAMA MAMEI: Nu. Eva înseamnă femeie. E un nume predestinat. Ştiu că ai să ai mulţi copii. Şi atunci m-am gândit să porţi un nume care să ţi se potrivească. Numele mi se potrivea. Mă jucam cu numele meu. Mă strigam: Eva…E-v-a… „E” era un semn al ezitării, al surprizei; „v” era un semn lung, un veşmânt, era părul meu lung, singura podoabă pe care mi-aş fi dorit să o port; „a” era un semn al spaimei, al admiraţiei. Eram femeie prin semnele mele reunite. Mă biruia ezitarea leneşă, suspinul prelung, aproape de somn al părului, spaima mea şi admiraţia celorlalţi. Ce altceva este o femeie? Acum pântecul meu se golise. Îmi risipisem fiii prin lume. Dar poate că şi eu mă risipisem, tocmai ca ei să se întoarcă la mine, în mine, încărcaţi cu blănuri, mătăsuri, pietre scumpe, mirodenii, arme împodobite, toate agonisite cu munca braţelor şi a minţii; priviri arse de soarele deşertului sau de sarea mărilor. Îi aşteptam, noapte de noapte, în vis. Trebuiau să se întoarcă. Eram uriaşă. O barcă ce luase conturul unei văi. Golisem tot ce nu-mi trebuia. Lăsasem casa. Îi aşteptam cu dragoste, cu îngăduinţă, cu nerăbdare, cu spaimă. Şi i-am văzut venind noaptea. Veneau de demult şi de departe, cu alte chipuri decât cele ştiute. Luaseră chipuri de peşti, de broaşte, de şerpi, de şopârle, de păsări, de animale cu lapte încins în sâni, ca şi mine. Veneau cu chipuri de animale ciudate, despre care auzisem, într-un somn al unei copilării străvechi: grifoni, sirene, salamandre, vasilisci, vulturi, inorogi, ţapi, sfincşi, himere, dragoni, păsări phoenix şi roc. Veneau cu chipuri pe care mintea naturii şi a oamenilor le putuseră plăsmui doar în febră. Eram pusă la încercare: care din miile de jivine, care se îngrămădeau acum pe corabie, erau fiii mei? Îi plăsmuisem cu dragoste, cu îngândurare, cu ură; cu trupul, cu inima şi cu închipuirea. Şi iată că, acum, cu toţii, veneau în corabia pântecului meu, împinşi din urmă de cine ştie ce primejdie, împinşi din urmă de alte rânduri, căutându-şi în tăcere un loc în pântecul meu. Le cercetasem ochii: ochii sunt singurii care nu mint, privirea doar poate surpa neîncrederea. I-am primit pe toţi, chiar dacă nu toţi erau fiii mei, cei închegaţi din trupul meu, din sângele meu, din închipuirea mea. „Fericiţi cei de sânge albastru – spuneam – descind din păsări heraldice: acvile, şoimi, şorecari, bufniţe, vulturi – a lor este deci împărăţia cerurilor; fericiţi cei de incolor sânge: sunt pleoapă sau gheară de înger – a lor este deci împărăţia închipuirii; fericiţi cei cu sângele roşu – e sângele meu curat, neîntinat, nejertfit în durere sau în ochi de cuţit; fericiţi cei cu sângele negru – a lor e împărăţia dintâi şi poate cea de pe urmă”. Numai fiii mei cei adevăraţi nu se grăbeau să vină: îmi trimiseseră semnele înainte, e adevărat; chipurile lor, mereu altele, nu mă puteau înşela. Chipul lor însă, cel omenesc, nu-l zăream. Poate că aveam şi eu o vină. N-ar fi trebuit să-i las să plece, de la început. Crezusem însă că e o lege a firii ca fructul să se desprindă de pe ram şi sămânţa florii să se îngroape în văzduh. Dacă eram de vină, acum eram pedepsită. Pântecul meu golit de aşteptare – iată – acum se umpluse, încăpător precum lumile. Îmi ademeneam fiii: cu ispita sudorii, cu mierea faptei prelinsă; totul nu era decât întoarcerea în cerc şi în mărturisire. Îmi aminteam cântecul pe care îl murmuram, ca pe un blestem, eu şi bărbatul meu, înainte de întâia naştere a fiecărui fiu: „te voim fără semne, să nu te recunoaştem nici noi…să iubim fiecare copil care ne ninge retina… iartă-ne nenăscutule… pentru gura ta… care se naşte şi moare… în sărutul nostru… pentru strigătul nestrigat… pentru ochiul flămând… iartă-ne cu un gând… iartă-ne pre noi păcătoşii… care ne iubim fără voia ta”. Poate că ar fi trebuit să fiu cutremurată de orgoliu: dacă eu nu născusem, ca femeie, toate neamurile, toate neamurile aveau să crească de acum din mine. Toate neamurile îşi retezaseră rădăcinile crescute peste zi, îşi retezaseră rădăcinile, dar îşi vărsaseră seminţele în mine. Nu eram pământul care să le primească; dar eram cămara care avea să le păstreze, la fereală de întuneric şi de lumină, de umezeală şi de secetă, de îngheţ şi de cuvânt. Căci toate aceste chipuri trebuiau să-şi piardă, în zeiască năpârlire, numele dintâi. Şi astfel, aveau să inunde, după primejdii multe: după apele potopului, după pucioasa pământului, după flăcările apocalipsei, din nou, pământul, cerul şi apele – cu vechiul chip, dar cu nume noi. Şi, oricât de ciudat ni s-ar fi părut trupul lor crescând din febra lor şi din închipuirea noastră, oamenii le-ar vedea pentru prima oară şi le-ar da un nume, poate adevăratul lor nume. Şi lumea cea veche se va răsturna în una nouă, oglinzile vechi vor fi sparte, ape noi vor răcori frunţile dealurilor şi pielea câmpiei. Atunci teranii, varesii, limizii, duriţii, vilogii, mecarii, atâtea fiare ce nu-şi au încă nume (pentru că nu l-au pierdut pe cel vechi) vor frământa apele, vor desface băierile cerului, vor scobi orbitele pământului. Şi amintirea noastră prin cuvânt va fi iarăşi puternică. Vor veni învăţaţi şi-i vor sui pe crengile atâtor încrengături; vor veni poeţii şi-i vor cânta, întemeind noi mituri. Vor veni astrologi şi-i vor aşeza pe scările cerului. Vor veni oameni noi şi-i vor îmblânzi. Şi oamenii se vor înveşmânta în blănuri de terani, femeile lor îşi vor pune la pălării pene de varesii, vor mânca cu toţii batog de limizi şi vor prepara ulei de duriţi. Vor urca în steme vilogii şi mecarii. Şi lumea va fi alta prin cuvânt, chiar dacă nu se va schimba nimic. Corabia mea va fi demult uitată, va fi piatră neagră care arde. Mă voi trăda cu o labă de leu, cu o frunză de salcâm, cu un canin de tigru, cu un maxilar de crocodil. Şi oamenii vor povesti la gura sobei, privind focul în care mă voi mistui (pentru a câta oară ?), despre vremuri care au fost, despre vieţuitoare care atunci nu vor mai fi, dar care, iată, forfotesc vii şi nevătămate, în pântecul meu. Doar numele meu de femeie, zămislitor de oameni, şi-l vor aminti oamenii, în cuvânt, cu fiecare naştere. Chiar dacă numele meu va fi, de fiecare dată, altul.

(va urma)

Lucian Strochi