S-a vorbit adesea despre lirica lui Mihail Sadoveanu. Anumite fragmente din operele sale au fost considerate, pe drept cuvânt, adevărate poeme în proză. S-a vorbit şi despre dimensiunea lirică a monumentului literar pe care l-a edificat, cu dăruire şi perseverenţă, timp de aproape şase decenii, Sadoveanu fiind declarat „cel mai mare liric după (alături de) Eminescu.

Mai mult chiar: i s-a reproşat lui Sadoveanu incapacitatea de a crea un epic de substanţă, creaţia sa fiind când lirică, când dramatică, aproape niciodată epică. Cel care dăruise literaturii române peste o sută de volume era considerat, paradoxal, un povestitor, un rapsod, cu o viziune eminamente lirică.

A trebuit să vină centenarul naşterii marelui scriitor pentru ca publicul larg (şi nu numai el!) să afle, prin publicarea volumul de versuri „DAIM” de către Editura Minerva, că Mihail Sadoveanu este (şi) un poet, în cel mai cuprinzător înţeles al termenului.

Cu acest volum, Mihail Sadoveanu apărea în faţa noastră drept un poet adevărat, poezia nefiind pentru prozator un „violon d’ Ingres”, chiar dacă motivaţia versurilor pare a fi un fericit accident de senectute, un eros relevat târziu.

Interesant, pentru literatura română, este acest capitol al erosului de senectute. Unele dintre cele mai frumoase versuri de dragoste semnate de Blaga, Voiculescu, sau Arghezi au fost scrise la o vârstă crepusculară.

Sadoveanu complică mitul lui Pygmalion: găsind o Galatee, el îi ca ridica o statuie.

Cine este DAIM? În bună tradiţie răsăriteană, ea nu va fi numită decât prin perifraze. DAIM este când o „hieroglifă” numită „Dulce-împlinită”, când o „frumoasă realizare” cu „nume plăcut.” DAIM poate fi şi acrostihul Dulce – Aleasă – a – Inimii – Mele sau Domniţă – Aleasă – Inimii – Mele. Obiectul divinaţiei nu trebuie evocat direct: numele distruge obiectul numit. E o implicită morală orientală, pe care Sadoveanu o înţelege foarte bine.

Pentru cei care mai cred că DAIM este un roman erotic epistolar în versuri, vom încerca să relevăm câteva din strategiile autorului, precum şi câteva din sursele sale livreşti.

„Modelul” este polemic, antidantesc şi antipetrarchist. Chiar dacă iubita va fi „lumină lină”, „o hierogramă de stele” (v. Apariţie), ea va avea întotdeauna consistenţa modelului real, viu, permanent prezent. Mihai Sadoveanu are o formidabilă „sete de concret”: timpul „trece ca o salamandră pestriţă – galben şi negru”, mâhnirea îi este „de cenuşă”, „dimineaţa de azi e o slujnică sumbră”.

Viziunea poate fi cosmică: „Din instinctul primar, orb şi crâncen,/Iubirea şi-a-ntins antenele înflorind spre cer; /Din Din putregaiul evurilor s-a ales fruct nou şi fraged p.25 (Cât te doresc…). Uneori versul are solemnitatea şi lapidaritatea sonetului sau a epitalamului: „Comoara asta eu o moştenesc/Şi-nfrigurat o cheltuiesc/ Ca un risipitor târziu şi-ţi închin ţie/ Durerea asta ca pe-o bucurie..p.27

Umorul e şi el prezent, tandru şi moldav, fără să supere pe nimeni: „De la tânărul soare local n-avem nicio veste/Unde va fi călătorind? La Urlaţi? La Vai-de-ei?/ Nimeni nu poate lămuri misterul. /Radio nu ştie nimic, aşijderea nici curierul.”p.37

Un vag „mister” învăluie acest umor în versuri ce aduc cu o cronică ritmată absurdă: „Vei fi aflat tu, negre motane/ Ceva despre soarele de la Herculane”p.38

„Prea-scumpa” nu e nici ea cruţată de jovialitatea îndrăgostitului, aflat în complicitate cu întreaga natură: Şi toate pricinile, ca muştele, în juru-i se-adună./N-am fost atent –să-i aduc rouă din lună/ (Îi trebuie pentru ochi).Nu m-am suit în poiene/Să-i caut pâclă pentru gene”.p.39

Respectând principiul aristotelic al mărimii, îndrăgostitul îşi micşorează iubita, tocmai pentru ca tandreţea să fie mai puternică(nevoie de protecţie – atribut masculin prin excelenţă). Un „sfat” ca acesta devine poetic, tulburător prin grija pe care o ghicim mimată, dar nu mai puţin convingătoare: „Şi mai cu seamă, iarăşi, priveghează/ Să nu treci dincolo de crâng şi stâncă/Când valea e pustie şi-nserează-/ Poţi da peste-un bursuc şi te mănâncă”.p.83 Iubita e în acest caz o lizucă fără Patrocle.

Uneori accentele sunt patetice, venind din evocata „cântare a Cântărilor”: „Ce frumoasă eşti, iubito, cât de frumoasă eşti/Cu ochii tăi de porumbiţă vicleană!/ Ca o floare între flori eşti, prea-iubita mea,/Şi mierea ta-i dulce pentru cerul gurii mele”.p.72 Magia versului îl duce pe poet la descântec, impresionant prin acurateţe şi densitate: „…Pieri,/ Ca ziua de ieri,/ ca roua din floare,/ Ca spuma la soare;/Capul dragei mele cel deocheat/ Să rămână curat şi nevătămat. Ochii vătămători/Şi săgetători/ Cu hohot să se umbrească/La dragostea mea să nu mai privească”.pp.56-57Rima e adesea neobişnuită: „Casa vieţii mele vechi acuma cade: /Sloiuri, fulgi de întuneric şi/ Mă cobor la -40⁰ / către alba miazăzi”. p.69. Se găsesc şi sintagme cu ecouri eminesciene: „fioros de bine” (v. „dureros de dulce”), dar un poem ca Iartă-mă, o adevărată recapitulaţie a metaforelor lui Daim are o forţă de incantaţie biblică şi de jubilaţie divină, fără nimic retoric, o rugă de fosfor alb: „Gura ta, gura ta să-mi dea iertare/Şi pentru cele imediat viitoare.” E ruga unui nesupus, a unui barbar, silit să recunoască pe grumazul de bivol neîmblânzit, povara jugului iubirii.

Hăţişul versurilor e adesea alcătuit savant, orchestrat sonor, cu voluptăţi de grădinar-geometru. Povestirea se ascunde într-o criptogramă laxă, cuvântul spus fiind refuzul adevăratei rostiri: „Te cheamă MI. –E-nceputul numelui domniei-tale profan./Cea Dulce-împlinită îl poate citi: „Mă iubeşti”. / Îl poţi rosti şi domnia-ta la fel c-un semn de întrebare./ E începutul unui cuvânt dulce: miere./ Primeşte un adaos muzical: RE – ca să semnifice/ Imnul de slavă pe care i-l dedică pururi domniei-tale,/ Şi ca să creeze omonimul mistic al unei întâlniri/Şi-al unei însoţiri cum nu se află scris/ Pe cerul nostru de un secol.” p. 50

Să recitim: MI-RE; MI-RE-AN. Cu alte cuvinte: amor sacru şi amor profan. Urmează (în poem) o adevărată mistică a cuvintelor, nunta lor fiind sonoră şi definitivă: mireasmă, mir, minune, mirare, mit, mizerie, milă… Aceste cuvinte sunt hărăzite să intre în acel „dicţionar al iubirii” pe care îl alege astrologul pentru ca autorul mire-mirean să poată „fixa cu semn şi stihuri/ Ceea ce e etern în domnia-ta şi aleasa domniei tale”. p.51 Ceea ce era eufonie, aliteraţie, poate deveni la un moment dat onomatopee: „Am auzit, odată, un bucium: ha-u-ho…/Cânta într-o depărtare adâncă;/ abia îl auzeam: hi-ho-u-ha…” Cuvântul devine acum vocală.

Erosul nu se realizează în somn ca la Eminescu, ci dimpotrivă, în realitatea imanentă: „Cum m-atinge varga de aur şi apă vie,/Mă scol din basm şi te salut uimit: „Bine-ai venit, Domniţă, la Împărăţie…/ Lung somn am adormit”. p.119

Pentru poetul devenit vers: „Mă tângui ca un vers din Psaltire”, temporara dispariţie a iubitei nu e o dramă: unitatea triunghiului credinţă – speranţă – iubire rămâne de nezdruncinat, chiar dacă apa timpului e tulburată pentru o clipă: „Amintirea paradisului e-n mine,/ După umbra ta rătăcesc din loc în loc;/ Uit că te-a furat spre ţărmuri străine/ Fantastica pasăre Roc”. p.118

Forţa iubirii, „cea care mişcă sori şi stele” va învinge întotdeauna: „Lemn de-aş fi, ori gheaţă, ori stâncă/ Ori mormânt uitat, /Voi ieşi din noaptea-mi adâncă/ De vedenia ta deşteptat” . p.119

Ultimele două strofe ale volumului rezumă pendularea poetului între cele două autorităţi supreme: erosul: „Spre mine luneci ca o umbră fină,/ Păşesc spre tine, mâna să-ţi cuprind. /Deasupra hrubei de lumină/ E ora când luceferii se-aprind”. p.124 şi tanathosul: „Se lasă noaptea. E târziu./ La pieptul meu suspini, iubită./ E-o clipă dulce şi mâhnită./ – „Plecăm” îmi strigă negrul vizitiu./ Să fie „negrul vizitiu” altceva decât moartea, cea însoţită de un bidiviu alburiu?

Trecând peste inflexiunile bolintiniene, dar tratate matein: Strănepoată-a lui Timur, de ce râzi?/ Mă chemi cumva-n cort să văd raiul?/ Au pornit iar cetera, şi cobza şi naiul,/ Bumbubâz –bumbubâz –bumbubâz…”p.117, poezia lui Sadoveanu este un spectacol hieratic, oracular, ritualic aproape, în care iubita devine iubire, iar erosul şi tanathosul îşi dau mâna pentru eternizarea unui sentiment.

Poezia lui Mihail Sadoveanu nu este tributară nimănui, nici chiar prozatorului, cu atât mai mult curentelor, tendinţelor şi tuturor „ism-elor”.

Lucian Strochi