TABLOUL 40

PESCARUL: Eram între două lumi. Una era râul: puternic, după ploaie. Plouase în munţi, se înmuiase cepul pământului şi acum apa se revărsa în albia ştiută. M-am întins gol pe stâncă. Cu faţa în sus. Norii alergau spre sud. Nu erau nori; erau undele unui fluviu uriaş. Eram prins între două ape, despărţite de o a treia, mai străvezie. Doar pe margini râul se închegase; din cheagurile lui se formase pământul şi stâncile. Dacă m-aş fi prăbuşit în văzduh, în vâltorile fluviului de deasupra mea, nimeni şi nimic nu m-ar mai fi putut salva. Eram încă fiul apei şi apa mă supusese, mă răpise, eram al ei şi nu mă puteam desprinde, părelnică pasăre, pentru a mă prăbuşi în înalturi. Şi gândurile mele erau lichide: se scurgeau liniştit, cum se scurge sângele dintr-o rană adâncă. Cuvintele se evaporau, nevăzute, ca aburii respiraţiei. Apoi gândurile au prins a se slei şi norii au început să capete contururi ştiute. „Iată, acum încerc să ghicesc în ceaşca răsturnată a cerului. Semnele: oare se vor închega semnele? Voi putea să le descifrez, să intru în posesia lor? Ar trebui să născocesc, în febră, în grabă, ceva intermediar între număr şi cuvânt.” Numărul avea avantajul de a fi pretutindeni; în funcţie de poziţie îşi dobândea valoarea. Avea însă şi un imens dezavantaj: se repeta mereu. Cuvântul dădea numele, boteza fiecare lucru, îi dădea un nume, numele său, care îl făcea unic printre alte nume. Dar nu aveam să ştiu vreodată, dacă numele era adevărat sau nu, dacă un arbore era într-adevăr un arbore şi nu altceva, dacă „arborele” trebuia să se numească „arbore” şi nu „cer” sau „câine”. Semnele ar fi trebuit să fie linii, puncte, cercuri, curbe, alcătuind ceva asemănător cu o hartă. (Când am văzut prima oară o hartă am plâns de două ori: mai întâi pentru că nu înţelegeam nimic; a doua oară, după ce mi s-a explicat ce reprezintă de fapt aceste culori, semne şi linii, pentru că am înţeles că mă aflam în faţa unei minuni, poate cea mai mare minune a vieţii mele; o minune, ca orice minune, de neînţeles, chiar dacă avea o „scară”, cu care puteai urca spre ea şi o „legendă” care povestea ceva cunoscut deja). Numai că, dacă aş fi desenat în minte, pe nisip sau pe hârtie, minunea cerului ar fi rămas întreagă, semnele dezlegate şi adevărul la fel de ascuns. Un peşte luminos dădea culori noi undelor (era poate soarele, dar nimeni nu îmi dăduse dreptul să cred acest lucru). Am urmat firul apei „de jos”, timp îndelungat, cu picioarele sfâşiind frunze mari de brustur, tresărind ori de câte ori atingeam o urzică, mergând în ruguri de zmeur sau de mur, înţepându-mi tălpile în cetina uscată de molid. Am auzit într-un timp lovituri seci, regulate, de topor. Am intrat într-un luminiş. Câţiva oameni tăiau copaci. Nu prea aveau timp şi nici chef de vorbă. Mi-au răspuns morocănos, greu, la salut, neridicându-şi spre mine privirile. Poate că se simţeau vinovaţi. Tăiau copaci. E drept, anumiţi copaci, morţi de multă vreme. Totuşi o spaimă (nemărturisită) îi încerca: „Dar dacă trunchiul era doar amorţit? Dacă mai avea viaţă în el?” Nu ştiu dacă asta gândeau oamenii; poate că nu vorbeau, pentru că munca era grea, nu e uşor să dobori un arbore; şi ei, şase oameni, trebuia să culce la pământ zeci. Apoi, spre prânz, s-au mai îmbunat, au început a vorbi între ei şi cu mine.

TĂIETORII DE LEMNE: Al cui eşti tu, măi? Dar vreo soră mai mare şi mai frumoasă nu ai tu pe-acasă?

PESCARUL: Botezau fiecare arbore doborât: nu cu nume, nume nu au decât oamenii şi animalele, ci cu câte o poreclă, care tot nume e. Când s-au oprit din lucru, la pauza de prânz, mi-au spus.

TĂIETORII DE LEMNE: Uite, ăsta e Bosumflatu, ăsta e Albiciosu, ăsta Ştrengaru, ăsta e Dreptu, ăsta e Strâmbu, ăsta Soldatu.

PESCARUL: Şi aşa mai departe, poreclind şi botezând fiecare copac. „Dar pe cei din pădure de ce nu-i botezaţi?”

TĂIETORII DE LEMNE: Ar fi păcat. Un arbore se cade să aibă un nume, numai după ce nu mai e al pădurii.

PESCARUL: Am dat din cap că, da, înţeleg ce-mi spun, dar de fapt nu înţelegeam nimic. Şi cu ce îi duceţi la vale?

TĂIETORII DE LEMNE: Îi încălecăm pe cai. Pe armăsarii apei. Îi facem plute.

PESCARUL: M-am despărţit de ei, luând-o în josul apei de astă dată. Am mers ceasuri întregi, până când a început ploaia. M-am adăpostit în pădure, sub un fag, până când ploaia a mai ostenit. Obosise şi pădurea şi acum ridica aburi groşi, ce se adunau deasupra râului. Nu era deloc frig, era sfârşit de iulie şi apa râului rămânea caldă. Înotam fără grabă şi, când primele raze ale soarelui au străpuns ceaţa, apa râului s-a liniştit ca prin farmec, amestec de miere şi de aur. În curând am auzit vocile tăietorilor de lemne (ei erau, cine altcineva să coboare în lungul râului?), veneau cu plutele la vale şi, când i-am văzut înconjuraţi de ceaţă şi luminaţi de raze (un curcubeu le înconjura plutele), mi s-a părut că spre mine şi spre lumile mele coboară întemeietorii. Păreau veniţi din alte lumi. Dacă n-aş fi vorbit cu ei câteva ceasuri în urmă, aş fi crezut că s-au coborât odată cu râul şi cu plutele din ceruri, că râul însuşi cobora din cer, că cerul însuşi e un uriaş burduf plin cu apă şi că soarele nu e decât un cep luminos. Sau poate soarele era o gaură şi prin el se vedea un alt cer, mult mai luminos decât al nostru. Le-am făcut oamenilor semne disperate cu mâna. Vroiam să mă ia cu ei (sau poate că vroiam să aflu dacă nu cumva sunt alţi oameni; să-şi îndrepte feţele spre mine, să-i pot recunoaşte mai uşor). Nu s-au întors spre mine. Poate că nu m-au văzut şi nu   m-au auzit (poate că strigătul meu îngheţat nu ajungea până la ei); sau poate că n-au vrut să-mi răspundă. De ce mi-ar fi răspuns? Erau din altă lume şi timpurile noastre se scurgeau acum altfel. Trebuia să mă întorc în sat. Înserarea începea să coboare, rănindu-se de crengile copacilor. Într-o jumătate de oră aveam să ajung acasă. L-am zărit de departe, dar am crezut întâi că e o ramură mai groasă dintr-un fag. Nu era asta: era un copil. L-am scos la mal. Nu se răcise cu totul. Am încercat să scot apa din el. Înghiţise apă, mâl, chiar frunze. Nu se mai putea face nimic. Am încercat să-l fac să respire. Am lucrat cu îndârjire, două ceasuri şi mai bine, cred. Refuzam să mă împac cu gândul că se poate muri atât de uşor. Privirea i se aburise, dar tot sticloasă rămânea. Gura, deschisă   într-un rânjet, îngheţase într-un ultim strigăt. Cine l-a auzit? Ce spusese el atunci? Blestemase; sau se rugase; sau, pur şi simplu, ceruse, cerşind cuiva, oricui, un ajutor. Apoi mi s-a făcut şi mie frică. Dacă cineva avea să zică: „tu l-ai omorât!”, cum aveam eu să mă apăr? Să-l încredinţez din nou apei; oamenii l-ar fi găsit, într-un târziu, azvârlit pe vreun mal sau la vreun dig. Apoi mila a învins frica. L-am cărat în spinare până în sat. Când am ajuns la primele case, am căzut şi eu, răpus de oboseală. Mortul se îngreunase mult, părea acum de plumb. Femeile     mi-au sărit în ajutor. L-au aşezat cu grijă pe prispa unei case părăsite.

PESCARUL: Ştii cine e?

FEMEILE: Nu. Nu cred că e din satul nostru.

PESCARUL: Abia atunci m-am înspăimântat cu adevărat: „Atunci cine era? De unde venise? ” Era gol-puşcă şi n-ar fi avut cum să ajungă până acolo, traversând două păduri, un munte şi trecând prin două ploi năprasnice, numai ca să se scalde în râu. Atunci poate că îl adusese, din sus, apa. Dar în susul apei era doar munte. Până la izvor nu mai erau case. Ultimele case ţineau tot de satul nostru şi la ele mă oprisem eu acum. Şi atunci: cine era şi de unde venise acel copil?

MAMA: Poate e un duh al pădurii….

PESCARUL: Şi atunci, liniştit, am adormit buştean, până a doua zi spre prânz,     într-un somn greu, fără vise. M-a trezit mama, umbra ei acoperindu-mi soarele în care mă scăldam în pat cu ochii închişi. Mi-a şoptit îngrijorată:

MAMA: Şi spui că l-ai dus tot timpul în spate?

PESCARUL: Da, nu l-am pus deloc jos, deşi era foarte greu de la un timp. Atunci mama m-a privit sever, cu ochii uscaţi, fără vreo lacrimă, fără vreo umbră de îngrijorare, m-a privit ca şi cum mi-ar fi citit pe frunte soarta şi a murmurat, ca într-o rugăciune:

MAMA: Şi tu vei muri înecat.

PESCARUL: A spus asta cu o asemenea hotărâre, încât am ştiut că, într-adevăr, aşa va fi, că nu mai puteam face nimic din acea clipă, că, din acea clipă, destinul meu avea să se împletească mereu cu numele apei. Mult mai târziu, când în plasa mea se zbăteau peşti (argintii, aurii sau străvezii) aveam să gândesc: „Poate că şi acum mă întâlnesc cu duhuri ale apei. Când va fi să mor, trupul meu se va înfrăţi prin jertfă cu trupul lor. Dar oare, sufletul meu, sau măcar umbra umbrei sufletului meu, nu-şi va căuta odihnă în apa, atotcuprinzătoarea, a cerului? Şi umbra sufletului meu sau sufletul meu sau trupul meu, închegând din nou, marginile şi străvezimile sufletului meu, nu se vor răcori, sub chip de delfin, de şarpe de apă sau de peşte, în unda, fără de început şi fără de sfârşit, a lumilor?”

(va urma)

Lucian Strochi