TABLOUL 42

PRÂSLEA: Neamul nostru avea să fie un neam al cărţii. Nu ştiu cine a spus-o pentru prima dată: tata, mama, unul din fraţii mai mari. Nu ştiu nici dacă a spus-o cineva, dacă nu cumva eu am avut pentru prima dată acest gând nebun. Mama îşi scria o carte a ei, enormă, prin noi, fiii ei, o carte cu care vroia să înnegrească cerul. Nu i-am înţeles prea bine gândul. Mă gândesc că gândurile mari nici nu le poate înţelege oricine. Fratele meu, poetul, vroia să scrie şi el o carte – „singurul lucru care mă poate justifica pe lumea asta, înţelegi?” – ; era pentru el mai mult decât o datorie, era însăşi viaţa lui. Şi Petre şi Grigore şi Toma şi Manole vroiau să-şi scrie câte o carte. În felul lor, cu uneltele lor. Numai sora noastră cea mică nu spusese nimic despre asta: poate şi pentru că nimeni nu se gândise să o întrebe ce gânduri are. Nici tatăl nostru nu-şi scrisese cartea. Nu avusese răgazul necesar pentru asta: murise prea de tânăr sau poate se gândise că o va scrie mai bine unul dintre noi. Cum ar fi trebuit să arate cartea? Despre ce trebuia să scriu? Despre tatăl meu, despre mama, despre fraţii mei? Despre mine? Pe cine ar fi interesat asta? Despre poporul meu? Dar cine ar fi putut scrie despre un popor? Cum va trebui să arate cartea? Încă nu ştiam. Despre ce va trebui să scriu? Despre viaţă şi despre moarte, despre gândurile noastre, despre munca, lupta şi jertfa noastră? Despre visele noastre. Despre coşmarurile noastre. Despre neputinţa noastră. Mărturisiri, spovedanii, obsesii, vise, coşmaruri. Fără teama de ridicol. Fără vreo spaimă. Cu încordarea tânărului, care trebuie să învingă. Cu îngândurarea şi seninătatea bătrânului, care a văzut, a auzit, a iubit, a urât multe la viaţa lui. Cu fervoarea adolescentului care îşi închipuie că doar el gândeşte şi simte frumos. Cu disperarea mamei, care îşi va vedea, ucişi, fiii. Cu tristeţea fiilor, care îşi găsesc părinţii morţi, atunci când ei, învinşi sau cuceritori, se întorc dintr-o călătorie. O carte în care, sub semnul tainic al morţii, să răsară viaţa. O carte egoistă, care să rămână totuşi o carte a iubirii. O carte a fiilor (tot atâtea entităţi distincte), care să rămână a carte a fiului, pentru că totul (inclusiv coşmarul) este reductibil. Şi, din această cauză, previzibil. O carte demnă, în ciuda înfrângerilor, sau tocmai din această cauză. (În fond, în ultimă instanţă, numai o înfrângere poate fi demnă). O carte a jubilaţiei, pentru că va fi o carte a iniţierii. O carte atee, chiar dacă, într-o clipă de graţie, oamenii pot deveni zei. O carte fără ură, pentru că ura e un sentiment mult prea sistematic, durativ, stereotip. O carte unitară, de la primul până la ultimul cuvânt, în ciuda faptului că va fi atât de fragmentară. (În fond, labirintul există doar prin zidurile sale). O carte a ezitărilor, căci ce este cuvântul altceva decât o ezitare a naturii? O carte a cuvântului, pentru că ambiţionează să regăsească demnitatea (şi fragilitatea) literei. O literă care poate fi: stigmat, semn, floare, viaţă, bucurie, nemoarte. O carte a insomniei, pentru că insomnia rămâne starea de graţie a convalescenţei. Aşa cum o cicatrice rămâne, în acelaşi timp, un semn al rănii şi al vindecării. O cicatrice. Şi iarăşi: o carte sugrumată din cauza epicului şi, paradoxal, prin recul, o carte eminamente lirică. O carte seacă, aproape abstractă, în ciuda imaginarului cultivat făţiş sau insidios, de la un descriptivism fotografic până la (in)coerenţa coşmarului. O carte a uitării, tocmai pentru că e o carte a amintirilor. O carte a premoniţiei, tocmai pentru că totul a fost scris, ştiut, trăit, întâmplat. O carte a cosmosului, pentru că încearcă să impună legi unei materii vâscoase, haotice, la primă vedere imposibil de clasificat. O carte iubită de cel care o scrie, pentru a fi uitată cu nonşalanţă, aproape ostentativ, într-un tren de persoane. O carte mitică, chiar dacă totul aparţine ficţiunii. O carte a ficţiunii, chiar dacă coloana sa vertebrală se vrea un mit al eternei reîntoarceri. O carte în care autorul vrea să uite totul şi nu poate uita nimic. O carte tragică, deşi nimic nu este tragic în această carte. O carte – palimpsest, chiar dacă nici rândurile scrise acum nu vor fi scrise poate. O carte atemporală şi aspaţială, pentru că domeniul ei de definiţie rămâne eternul uman. O carte unică, deşi poate fi revendicată de orice tradiţie culturală (inclusiv folclorul). O rană a timpului, un sughiţ al spaţiului. O cicatrice. Şi iarăşi: o carte nescrisă, pentru că ea, cartea, rămâne doar o umbră a unui vis nebun. O carte anonimă, pentru că nu are nici un autor. (Sau, poate, prea mulţi). O carte păgână, scrisă cu religiozitate. O carte pe care, cel care a scris-o, n-o va citi niciodată. O oglindă, mereu lustruită de aburul morţii. O carte de nisip. O carte-trandafir. O carte cu paginile străvezii, imposibilă. O carte, în fond, inutilă, aşa cum inutilă e o hartă pedantă, exactă, în mâinile unui pionier, prizonier la canibali. O carte a iluziei, deşi nu oferă nici o iluzie. O carte plină de trădări, deşi autorul n-a trădat niciodată. O carte pe care ar putea-o scrie oricine şi, din această cauză, aproape imposibil de scris. O carte fără sfârşit şi fără început, care pare a sfârşi, acolo unde, de fapt, începe. O carte solară, scrisă de un lunatic. O cicatrice. Nu ştiu dacă voi reuşi să scriu vreodată această carte. Dar că o voi visa, e sigur.