E greu de strâns sub o aceeaşi umbrelă toate tendinţele plastice pe care le-a încercat, suferit, experimentat şi realizat, în cele peste zece mii de tablouri realizate până acum pictorul slovac Ştefan Prukner Bartusek.

Diversitatea „influenţelor” este dezarmantă pentru orice critic: de la radiografia pampei şi culorile tari ale Ecuadorului, de la muralismul mexican a lui Siqueros, Ribera sau Orosco până la ironia înaltă şi tragică a lui Cervantes sau corosivă a lui Hasek; de la melancolia neagră, absurdă, labirintică şi concentraţională a unui Kafka până la iluminarea lui Rouault.

Găsim sugestii plastice venite de la vechile lăzi de zestre săseşti, de la hieratismul şi severitatea icoanelor pe lemn moldoveneşti, de la vitraliile catedralelor catolice, gotice.

Pe alt plan: farsa tragică, ironia subţire, umor gros, de sorginte folclorică. Zâmbet reţinut, grimasă, rânjet. Van Gogh, Gauguin, Salvador Dali, Seurat. Artă naivă românească de tipul Nicodin sau Petru Vintilă.

O bucurie sălbatică, primitivă, uneori infantilă, îi traversează opera. Artistul îşi găseşte, în însuşi actul pictării, justificarea ontologică şi gnoseologică. Impresionism, expresionism, postexpresionism, postmodernism.  O istorie ilustrată, vie, a picturii europene.

Dar, dincolo de orice, o superbă şi polemică ironie îi traversează întreaga operă. Ştefan Prukner polemizează cu toată cultura plastică europeană: modifică modelul originar, preluând „forma fără fond” şi siluind-o, năpârlind-o, forjând-o, anulând-o, adulând-o. E ca şi  cum ai înălţa o catedrală ultramodernă, cu forme venind din sugestii extraterestre, dar montându-i drept ferestre, vitralii din secolul XV. Sau ca în filmul lui Tarkovski, Solaris, unde, într-o navă cosmică, găseşti o icoană veche de Novgorod sau de Suzdal sau în neuitata Călăuză, unde o zonă devine depozitara memoriei colective, trecându-se prin toată gama sentimentelor umane, de la dragoste la moarte, de la trădare la oprimare sau suprimare.

Alteori pictura lui Prukner-Bartusek salvează de la anchiloză o operă clasică, aşa cum  J. S. Bach poate fi salvat prin Pink Floyd sau un Buxtehude de Vanghelis sau Queen.

Există desigur şi mult tragism în opera artistului slovac. În fond, Slovacia este atât o ţară străveche, cât şi una foarte tânără, cu o istorie fabuloasă şi cu un destin pe măsură, iar artistul – un demn şi reprezentativ fiu al său.

Ca artist, Ştefan Prukner aparţine, structural heracliticilor, dionysiacilor. Mereu neliniştit (semn al modernităţii), mereu în căutare de forme şi formule noi, ezitând între denunţ şi adulaţie, Ştefan Prukner  şi-a făcut din artă un mod de a fi şi de a trăi.

Lumea lui Ştefan Prukner este una de carnaval:o lume caleidoscopică, în care realul pur se învecinează cu visul pur, peisajul coexistă cu icoana sau portretul, sârma ghimpată cu iertătoarea iarnă, cântecul porumbeilor cu dansurile cavalerilor maltezi. Iată, spre a exemplifica aceste afirmaţii câteva titluri de tablouri: Flos flores, Icoană pentru mama mea Julia Soyakova, Însemnări sin războiul galic, Îndrăzneţul Domn Profesor, Asta e libertatea, prostuţule, asta e libertatea, Şi corbul spuse: Să nu crezi niciodată, Fuga nocturnă, Vânătorul spaţial, Privire în arhivă, Începutul creaţiei etc. Unele titluri sunt metaforice, altele par a aparţine limbajului oral, altele par desprinse din Ilf şi Petrov, altele din Dino Buzzati.

Pictorul şi graficianul Ştefan Prikner Bartusek s-a născut la 28.10.1931 în Stratena, jud. Rozvana. În 1956 a absolvit Facultatea de arte plastice din Bratislava. Între 1961-1971 este pedagog la Facultatea de Pedagogie din Banska Biystrica, iar din 1976 conferenţiar. Vreme de 26 de ani este liber profesionist.

Din iulie 1997 este reîncadrat la Facultatea de Arte Plastice din Banska Bystrica, iar din noiembrie 1997 devine decanul acestei facultăţi.

Spontan, acoperind cu uşurinţă vaste suprafeţe plastice, artistul slovac este un împătimit al culorii, elementul de bază al picturii sale. Experienţa sa formidabilă (reamintesc, a pictat peste zece mii de tablouri!), l-a făcut să se apropie treptat, dar ferm, spre formele elementare, mitico-folclorice, extrăgând din aceste surse un expresionism adesea spectaculos, narativ şi dramatic, cu intruziuni lirice însă.

Se cuvine să amintim şi de experienţele sale în domeniul gravurii, precum şi de sculptura în lemn (din anii 60), realizată cu ajutorul fierăstrăului mecanic. Folosind această tehnică a sculpturii, execută şi astăzi figuri de ramele tablourilor sale, rama fiind, în concepţia artistului, un element constitutiv al operei plastice.

Două cicluri i-au adus o celebritate mondială: Şcoala lucrurilor nebuneşti (1978) şi Marele inchizitor (1070).

Marele artist a trecut în veşnicie la 24.05.2011. La Fuggerov Dvor, un motel aflat la doar 8 km de Banska Bystrica, se găseşte o expoziţie permanentă Ştefan Prukner Bartusek.

Ştefan Prukner realizează o sinteză rară, între sugestiile oferite de icoanele pe lemn şi frescă, pe de o parte şi vitralii, pe de altă parte. Rezultatul e unic şi tulburător.

Lucian Strochi