Calul – ilustratie de George Romila

C, c
Calul

Citesc în Upanişade
Despre fantastice cavalcade
Şi înţeleg
De ce un cal
Nu e un animal,
Ci universul întreg.
Pe înţelesul tuturora:
Capul calului e aurora;
Soarele e ochiul, iar vântul
E sufletul ce-a cunoscut cuvântul;
Munţii – ficatul şi plămânii;
Lunile şi zilele săptămânii –
Articulaţiile;
Spaţiile
se ascund în pântec;
Nechezatul este cuvânt şi cântec;
Partea din faţă a corpului e soarele la răsărit;
Trupul e anul, crupa e asfinţit;
Fluviile sunt venele, focul – grumazul;
Cerul – spinarea, şaua – talazul;
Polii – flancurile, emisferele – coastele;
Oasele – astrele;
Nourii – carnea, zilele şi nopţile, călătoarele –
Picioarele;
Urina este ploaia, pământul – pielea;
Arborii şi ierburile – coama.
Când cunoaşte teama,
Din tremurul lui se naşte tunetul,
Sunetul.

Părăsite şei sunt munţii:
Caii au fugit prin văi;
Nările răcoroase sunt peşteri:
Caii au fugit prin văi;
Pătură, după goana nebună, pădurea:
Caii au fugit prin văi;
Brazii-s verde nechezat:
Caii au fugit prin văi;
Luna – o potcoavă de argint:
Caii au fugit prin văi;
Pinten al lumii mi-i ochiul:
Caii au fugit prin văi…
În mod curent
Rolul calului e ambivalent:
Pur şi impur;
Solar şi funerar;
Uranian şi chtonian.
Chiar zeii erau hipios, cabalini:
Poseidon, Artemis, Demeter.
Deşi erau aproape de cer,
Drept cai erau veneraţi
De către bărbaţi.
Dar caii nu erau numai sus:
Se spune despre Cirus
Că a fost desemnat drept rege
De nechezatul unui cal, după o lege
Nescrisă.
Calu-i mereu o legendă deschisă:
Nici biblica apocalipsă
Nu duce lipsă
De reprezentări de cai: calul alb
E duşmanul venit din afară, făcându-te slab;
Calul roib înseamnă război
Venit din cer, peste noi,
Fără veste;
Calul negru – foametea este.
Şi, ca să respectăm cutuma:
Calul vânăt e ciuma.
Şi, mai scrie la carte,
După Artemidoros
Citire:
„A visa un cal e o prevestire
De moarte”.
Mai sunt şi cei nouă cai ai lui Helios
Înaripaţi, aruncând flăcări pe nări,
Până la mari depărtări;
Noaptea se odihneau în insula Preafericiţilor,
Pe tărâmul Eladei, sau în ţara sciţilor,
Unde se hrăneau cu iarbă magică.
Dar a fost şi o istorie tragică:
Phaethon,
Fiul lui Helios – cam uşuratic,
Cam fanfaron,
A vrut să conducă şi el carul solar.
Numai că, speriaţii
Cai au luat-o ca disperaţii, prin spaţii,
Pârjolind pământul şi constelaţii.
Calul ceresc e asociat cu Boreu
– Un vânt aproape zeu –
Care se metamorfozează în armăsar,
Galben ca un icusar,
Pentru a seduce iepele lui Erichtonius.
Şi, s-a mai spus,
Că a avut cu ele
Odrasle frumuşele:
Doisprezece mânji, atât de uşori,
Încât galopând, pe câmp, în zori,
Nu îndoiau spicele şi, galopând,
Pe mare, nu-i încreţea suprafaţa măcar,
Cât un vânt şăgalnic, sprinţar.
Calul e clarvăzător: prevede
Capcanele şi vede
Fantomele; se opreşte, ca prin miracol,
În faţa unui obstacol
Nevăzut de om; e cel care îşi călăreşte
Stăpânul pe care-l iubeşte:
De toate relele-l fereşte;
Se mai spune, cu mult temei,
Că iniţiaţii sunt călăriţi de zei.
Anticii credeau în hipomanţie,
Care înseamnă, pentru cine nu ştie,
Ghicitul după mişcările calului.
În Persia, când scriu sicriu,
Scriu şi cal de lemn:
Acelaşi semn,
Acelaşi cuvânt.
Calul e şi alt simbol sfânt:
Năsăliei i se mai spune
Calul Sfântului Mihail.
Când eşti copil
Şi arunci peste spate o potcoavă,
Norocul te va lovi, nu-i o snoavă.
Calul e prevestire a fericirii
Şi purtător de moarte,
Un simbol al iubirii şi al inspiraţiei,
Al frumosului şi al graţiei.
Aşa că mi se pare normal,
Deloc ciudat:
Chiar profilul lui Apollo a fost copiat
După profilul unui cal.
Pe alt plan, filosofic, lingvistic,
Calu-i un animal cabalistic.
Dar mai sunt atâtea şi-atâtea istorii:
Poseidon, iubindu-se cu Gorgona, a putut concepe
Calul Pegas ce se născu din gâtul Gorgonei,
După ce aceasta fu decapitată de Perseu – un semizeu – .
Harpiile, cele pline de ură nu erau numai păsări-femei,
Ci şi iepe:
Una dintre ele a fost mama cailor lui Achile
Fantastici, iar peste câteva zile,
O alta fu mama bidiviilor pe care
Hermes trebuia să-i ofere Dioscurilor.
Demeter a fost una din erinii – executoare
A justiţiei infernale.
Din unirea cu Poseidon
A dat naştere unui cal, Aerion
Ce avea să fie călărit de Heracles.
Pegas fu călărit de Belerofon,
Învingătorul Himerei.
Psihopomp, calul poartă moartea în şa.
Dar se poate interpreta şi aşa:
Calul fără şa e moartea…
Şi, mai spune cartea,
Calul răpeşte sufletul celui viu;
Când îl visezi în pustiu,
Este asociat coşmarului;
Când e de culoarea varului,
Şi loveşte cu copita în piatră,
Face să ţâşnească, sacre, izvoarele;
Călare pe cal, marele
Sfântul Gheorghe ucide balaurul;
Şi, se mai spune,
Că indienii din Soare-Apune,
În omul călare pe cal,
Au văzut un singur animal:
Centaurul.
Ar mai fi şi calul Bălan
Şi Calul Troian
Şi atâţia cai pe care-i cunoaşte Gloria
De nu-i mai încape Istoria.
Şi iarăşi înţeleg
Adevărul întreg:
De ce un cal,
Nu e un animal,
Ci universul întreg…

Lucian Strochi