TABLOUL 44

PRÂSLEA: Nu fusesem niciodată la o nuntă; ştiam că voi întâlni câteva obiceiuri noi, precum şi alte întâmplări ciudate, cu care te întâlneşti doar o dată în viaţă şi îmi propusesem să fiu atent la tot ce avea să se petreacă în acea zi, cu siguranţă de neuitat, pentru sora mea şi pentru preafericitul ei mire. Mirii erau cam palizi, marcaţi de importanţa evenimentului, fără îndoială. Ceea ce ştiam până atunci despre nunţi era foarte vag: ştiam că există un cântec al miresei care începea cu cuvintele: „ia-ţi mireasă, ziua bună”, că mireasa renunţa la un moment dat la podoabe, că mirele trebuia să o fure sau să o cumpere, totul într-un fel de joacă de oameni mari, jucată însă cu seriozitatea pe care o au doar copiii, când se joacă „de-a mireasa”, „de-a doctorul”, „de-a mătuşa în vizită”, „de-a mama şi copilul”. Cam atât. Când am auzit că suita avea să pornească de la cimitir, mărturisesc că am pălit şi eu. „De ce?”- am întrebat pe cineva mai în vârstă.

UN BĂRBAT: Ca mirii să nu uite unde vor ajunge până la urmă.

O FEMEIE:„Asta nu e nimic” – îmi spune zâmbind o femeie mai în vârstă. „Pe la noi e obiceiul ca mirii să treacă şi pe la o femeie pe care au apucat-o durerile facerii.”

PRÂSLEA: Şi dacă nu se găseşte în ziua nunţii o femeie care să nască?

O FEMEIE: Apoi, că nunta se alege numai când se găseşte o astfel de femeie. Altfel nu, se amână până când trebuie.

PRÂSLEA(alb): Şi mirii ce fac atunci?

O FEMEIE: Ce să facă? Mai nimic; se ţin de mână şi se uită.

PRÂSLEA: La ce?

O FEMEIE: La femeia care naşte.

PRÂSLEA: Şi femeia aceea nu zice nimic?

O FEMEIE: Ce să zică? Şi ea s-a uitat la alta cînd a fost mireasă. Şi apoi ea are treaba ei, durerile ei, că trebuie să nască, nu mai are ea grijă de alţii.

PRÂSLEA: Şi mirele, de ce…? Mireasa, mai zic, trebuie să ştie şi ea cum e, cu un ceas mai devreme. Dar mirele?

O FEMEIE: Şi mirele trebuie să ştie că nu-i uşor să aduci pe lume un copil, că nici nu e uşor să te naşti şi, atunci când în viaţă femeia mai greşeşte, din neştiinţă, din oboseală, sau mai ştiu eu de ce, el să o creadă şi să o ierte. Că viaţa noastră nu e atât de uşoară, cum cred unii bărbaţi. Dar se vede că eşti străin de loc şi de toate celea.

PRÂSLEA: Da, nu sunt însurat. Numai că azi se mărită sora mea…

O FEMEIE: Atunci te las: o să fie bine şi pe urmă o să vezi că nici nu te mai gândeşti la astea.

PRÎSLEA: Şi pe urmă? Ce se întâmplă pe urmă?

O FEMEIE: Pe urmă mirii merg la cea mai tânără pereche din sat, adică ultimii care s-au luat.

PRÂSLEA: Şi pe urmă?

O FEMEIE: Pe urmă se duc la o familie în floarea vârstei, care să le vină cam aşa, ca părinţi. Şi pe urmă se duc la cea mai bătrână familie din sat. Şi fiecare le spune cum a fost, cum e şi cum va fi.

PRÂSLEA: Merg cu toţi nuntaşii?

O FEMEIE: Cum o să meargă toţi? Ce treabă au nuntaşii cu nunta lor? Merg singuri. Ceilalţi stau la masă, beau şi se veselesc, mănâncă, râd, vorbesc, cântă… ca la nuntă. Dar mă întrebi, de parcă n-ai vrea să stai cu noi la nuntă.

PRÂSLEA: Ba da… numai că dacă nu întrebam, aş fi văzut la un moment dat că mirii pleacă, dar n-aş fi ştiut niciodată unde s-au dus. Şi la cimitir merge toată lumea?

O FEMEIE: Numai cine are mort în familie. Adică aproape toţi. Numai cei care sunt noi în sat, ăia nu se duc.

PRÂSLEA: Şi după ce se bea, se cântă, se mănâncă, se strigă, se închină, ce se mai face? Adică ce mai fac mirii? Se retrag singuri, aşa cum se obişnuieşte şi prin alte părţi?

O FEMEIE: Da, şi la noi e la fel. Se duc să se culce în odaia de curat.

PRÂSLEA: Dar obiceiul cu ţuica şi cu vinul roşu se mai păstrează? (Puneam întrebările astea şi îmi dădeam seama că ştiam despre nuntă mai multe decât aş fi crezut la început).

O FEMEIE (sfătoasă, gureşă🙂 Depinde de mire. La unele nunţi da, la altele ba. Mai ales dacă mirele a trăit cu mireasa înainte… Ce rost mai are? Doar îi ştie tot satul. E drept, cu ani în urmă, s-au mai desfăcut nunţi din cauza asta, că mireasa nu e fecioară. Aşa că tot tinerii au renunţat la acest obicei. Doar când doi oameni se iau, înseamnă că se plac şi atunci ce importanţă mai are dacă vinul e roşu sau ţuica galbenă?

PRÂSLEA: De fapt pusesem întrebarea dintr-un singur motiv: vroiam să văd dacă fratele meu, cel osândit în mlaştină la veşnic chin pentru un greu păcat, mărturisit doar mie, îmi spusese adevărul. Ceva îmi spunea că fapta nu se petrecuse aievea, că el era pedepsit pentru o altă vină. Adesea recunoaştem o vină mai uşoară, pentru a ascunde alta mai grea. Dar ce vină mai grea se putea găsi decât cea mărturisită de fratele meu? Băusem ceva vin şi capul îmi era tulbure. Dar oare numai vinul să fi fost de vină? N-am fost la cimitir: nu aveam nici un mort îngropat acolo. Când s-au întors nuntaşii, au fost un timp tăcuţi şi gravi, apoi băutura şi vorbele au făcut ca totul să se uite. Sau cel puţin aşa credeam eu. Mă nimerisem la masă cu o tânără, o brunetă de vreo douăzeci de ani. Nu ştiu dacă fusese o întâmplare nimereala sau cineva aranjase în aşa fel lucrurile, ca să pară o întâmplare. Mi se păreau mai rezervată decât ceilalţi meseni. Apoi am înţeles şi de ce se purta aşa: era învăţătoare, prima din neamul ei şi prima din tot satul. Oamenii o respectau, şi ea, la rândul ei, trebuia să fie aşa. Am întrebat-o în glumă dacă nu e măritată. Nu, nu e măritată, femeile măritate se îmbracă altfel. (N-am întrebat-o cum anume, încercam să ghicesc asta după alte perechi din sală). Mi-a făcut pe rând cunoştinţă cu părinţii, cu fratele, cu sora mai mare. Zâmbeam: mi se părea amuzantă toată situaţia asta cu „îmi pare bine de cunoştinţă”. Fata devenise şi mai serioasă, încă mai rezervată decât fusese la început (dacă se poate imagina aşa ceva). Cred că nici nu mai clipea: îşi mişca buzele, aprobând sau negând. Nici un zâmbet, nici o umbră pe obraz, nici o cută pe frunte. Parcă şi ochii i se goliseră de orice expresie. Părea lunatică (n-am văzut lunatici, dar aşa îmi imaginez că ar trebui să arate).

UN TÂNĂR: Aş vrea să vă spun ceva.

PRÂSLEA: Cu plăcere. Ce anume?

UN TÂNĂR: Vă place fata?

PRÂSLEA: Am ezitat un moment. „Un rival pesemne.” Am răspuns prudent, printr-o întrebare: „Şi dacă aş zice că da?”

UN TÂNĂR: Atunci v-aş ruga să mă scuzaţi.

PRÂSLEA: Acum nu înţeleg eu. De aceea vă întreb la rândul meu: „Vă place fata?”

UN TÂNĂR: Mie? Sunt căsătorit…

PRÂSLEA: Atunci nu înţeleg prima întrebare.

UN TÂNĂR: Pe aici există obiceiul că, dacă intri în vorbă cu o fată şi o întrebi dacă e sau nu măritată, înseamnă că o ceri în căsătorie. V-am urmărit toată seara: mi-am dat seama că sunteţi străin. Dar când am văzut că fata vă prezintă părinţii, am înţeles că i-aţi pus întrebarea… fatală.

PRÂSLEA: Cum? Şi pentru o întrebare pusă unei fete, trebuie să-mi leg viaţa de ea…?

UN TÂNĂR: Cam aşa ceva! Nici eu n-am ştiut şi iată-mă căsătorit. Mărturisesc însă că nu-mi pare rău de încurcătură. Vă las acum. Vedeţi ce faceţi mai departe. În curând fata o să vă vorbească despre zestre.

PRÂSLEA: Bine, dar nici nu ştie cine sunt, ce hram port, dacă sunt om de ispravă sau nu… Mi se pare cam uşuratică… se vede că sunt puţini bărbaţi în satul ăsta.

UN TÂNĂR: Nu, nu sunt puţini. Dar aşa e obiceiul. Întrebată dacă e măritată sau nu, nefiind măritată, fata e obligată să-şi prezinte tot ce are: părinţi, rude, zestre. Şi o face cinstit, fără ascunzişuri.

PRÂSLEA: Bun… şi dacă ea nu mă place?

UN TÂNĂR: Chiar şi atunci e obligată să procedeze aşa cum am spus.

PRÎSLEA: Destul de ciudat.

UN TÂNĂR: Da, e ciudat. Se întâmplă, foarte rar e drept, ca fata să nu fie de acord cu pretendentul şi atunci are dreptul să-l refuze. Numai că atunci e obligată să părăsească satul. De obicei însă ştie să se aşeze lângă cine-i place.

PRÂSLEA (zâmbind): „Deci aşezarea nu e chiar întâmplătoare; nevinovată.” M-am întors spre tânăr: „Îţi mulţumesc foarte mult pentru…lămuriri. Şi acum să-ţi răspund la întrebare: nu, nu am de gând să mă însor în satul ăsta”.

UN TÂNĂR: Bine, numai fii cu băgare de seamă.

PRÂSLEA:„Sunt şi voi fi”. Din fericire dădusem peste o fată mândră care, văzând o dată, de două ori, că mă feresc de ea, nu mai insistă. Se pare că a contat şi faptul că eram străin, fratele miresei. Sau, ca să fiu drept, fata era acum cineva în sat, avea de unde să aleagă, nu rămânea fată bătrână. Numai că, fiind mereu preocupat să ies din încurcătură, am cam uitat de nuntă. Am privit dintr-o dată în jur, ca şi cum aş fi intrat abia atunci în încăpere. Lăutarii erau de acum obosiţi (sau se făceau că sunt); câteva perechi mai în vârstă, doborâte de căldură, mâncare multă şi bună şi mai ales de băutură, moţăiau de-a binelea. Câţiva tineri dansau, încercând zadarnic să-i antreneze şi pe ceilalţi. Alţi tineri, însoţiţi de perechile lor, ieşiseră afară să se mai răcorească, adică să poată schimba un sărut sau câteva vorbe în linişte. Băusem destul de mult, aproape fără să-mi dau seama. Nu mă simţeam rău, dar mi se făcuse atât de somn, încât mă temeam să nu adorm cumva fără veste, la masă. Aşa că, peste vreo jumătate de oră, spunând gazdelor „a fost foarte frumos, dar nu mă simt prea bine”, m-am dus să mă culc, lăsându-mi sora pe mâini bune. În mâinile mirelui. Am mai auzit muzica un timp, când vioara alergând să prindă ritmul unui dans vioi, când toba, cerând parcă linişte şi ascultare. Apoi muzica s-a auzit tot mai încet şi mai departe şi nu după multă vreme am adormit sau, mai bine-zis, am închis ochii şi am încercat să adorm. Atâta doar că patul meu părea viu, se înclina primejdios, când ridicându-mi picioarele mai sus de înălţimea capului, când săltându-se dintr-o parte, când din cealaltă. Parcă m-aş fi culcat într-o barcă fără vâsle, lăsată în mijlocul unui lac frământat de valuri destul de agitate. Apoi am uitat şi de valuri şi de barcă şi de pat şi am adormit cu adevărat. M-am trezit o dată, cu o durere cumplită de cap, într-un întuneric beznă. Am adormit însă imediat, în ciuda durerii năucitoare, mai mult de frică, cred.

(va urma)

Lucian Strochi