Există o prejudecată care funcţionează impecabil în plastica românească şi anume aceea că grafica (acuarela, guaşa, creionul, ceracolorul, gravura etc.) e o specie minoră, că un artist se va realiza plenar doar în ulei, că natura statică sau chiar portretul nu pot concura cu o compoziţie complexă, abstractă sau nu, că monumentalul este trăsătura specifică a epocii noastre.

Nu e deloc aşa, o dovedesc ţări cu o artă plastică verificată în/prin secole de cultură: Olanda, Germania, Anglia, chiar Spania sau Italia, ca să nu mai vorbim de Japonia sau China.

Mihnea Baran, artist din Bacău, muzeograf la Muzeul de Artă, pictor şi grafician cu bogată activitate, în ciuda relativei sale tinereţi, expune la Piatra-Neamţ grafică, propunând când un dialog incitant, când un monolog adresat tandru, publicul numeros de la vernisaj receptându-i cu căldură arta.

Confesiunile sale pendulează între o pictură intelectualistă, am spune chiar livrescă, cu trimiteri la mari maeştri niponi (Hokusai, Utamaro, Hiroshige), dar şi la glacilitatea liniilor unor lucrări de Art Nouveau şi o pictură viscerală, aproape lascivă, aşa cum ar fi privit-o pe Suzana bătrânii libidinoşi sau candid uimiţi. Inteligenţa artistului conciliază însă eleaticul cu heracliticul şi rezultatul este o încântătoare sinteză.

Tema principală a expoziţiei este deci femininul, adică femeia, de la desnuda la vestida (ca să-l amintim pe Goya), dar şi femeia modernă, sfărâmătoare de tabuuri, dezinhibată, aşa cum le-a (a)părut contemporanilor ei o George Sand.

Femeile lui Baran poartă pălării, unele simple, altele adevărate inflorescenţe (englezii ar aprecia această paradă cu siguranţă!), pălăria rămânând, orice s-ar spune, un simbol al masculinităţii, dar şi şaluri, leneşe, ascumuând şi dezvelind un trup superb, păstrând astfel intact misterul feminităţii.

Traseul liniei este de fiecare dată ideal (mă gândesc la acei schiori care coboară la o cursă de slalom şi care se străduiesc să nu se abată de la acest traseu perfect, singurul care îi poate duce la victorie), culoarea e uneori înlocuită de haşurări subtile, ducându-ne ideatic cu cel puţin un secol în urmă, feminitatea se obţine nu doar din delicateţea unui profil, cât mai ales din poziţia expresivă a degetelor, a gâtului, prin torsiunea întregului corp.

Mihnea Baran îşi prelucrează singur suportul, lucrează deci pe o hârtie manuală, mult mai plină de asperităţi, obligând parcă linia să ezite, dar totul nu e decât o aparenţă. Suprafaţa este admirabil cucerită, însemnele devin simboluri, nimic nu este facil sau gratuit.

Nudurile lui Baran se refugiază în portrete, acestea devenind expresiile unei reflexivităţi ce îndeamnă la tandreţe, atmosfera fiind una nuanţată, blândă, deloc agresivă.

Există un titlu celebru în literatura franceză care, tradus, ar suna cam aşa: „Să-mi rămână bucuria”. E ceea ce ne propune, în ultimă expresie, artistul.

Complice cu privitorul, luându-l ca martor la un spectacol al splendorii, Mihnea Baran practică „exerciţii de admiraţie”, bucurându-ne şi nesfiindu-se să se bucure şi el, la rândul său.

Într-o lume traumatizată, cu forme din ce în ce mai deformate, strivite, ventrele (în sens Muzival) fiind incomplete sau chiar dezarticulate, linia curbă îşi recâştigă demnitatea, iar noi ne putem scălda în frumuseţe. Să fie, pentru vremurile noastre crâncene, contondente, o erezie?

Dacă e aşa, Mihnea Baran îşi asumă cu succes o asemenea erezie, propunându-ne frumosul în stare pură, deloc edulcorat, dar în care linia şi deci desenul se regăsesc într-o nesperată libertate şi tandreţe.

Lucian Strochi