TABLOUL 47

MAMA: Îmi spuneam: un lucru care nu e scris, nu există. Oare câte drumuri poţi urmări într-o viaţă? Multe; nu le poţi şti, nu le poţi număra. Numai de când îmi începusem sfârşitul, erau trei. Iată: plecase fiul meu. Plecase spre moarte, ca să înţeleagă mai bine ce este viaţa. Un drum. Alt drum: al întoarcerii. Totdeauna mai greu. Al întoarcerii spre viaţă. Şi ultimul drum (poate după moartea mea): drumul iubirii. Poate că viaţa lui va urmări doar aceste trei drumuri. E mult, e puţin? Cine să-mi spună; cine să-i spună? Oare câte drumuri te pot urmări într-o viaţă? Sau poate că drumul e unul singur: doar tu te minţi că eşti pe un alt drum. Drumul e unul şi acelaşi. Au început să mi se năclăiască gândurile. Nu mai e mult. Oare îmi voi pierde, înainte, minţile? Numai un nebun se teme că e nebun. Dar, dacă îmi dau seama că numai un nebun se teme că e nebun, înseamnă că nu sunt nebună. Sau poate că sunt nebună, pentru că mă gândesc la un nebun. Când mi se limpezesc pentru o clipă gândurile (aşa, ies clare ca dintr-o ceaţă, aşa cum se limpezeşte privirea), când mi se limpezesc gândurile, spun, nebunia îmi apare ca un vârtej. Gândurile înoată în sânge, în lumină, în propria lor transparenţă, se zbat înnebunite, încearcă să scape spre marginile pâlniei sau ale ochiului de apă. Degeaba: te întorci mereu, repede, mai repede, tot mai repede, la un gând. Totdeauna acelaşi. Aşa cum privirea ţi-ar aluneca pe un fir de aţă şi s-ar opri totdeauna în acelaşi loc. De ce?

Simplu: pentru că acolo – şi numai acolo – se află un nod. Nu sunt bolnavă, sau cred că nu sunt bolnavă. Totuşi stau în pat. Stau în pat şi încerc să adorm. Deşi ştiu foarte bine că nu voi reuşi. Spun bătrânele că dacă un om nu doarme deloc şapte nopţi la rând, atunci acel om moare. Eu am pierdut şirul nopţilor şi totuşi nu am murit. Nu am murit încă. Moartea a orbit. De lumină sau de întuneric; a orbit pentru o clipă. O clipă a morţii – care pentru noi poate fi: zile, săptămâni, luni, poate ani. Şi pentru că a orbit, bâjbâie. Mă pipăie, mă încearcă. Vrea să fie sigură că sunt eu. Sau poate că dorm şi eu şi atunci am vedenii. Poate că nu sunt vedenii, poate sunt vise, în timp ce eu dorm. Dar, dacă ar fi aşa, atunci de ce nu îmi dau niciodată seama că mă trezesc (atunci când m-aş trezi)? Îmi spun: un lucru care nu e scris, nu există. Din spaimă de moarte, am scris aceste rânduri. Moartă de spaimă. Am crezut că pot învinge cerul, dacă îl voi înnegri cu trupul meu şi al bărbatului meu şi cu trupurile copiilor mei. Că îl voi înnegri încă o dată cu zodiile noastre. Aşa cum sămânţa aruncată în brazdă învinge pământul. Am învins cerul. Dar asta oare ajunge? Cine să-mi ştie fapta? Cine să mă urmeze? Sau poate că nici nu am învins cerul, dacă judec că mi-am pierdut copiii, cât eu mai eram în viaţă. Sau poate că cerul, învins, s-a răzbunat. N-ar fi prima oară când cerul s-ar răzbuna pe oameni. Am început să-mi scriu cartea vieţii mele. Mă gândesc că un om nu poate să scrie altceva decât cartea vieţii lui, adică nu poate scrie altceva decât despre el, chiar dacă eu aş scrie despre ce gândeşte un bărbat. N-aş scrie ce gândeşte bărbatul; aş scrie ce gândesc eu că gândeşte un bărbat; aş scrie despre ce gândesc. Am citit cărţi destule, cred, pentru o viaţă de om. Şi toate mi-au vorbit despre oameni, dar, de fiecare dată, despre un singur om. Când o carte mi-a plăcut, înseamnă că eu aş fi vrut să fiu omul acela. Şi poate că alţi oameni, citindu-mi gândurile şi rândurile, vor gândi cum gândesc eu şi îmi vor da dreptate. Sau poate vor gândi altfel, dar ar vrea pentru o clipă să fie în locul meu. Iată acum scriu despre lucruri neîntâmplate mie, dar care aş vrea să mi se întâmple. Ştiu că voi muri în curând. Ştiu că moartea mea nu va bucura pe nimeni: pe cine poate să bucure moartea cuiva? Aş vrea să dispar, să devin şi eu străvezie, aşa cum l-am visat sau l-am închipuit pe bărbatul meu de atâtea ori. Sau să mă viseze cineva (poate vreun copil de-al meu), străvezie. Să nu mă mai găsească nimeni şi să-mi coboare în pământ sicriul gol, aşa cum se face pentru cei care au murit printre străini şi li s-au pierdut urmele. Sau să-mi coboare în pământ un sicriu cu un brad cioplit şi tăiat la înălţimea mea; înăuntru să fie lemnul alb şi să miroase frumos, aşa cum e albă şi miroase frumos, a pământ, a cer şi a apă, măduva de trestie şi toţi să-mi recunoască chipul în lemnul acela cu chip de om, îmbrăcat, aşezat în sicriu cu faţa în sus şi îngropat după datină. Iar de voi fi găsită, atunci, da, să mă închidă în sicriu, dar să nu uite să-mi taie, în lemnul abia geluit, fereastra aceea în trei colţuri, să mi se vorbească, să fiu strigată de trei ori şi, dacă nu răspund, atunci, abia atunci să mă îngroape. Sau poate ar fi mai bine să nici nu ştiu când mor, să se scufunde încet, ca în nisip sau ca în mlaştină, casa pe care abia am ridicat-o; să se scufunde casa şi odată cu ea şi eu. Dar poate că nu ar fi bine nici aşa; casa trebuie să fie a viilor, nu a morţilor şi casa mea trebuie să fie, de acum înainte, nu degeaba am zidit fiecăruia câte o odaie, a fiilor mei. Acum scriu şi mi se pare că vorbesc singură. Vorbesc singură pentru că mi-e frică. Vorbesc de moarte, pentru că mi-e frică de moarte. Numai cine a trăit viaţa, numai acela se teme de moarte. Cunosc semnele: le văd şi le ştiu. Le ştiu înţelesurile. Abia când te apropii de moarte, înţelegi că toate lucrurile care te-au înconjurat, care te-au lovit, te-au julit, te-au opărit, te-au însângerat, te-au mângâiat, te-au alinat, te-au ocrotit, te-au urât şi te-au iubit sunt legate între ele printr-un fir nevăzut, care le ţine aproape de tine. Şi poate, cu o clipă doar înainte de moarte, înţelegi că acel fir e firul vieţii tale şi atunci când firul vieţii tale se rupe, lucrurile se pot risipi în lume, căutându-şi alt stăpân. Nu le mai leagă nimic de tine; nu mai sunt legate între ele. Şi vor trebui alte vieţi care să le unească, să toarcă şi să treacă firul prin ele, legându-le mereu unele de altele. Şi poate că aşa a fost de la începuturile lumilor şi aşa vor fi în veac. Câteodată îmi vine să mă opresc din scris: „Ce vor zice oamenii: „Ia, o babă nebună s-a apucat să pună pe hârtie tot ce i-a trecut prin minte şi a crezut că cineva va sta după aceea să vadă ce şi cum.” ” Aşa e, şi oamenii au dreptate. Gândurile mele sunt obişnuite: gânduri de om bătrân, care nu ştie cum să se pregătească să moară şi căruia îi e frică de moarte (poate tocmai din această cauză). Dar tot eu mă întreb: „Şi dacă vreun gând de-al meu poate fi un răspuns pentru altcineva, atunci nu e mai bine că am scris totul, aşa cum m-am priceput?” Adevărul e că niciodată nu ştii cum e mai bine să faci. Ştiu că nu voi mai putea citi ce am scris. Aşa cum nu pot trăi de două ori aceeaşi viaţă. Dar poate că e mai bine aşa. Dacă rândurile mele sunt proaste, mă liniştesc cu gândul că ele se vor risipi, acoperite de praf şi de uitare în podul casei, până când cineva (vreun nepot mai gospodar), le va găsi şi le va da foc, într-o primăvară. Am semnele mele că şi copiii mei vor să-şi scrie, fiecare în felul lui, viaţa. Poate că una din aceste vieţi va fi bună şi oamenii ne vor uita mai greu şi pe noi, ceilalţi. Poate că vreunul dintre ei va strânge toate vieţile fraţilor săi, viaţa mea şi a tatălui lor într-o singură carte, care va vorbi despre neamul nostru, blestemat şi binecuvântat să fie un neam al cărţii. Căci toţi am crezut în cuvânt, chiar dacă ne-am îndoit de el. Sau poate tocmai de aceea. Mi se năclăiesc gândurile, mi se tulbură privirea. Sau poate se năclăiesc, tocmai pentru că mi se tulbură privirea. Sângele e greu, leneş, gras. Abia mai are puterea să urce până la cap, până la inimă. Mi se răcesc picioarele. Se învineţesc şi trebuie să le frec mereu, până când să devină din nou albe, să le pot mişca. Trupul meu, care m-a ascultat atât de bine o viaţă întreagă, s-a răzvrătit. Nu mă mai ascultă. Nu-l mai ştiu şi nu mă mai ştie. Nu l-am iubit niciodată, de asta se răzbună el acum. Sau poate că sufletul meu e altul, mai plin şi mai bogat, nu-l mai încape sacul de piele în care l-am ţinut, atâta amar de vreme, prizonier. Ar vrea să iasă: îmi încearcă inima, ficatul, plămânii, ochii, creierii. Ar vrea să iasă, dar nu poate. Poate că sufletul iese numai pe gură. Cât timp voi mai vorbi, el nu va putea ieşi. Se teme şi el. Se teme de cuvânt. Câteodată, rar, foarte rar, trupul meu se năruie, risipindu-se, plecând în căutarea copiilor mei. Atunci gândesc: „Poate că ar fi fost mai bine să fi avut un singur copil. Atunci mi-ar fi rămas poate trupul întreg.” Zâmbesc: „Ce prostie, să crezi aşa ceva.” Nu-mi recitesc gândurile. Vreau să rămână aşa cum le-am gândit. În timp ce scriu, îmi dau totuşi seama că unele cuvinte se repetă prea des, că scriu mereu „poate”. Dar nu am ce face: aşa sunt gândurile, se întorc asupra mea, mereu şi mereu, cu reînnoite puteri. Sapă mereu. Până când pătrund înăuntru. Sau, dimpotrivă, ies afară. La lumină sau la întuneric. La lumină şi la întuneric. Pentru că ăsta ar fi rostul gândului: să despartă lumina de întuneric. 

(va urma)

Lucian Strochi