TABLOUL 48

MARELE ORB: Au venit, la vreme de seară, la mine, oameni tăcuţi, umbre prelungi, pe care le-am crezut mai întâi umbrele pomilor din livadă. M-au înconjurat şi m-au legat de un brad bătrân. Mă zbăteam în braţele lor, căutam să scap: „Ce vreţi de la mine? Ce rău v-am făcut? Nici nu vă cunosc.” Erau tăcuţi, cuvintele lor i-ar fi tulburat, poate; cuvintele mele nu le auzeau; sau nu vroiau să le audă. Aveau chipurile acoperite cu măşti de piele, negre. Totul părea o joacă, dar şi eu şi ei ştiam că nu e vorba de joacă acum; ceva teribil avea să se întâmple.

BĂTRÂNUL 7(cu o nesfârşită milă în glas): Ai fost ales.

MARELE ORB: şi atunci mi-am încetat şi eu tânguirea, nu pentru că fusesem ales, nu pentru a fi la înălţimea momentului, ci pentru că am înţeles, din vocea şovăitoare a bătrânului (şovăitoare nu din cauza vârstei, ci a tulburării de care fusese cuprins), că trebuiau să ducă totuşi cu hotărâre, până la capăt, ca pe o datorie de onoare, misia lor.

BĂTRÂNUL 7: Îţi vom scoate ochii.

MARELE ORB: „Nuuu”. Un sunet prelung, care ar fi înfricoşat şi văile. „De ce? Nu sunt bogat şi, tot ce ştiu, vă spun şi fără să-mi scoateţi ochii. Nu am pe cine să trădez, căci, pentru lumina ochilor, aş trăda pe oricine. Aşa, cu ochii scoşi, eu nu voi mai fi decât un mort între vii”.

BĂTRÂNUL 7: Nu ai dreptate. Vei fi un sfânt.

MARELE ORB: Şi, spunându-mi asta, mi-a sărutat mâna dreaptă. Mi-au scos ochii, înţepându-i cu ace, mai subţiri decât osul de ştiucă. Abia le-am zărit. Le-am crezut mai întâi răsfrângeri ale soarelui în mâinile lor. Lumina ochilor s-a scurs, lipicioasă, peste buze, peste bărbie, peste mâinile tremurătoare care cerşeau parcă, încă, lumina. M-au dezlegat în tăcere: „De ce nu spuneţi nimic? De ce nu spuneţi nimic nici acum?”

BĂTRÂNUL 7: Îţi respectăm durerea. Şi acum, aşează-te. Vrem să îţi spunem pentru ce am venit la tine.

MARELE ORB: „Nu pentru asta aţi venit?” Hohotul meu era rânjet şi bocet. Au tăcut câtva timp, apoi bătrânul a reînceput, cu o voce fermă, puternică, alta decât cea de până atunci. (Crezusem chiar, o clipă, că altcineva vorbise).

BĂTRÂNUL 7: Ai fost ales. Şi noi am plecat în căutarea cuvântului, dar, dintre noi toţi, tu ai ajuns cel mai departe…

MARELE ORB: Dacă e aşa, de ce mi-aţi luat lumina ochilor?

BĂTRÂNUL 7: Pentru că drumul pe care mergi, va fi al altei lumini. O lumină mai slabă decât cea a soarelui: lumina sufletului. Lumină pe care doar orbii o pot vedea.

MARELE ORB: Şi nu credeţi că ar fi fost îndeajuns să închid doar ochii? De ce era necesar să-mi luaţi, pentru totdeauna, vederea?

BĂTRÂNUL 7: Nu ţi-am luat-o: ţi-am dat-o. Dacă ţi-am fi lăsat ochii lumeşti, ai fi vrut să-i deschizi. Te-ar fi amăgit, ca pe noi, pieritoarele forme. Acum îţi este deschis drumul înţelepciunii şi al adevărului. Vom avea grijă de tine. Vom fi fraţii tăi, slugile tale preasupuse. Cere-ne orice: îţi vom aduce. Cere-ne să ucidem: vom ucide. Cere-ne să ne dăm viaţa pentru tine: ne-o vom da-o.

MARELE ORB: Ştiam că nu minte. M-am mai liniştit: „Şi eu ce va trebui să fac?”

BĂTRÂNUL 7: Să-i înveţi pe oameni cuvântul.

MARELE ORB: Care cuvânt? Al cui cuvânt?

BĂTRÂNUL 7: Al tău. Pentru că, acum, cuvântul tău e cuvântul adevărului. Va trebui să-i înveţi pe oameni să se supună viitorului lor, aşa cum îl vei găsi tu înscris: pe palmele lor, pe tălpile lor, pe frunţile lor.

MARELE ORB: Şi dacă voi greşi?

BĂTRÂNUL 7: Nu poţi greşi: tu eşti acum cel care le ştie pe toate, păzitorul primului cuvânt.

MARELE ORB: „Bine atunci: apropie-te, bătrâne, de mine.” I-am mângâiat cu degetele mele fierbinţi palmele, tălpile, fruntea. S-au arătat semnele. La început neclare, ca scrise într-o limbă necunoscută. Apoi semnele s-au legat între ele şi eu citeam acum pe pielea lui ca dintr-o carte deschisă. Mi-a simţit tremurul degetelor şi s-a neliniştit.

BĂTRÂNUL 7: Ce spun semnele?

MARELE ORB: Atunci am avut un ultim gest de răutate: „Că vei muri foarte curând. În mai puţin de o săptămână.” S-a depărtat uşor de mine. L-am întrebat zâmbind: „Ţi-e teamă de moarte?”

BĂTRÂNUL 7: Nu, nu mi-e teamă. Numai că mă grăbesc să o întâmpin cum se cuvine.

MARELE ORB: Cei care mă însoţeau, slugile mele de-acum, auziseră vorbele. ÎNSOŢITORII (îngrijoraţi): Să fie adevărat? Nu cumva vrea să se răzbune pe noi?

MARELE ORB: Fiţi liniştiţi. Bătrânul are scris, pe frunte, semnul morţii.

ÎNSOŢITORUL: Cum arată ?

MARELE ORB: Semnul acesta nu îl pot vedea decât eu. Nu mi-aţi scos ochii pentru asta?

ÎNSOŢITORII: Iartă-ne, înţeleptule. Apoi veşmintele lor au foşnit în faţa mea. Am ştiut că au îngenunchiat în faţa mea şi am întins mâinile, să-i liniştesc.

MARELE ORB: „Aş putea să vă spun chiar mai multe” – le-am şoptit, cu neîngăduit orgoliu. „Bătrânul va muri chiar în această zi, înainte de apusul soarelui. Şi asta, după ce îşi va scoate, el singur, ochii. Şi încă ceva: acum aveţi nevoie de mine. Când însă adevărul meu vă va stânjeni, ştiu că mă veţi ucide.” Şi-au lăsat pe mâinile mele sigiliul buzelor lor. În semn de supunere; dar şi de trădare. Încuviinţându-mi ultimele cuvinte. Peste trei ceasuri bătrânul s-a sinucis, după ce-şi scosese ochii, înjunghiindu-se. Auzise cuvintele mele? Vroia ca, prin trupul, sângele, ochii lui, să-i încredinţeze pe ceilalţi, că nu au greşit, alegându-mă pe mine; pe mine, că profeţiile mele se vor împlini întocmai; pe ceilalţi oameni – să mă caute, pentru a afla, din gura mea, adevărul? Vroia să fie tovarăşul meu de drum, alegând drumul morţii, vecin cu al meu, care rămânea totuşi drumul vieţii? Vroia să o ia înaintea mea, pentru a ajunge primul, la ultimul (sau poate primul) adevăr? Cu acest gând m-am culcat, pentru prima oară nevăzând stelele, în patul pe care mi-l aşternuseră, cu mâini dibace, fraţii mei. Au început să sosească, chiar de a doua zi, oamenii. Când şi cum de auziseră de mine? Veneau ţărani de prin satele apropiate; dar şi târgoveţi din oraşe îndepărtate, unele abia auzite de mine. Nimeni nu îndrăznea să afle de la alţii, ci doar de la mine, despre soarta fiilor lor plecaţi în armată; veneau fete, aflate la vremea măritişului, să afle dacă îşi vor găsi ursitul şi dacă ştiam şi cine va fi; veneau oameni necăjiţi, care îşi pierduseră vreo vită sau vreun cal şi care, oricât se străduiseră, nu găsiseră nimic. Veneau şi bătrâni, să mă întrebe de bolile lor şi dacă nu puteam să-i vindec. Veneau (mai rar, e drept) şi călugări, întrebându-mă care ar fi calea spre adevăr. Le cercetam tuturor palmele, tălpile, frunţile. Viaţa lor trecută şi viitoare se înşiruia prin semne, fără putinţă de tăgadă. Nu le vedeam sufletele. Citeam în ei, ca şi cum aş fi citit, în liniştea şi răcoarea unei biblioteci, cărţi rare. Nu le ascundeam adevărul, oricare ar fi fost el. De multe ori erau semne de moarte. Oamenii mă ascultau în tăcere; tot în tăcere plecau. Apoi m-am gândit: oamenii aceştia veneau la mine pentru că mai aveau o speranţă. Prin cuvintele mele, speranţa lor murea. Aflau adevărul, dar rămâneau fără speranţă. Preţul era prea mare. Atunci m-am hotărât să înveşmântez adevărul cu valuri şi falduri de cuvinte dibaci alese. Le spuneam şi nu le spuneam adevărul. Acum oamenii plecau mai nedumeriţi, dar mai mulţumiţi. În fond, oamenii nu veneau la mine pentru adevăr, ci pentru speranţă. Şi dacă nu le-o luam, se cheamă că le rămânea lor, întreagă. Veneau uneori, la anume ceasuri de seară şi oameni doritori să le desfac o vrajă. Le cercetam semnele. Dacă vraja se dezlega singură, îi dezlegam şi eu de ea. Dacă vraja rămânea înscrisă acolo, puternică, le spuneam că nu pot face nimic, că vraja e mai puternică decât puterile firii. Oamenii aveau încredere în mine. Şi, pentru că mi se spovedise unul, acum mi se spovedeau toţi. Nu-mi cereau părerea, nici sprijinul: veneau la mine să-şi descarce sufletul prea plin. Fraţii mă slujeau cu credinţă. Noaptea îi puneam să-mi citească cărţi scrise în limbi străine. Le învăţasem pe dinafară.

UN ÎNSOŢITOR: Pentru ce vă mai trebuie să ştiţi şi cărţile în limbi străine?

MARELE ORB: Ca să ajungi la puterea primului cuvânt, trebuie să ştii toate cuvintele pe care le-au rostit sau le rostesc oamenii. E ca şi cum ai aduna cioburile unei oglinzi. Un ciob dacă lipseşte, oglinda nu mai e întreagă.

UN ÎNSOŢITOR (isteţ): Nu e întreagă, nici dacă strângi toate cioburile.

MARELE ORB (încuviinţând): Şi asta e adevărat. Ca să fie întreagă, oglinda trebuie să se închege din nou, aşa cum a fost. Şi asta nu se poate, decât dacă ai strâns în tine multă durere şi multă iubire. Te întreb: ai curajul să spargi o oglindă?”

UN ÎNSOŢITOR: Mărturisesc că nu.

MARELE ORB: Mă sculam dis-de-dimineaţă. Ştiam că mă aşteaptă un şir nesfârşit de oameni. Umpleau văile, fremătându-le. „Mi-ar trebui mai multe vieţi, să-i pot primi pe toţi. Chiar dacă nu aş mai dormi deloc, tot nu i-aş putea asculta pe toţi. Nici măcar pe cei care au înnegrit de pe acum văile.”

ÎNSOŢITORII: Ai dreptate, înţeleptule. Şi ce e de făcut?

MARELE ORB: „Nu ştiu încă. Mă mai gândesc.” M-am gândit. Mi-am chemat fraţii. Au găsit că gândul meu era cel mai bun. Le-am spus oamenilor să se strângă mai aproape de mine, dacă vor să mă audă mai bine. Apoi le-am vorbit. Le-am vorbit despre viaţa mea şi viaţa lor, despre vremi apuse şi despre vremuri ce va să vie. Despre dragoste le-am vorbit; despre viaţă şi moarte. Despre copiii lor le-am vorbit. Despre păsări şi lighioane. Despre văi şi munţi, despre câmpii şi ape. Despre păduri şi livezi. Despre nori, despre soare şi lună, despre stele. Şi despre ceruri le-am vorbit. Le-am vorbit despre zodii. Despre semne. Despre dureri abia înăbuşite; şi despre bucurii încă neîncercate. Despre cuvinte le-am vorbit. Le-am vorbit despre tot ce ştiam: despre tot ce îmi trecuse prin minte. Mi se părea că vorbesc mării; auzeam plânsetele lor – erau valuri; auzeam strigătele lor de bucurie – erau ţipete de pescăruşi. Le auzeam tăcerile – era adâncul mării. Mi se părea că vorbesc cu pustiul. Ei erau vânturile, soarele, cerul, nisipul. Mi se părea că vorbesc cu strămoşii mei. Ei erau. Cuvintele mele se ridicau: când aspre, necruţătoare, scânteietoare; când moi, mătăsoase, abia foşnind; când fragede, ca o tulpină de zambilă; când neînduplecate, ca un tăiş de sabie. Vorba curgea: când domoală, când repezită; când şoptită, când răsunătoare, de parcă aş fi vorbit într-o peşteră. Am observat apoi că frazele se rotunjesc în versuri lungi, că ritmul devine din ce în ce mai precis, că unele cuvinte cereau alte cuvinte şi numai pe acelea. A început ploaia. Nu m-am mişcat de la locul meu. La început, verbele erau la trecut, apoi au trecut la prezent. Am vorbit până spre seară. Înainte de amurg, verbele trecuseră toate la viitor. M-am oprit, când am simţit, deasupra mea, strălucind luna. „Ce fac oamenii?” – mi-am întrebat, în şoaptă, fraţii.

ÎNSOŢITORII: Ce fac acum oamenii? Au plecat demult, cum s-a stârnit ploaia.

MARELE ORB: Cum, şi eu am vorbit pentru nimeni?

ÎNSOŢITORII: Nu, v-am ascultat noi. A fost foarte frumos. Numai că oamenii vor altceva. Vor să fie ei ascultaţi. Oricât de mult ar trebui să aştepte.

MARELE ORB: N-au plecat atunci de tot?

ÎNSOŢITORII: Nu, au aprins pe dealuri focuri, să se mai încălzească. Mâine vor reveni. Aşteaptă să fie primiţi.

MARELE ORB: Noaptea s-a scurs greu. Am adormit spre dimineaţă. M-am trezit totuşi, odată cu prima rază de soare. Ceva mă nemulţumea. Aş fi vrut să am şi eu un timp al meu, numai al meu. „Aş vrea să fiu liber duminica. Spuneţi-le oamenilor. Vreau să mă gândesc; doar să gândesc, duminica.”

ÎNSOŢITORII: Noi le vom spune că vrei să te rogi, pentru ei, duminica. Aşa ar accepta mai uşor.

MARELE ORB: Am tresărit la ultimele cuvinte. Aşadar şi eu, şi slugile mele, fraţii mei, eram prizonierii acelei mulţimi care refuza să se risipească. Au acceptat totuşi ziua de duminică, ca pe o zi de rugă şi de contemplare. A venit duminica. Eram stânjenit. Mă obişnuisem să primesc oamenii în fiecare zi şi, acum, dintr-o dată, eram liber. Un gând mai vechi nu-mi dădea linişte: „Dacă era adevărat ce îmi spusese bătrânul şi anume faptul că, dintre toţi, eu eram cel mai aproape de cuvânt şi de adevăr, nu era oare de datoria mea atunci să dau numele exact fiecărui lucru?” Cuvintele erau stâlcite de către oameni; multe nume nu se potriveau cu obiectele pe care le denumeau. Nu era de datoria mea să le dau eu alt nume, adevăratul lor nume? Ar accepta însă oamenii numele pe care aveam să le dau eu lucrurilor? Mă vor înţelege oare? Şi un alt gând: dacă fraţii îmi ascundeau adevărata curgere a timpului? Cum aş putea să-l măsor? Oare nu tot prin cuvânt? Când m-am întors în pat, am văzut că nu eram singur. În pat se cuibărise o fată. (către fată, aspru) Ce cauţi aici?

O FATĂ: Toate celelalte zile sunt ale cuvântului. Doar duminica e a trupului.

MARELE ORB: Cine te-a trimis aici?

O FATĂ: Nimeni.

MARELE ORB: Nu cumva fraţii mei?

O FATĂ: Nu.

MARELE ORB: Nici oamenii?

O FATĂ: Nici ei.

MARELE ORB: Şi ce vrei de la mine?

O FATĂ: Să aflu una din tainele firii, poate întâia taină.

MARELE ORB: Nu ştiu de ce, dar parcă nu vorbeşti cu cuvintele tale.

O FATĂ: Ale mele sunt.

MARELE ORB: Şi fraţii mei ştiu că eşti aici?

O FATĂ: Da. La început n-au vrut să mă lase, apoi m-au îngăduit.

MARELE ORB: Şi crezi că te îngădui şi eu?

O FATĂ: Da. Unde este multă durere, este şi multă iubire. Am nevoie de multă iubire. De aia te-am ales.

MARELE ORB: Sunt orb.

O FATĂ: Eşti viu.

MARELE ORB: Ne-am iubit. Spre mirarea mea, era fecioară. Dimineaţa m-am trezit cu gura plină de cenuşă. Ea se trezise înaintea mea.

O FATĂ: Te-am aşteptat să te trezeşti. Îţi mulţumesc. Acum plec. Am aflat ceea ce vroiam să ştiu.

MARELE ORB: Doar atât?

O FATĂ: Da. Nu am cu nimic mai mult drept asupra ta decât oricare din oamenii care te aşteaptă.

MARELE ORB: Cu primii oameni din acea dimineaţă am avut o surpriză. Erau cu toţii bîlbîiţi. Veneau dintr-un sat de munte. „N-am ştiut că există aşa ceva” – am recunoscut. „Ştiam că există numai sate de guşaţi, nu şi de bâlbâiţi.”

BÂLBÂIŢII: Există; şi noi suntem dovada. Am venit să ne dezlegi limbile.

MARELE ORB: De ce aş face-o?

BÂLBÂIŢII: Pentru că îţi stă în putere.

MARELE ORB: E adevărat. Numai că eu cred că sunteţi mult mai aproape, decât ceilalţi, de primul cuvânt. La început, cuvântul a fost literă, apoi o silabă. Aici sunteţi voi. În plus, oamenii au uitat adevăratul nume al lucrurilor. Ce rost are să învăţaţi o limbă care nu e a voastră şi care v-ar îndepărta şi mai mult de adevăr?

BÂLBÂIŢII: Aşa stau, deci, lucrurile.

MARELE ORB: Da, exact aşa. Ieri mă gândeam cum să fac să le spun oamenilor să denumească obiectele cu adevăratul lor nume, să-i dezvăţ de limba pe care au învăţat-o atât de greşit. Dacă aveţi răbdare să mă ascultaţi, amestecaţi-vă printre ceilalţi oameni şi ascultaţi-mi cuvântul. Veţi vedea că nu vă înşel.

BÂLBÂIŢII: Nu ne-am îndoit o clipă de asta.

MARELE ORB: Şi atunci vreţi să vă dezleg, aşa cum îmi cereaţi la început, limbile şi cuvintele?

BÂLBÂIŢII: Nu, acum nu mai vrem.

MARELE ORB: Le-am spus fraţilor că vreau să le vorbesc oamenilor, tuturor oamenilor. În câteva ceasuri s-au strâns cu toţii, umplând poiana, văile şi munţii. Le-am vorbit oamenilor despre cuvânt, despre cuvinte, despre adevăratul nume pe care trebuie să îl aibă cuvintele, lucrurile. Le-am spus că vorbesc o limbă vulgară, doar de ei înţeleasă, o limbă care şi-a pierdut demult strălucirea şi limpezimea. „Ferestrele şi paharele sunt acum murdare. Va trebui să le spălăm. Va trebui să învăţaţi o altă limbă, în care fiecare cuvânt să numească un obiect cu adevăratul său nume.” Am mai spus câteva fraze pe care însă nu le-am mai auzit decât eu şi poate fraţii mei. Oamenii i-au acuzat de trădare şi de minciună. Au ajuns apoi la mine.

UN OM: Ce să facem cu el? E orb şi e nebun…

ALT OM: De nebuni e bine să te fereşti.

UN OM: Nu e aşa: oricine vede că un nebun e nebun şi…

ALT OM: Şi dacă cineva se grăbeşte să îi dea ascultare?

MARELE ORB: Ultima frază li s-a înfipt ca un cuţit: lor în minte, mie în inimă. Am ridicat, tremurătoare, mâinile. Începeam să văd. Nu, nu mă înşelasem. Aveam, într-adevăr, un cuţit în inimă.

(va urma)

Lucian Strochi