Florin Mircea Zaharescu aminteşte, prin polivalenţa sa, de figurile ilustre ale Renaşterii: sculptor, grafician, iconar, pictor, autor de basoreliefuri, ceramist, designer. Supune piatra, răşina sintetică, ghipsul, lemnul, argila, bronzul, aluminiul, oţelul, porţelanul, piatra artificială, hârtia, creionul, vopselurile în ulei.

Îl suspectez că scrie, în anume ceasurile ale amurgului, în scurtele clipe de răgaz, sonete sau alte poezii de formă fixă, ba chiar că interpretează şi compune şi muzică religioasă sau profană.

Sibian prin naştere, deci ardelean (s-a născut la 3 iulie 1949), Florin Mircea Zaharescu devine pentru o vreme muntean (în timpul studiilor liceale de la Ploieşti şi a celor universitare de la Bucureşti),  pentru a ajunge moldovean prin adopţie, mai exact romaşcan.

Expoziţiile sale sunt veritabile demonstraţii, artistul etalându-şi realizările şi disponibilităţile tematice şi plastice, expunând atât grafică, cât şi picturi în ulei, sculpturi şi basoreliefuri.

Grafica a reprezentat pentru artist o demonstraţie de vigoare şi de virtuozitate: linii ferme, figuri geometrice perfect desenate, un hexagon format din capul unei femei cu broboadă, triunghiuri tragice, doar ochii trişti umanizând imaginea (Portret de femeie I). Într-un alt portret figura realizată este un octogon, iar privitorul e obligat să intre într-o zonă tragică. Un Nud (I) întors, ţine mai mult de geologic decât de carnal, dialogând antitetic cu un alt Nud (II) graţios de astă dată curbura a cinci linii generând o feminitate adolescentină. Nimic senzual, totul fiind nevinovăţie şi ingenuitate, o vagă trezire a simţurilor.

Un Nud (III) odihnindu-se e văzut cu faţa, formele amintind de celebrele Venus preistorice. O capodoperă rămâne Portretul de bătrân, portret ferm, format doar din linii drepte, prezentat geologic, în straturi trezite de mişcările mai ample ale pământului, straturi verticale, riduri care permit o mai rapidă cădere a lacrimii, a sângelui, a sudorii.

Contorsionat, dramatic, aproape nefireşti ca amplitudine, un Tors cu o extraordinară extensie spre spate.

Trecând la pictură, să remarcăm un impresionant Diptic:  în stânga un portret de efeb, în dreapta cu o tânără abia nubilă, o feminitate abia trezită, cu sânii uşor îmbobociţi.

Florin Mircea Zaharescu ne propune şi o suită de Răstigniri şi Crucificări. Uneori Cristos apare cu un chip ce trădează, atât extazul, cât şi durerea supremă, paroxistică. Într-o Crucificare trupul este esenţializat, slăbit de chinuri, dar nu stârneşte milă, ci o compasiune solidară. În altă crucificare, crucea, semnul şi simbolul torturii, dar şi al umilinţei supremei (sclavii erau crucificaţi), lipseşte, iar în alta, Cristos plecă pur şi simplu cu crucea, care se prăbuşeşte; Cristos păşeşte uşor, dar ferm, întemeind un mit întors.

Răstignirile şi Crucificările au drept contrapunct două remarcabile capete de Profeţi (I şi II), adevărate efigii, primul având expresivitatea unui portret de El Greco, ridurile prelungindu-se firesc şi necesar şi peste tâmple! Un singur ochi, întrebător, pluteşte parcă peste vanităţile lumii. Alt Profet , iluminat, cu mâna dreaptă acoperindu-şi gura, semn de penitenţă pentru un păcat nerostit, dar posibil ne îndeamnă la ascultare.

Într-un diptic, Petru şi Pavel ne privesc dintr-un basorelief interesant ca propunere, inedit ca prezentare. Să reţinem câteva alte basoreliefuri între care un triptic cu Cai.

Citite într-o ordine inversă, moderne, dar parcă străvechi, dintr-o vreme când şi lutul înflorea sunt Terramorfozele, având ca plecare sfera, sămânţa sau chiar oul. În Terramorfoze, pământul se regăseşte pe sine, se refugiază în torsuri, amintindu-ne că suntem întâi ţărână…

Există şi câteva statui clasice, cu subiect religios, între care se remarcă un patetic şi ecumenic Cristos, eliberat de cruce, cu braţele larg deschise, pentru a ne primi, amintindu-ne de celebrul Crist de la Rio de Janeiro. La Bacău o Maică a Domnului, la Sagna o Înviere, o Bunăvestire la Târgu Ocna sunt propuneri ale unui artist important de esenţă neoclasică.

Dar pactul cu cetatea e semnat definitiv prin statuile şi busturile unor personalităţi romaşcane şi/sau naţionale: Sergiu Celibidache, Mihail Jora, Ion Creangă, Miron Costin, Roman I Muşat, dar şi internaţionale: Traian, Moise, Apostol.

Icoanele sunt mai rare, dar nu mai puţin impresionante, detaşându-se un Sfânt Arhanghel Mihail, impresionant prin realizare, prin expresivitate, prin dramatism.

Florin Mircea Zaharescu este  un neoclasic, dar cu destule inflexiuni moderne, ajungând în timp la un stil propriu, la o expresivitate unică. Impresionante sunt trecerile de la o specie picturală la alta, de la un stil şi curent plastic la altul.

Când clasic, când romantic, când atins de valenţe impresioniste sau chiar expresioniste (mai ales în grafică), când neoclasic şi monumental, Florin Mircea Zaharescu unifică toate aceste tendinţe contrarii, divergente, printr-un  factor comun: o umanitate adâncă, o înţelegere profundă a lumii, o căldură neobişnuită a formelor şi a expresiilor.

Întrebat odată un mare artist plastic care ar fi cel mai fericit dintre artişti, acesta a răspuns fără ezitare: sculptorul. Pentru simplul motiv că opera sa este admirată din toate părţile, de toţi oamenii.

Dacă e aşa, Florin Mircea Zaharescu este un fericit, statuile sale făcând, pentru noi toţi, un necesar recurs la memorie, fiind seminţe ale istoriei recente sau eterne.

Florin Mircea Zaharescu este unul dintre acei artişti rari, pe care şi i-ar dori orice burg, cetate sau comunitate umană. Creaţia sa are toate atuurile pentru a fi considerată Artă Majoră.

Mi-l imaginez pe Florin Mircea Zaharescu cioplindu-şi, în visul său şi în somnul romaşcanilor, statuile lor în mărime naturală . Şi poate că, într-o bună dimineaţă, trezindu-ne, vom găsi replica moldavă a acelei formidabile armate îngropate, de teracotă, celebrând tirania unui împărat chinez. Numai că aici nu ar fi vorba de tiranie, ci de o incredibilă, tandră generozitate şi de o umanitate dincolo de marginile omenescului.

Lucian Strochi