TABLOUL 49

POETUL: Nu m-a speriat niciodată moartea. Multă vreme am crezut că moartea e o poveste pe care o spun oamenii mari, copiilor, să-i facă mai cuminţi. Când am văzut primul mort, nu eram convins că e mort cu adevărat: chipul îi păstra un zâmbet ironic, un aer înţelept, aproape orgolios: „Ştiu eu ce fac. Degeaba încercaţi să mă opriţi, nu veţi reuşi. Eu tot voi pleca în călătorie.” Asta o spunea tuturor: rudelor, prietenilor, cunoştinţelor. Unii plângeau. De ce? Un om pleca într-o călătorie. Nu într-o altă ţară, ci pe un alt tărâm. Poarta spre celălalt tărâm era groapa adâncă de doi metri, un fel de cub de aer. Sigur că omul nu se mai întorcea de pe celălalt tărâm, dar asta nu însemna că e rău acolo. Dimpotrivă. Mă gândeam la un basm românesc, celebru. În fond, dacă nu ar fi nimerit în Valea Plângerii, feciorul nu s-ar mai fi întors să moară acasă, pe pământul lui. Am văzut apoi scheletele. Unele de sute de ani. Mi se spunea că ar fi aparţinut unor oameni. Care au fost. Prima dată când am văzut un schelet, am fost tulburat. Unde erau ochii, limba, sângele, muşchii, pielea? Apoi am zâmbit: poate că omul crescuse şi a renunţat la schelet, aşa cum, în fiecare an, cerbul renunţă la coarnele sale. Nu mă speria moartea, pentru că nu o înţelegeam. Şi pentru că nu o înţelegeam, nu o acceptam. Am crezut întotdeauna că sunt nemuritor, că m-am născut aşa, că unii oameni, dacă mor (totuşi!), o fac din plictiseală, din lene sau din laşitate. Şi acum, când scriu, sunt viu, deci nemuritor, cu toate că atâtea sunt cazurile, când oamenii au încercat să mă convingă de contrariu. Dacă m-am speriat vreodată de ceva, acel ceva a fost labirintul. Când am auzit prima dată despre el, am exclamat: „Iată singura capcană perfectă!” Se strângeau în labirint toate elementele: pământul şi apa (amestecate în ziduri); aerul (cea mai perfidă capcană); şi focul. Şi, dincolo de elemente, mintea omului. Să fii torturat cu instrumentul de tortură pe care tu însuţi l-ai imaginat, mi se părea, atunci şi acum, suprema tortură. Cosmosul mereu contrazis de Haos (sau invers): „Nu există capcană mai bună decât propriul gând întors asupră-ţi.”

Labirintul era un zid, mereu acelaşi, pentru că era, de fiecare dată, altul. Am înţeles apoi că scrisul e un labirint. Popoarele vechi credeau că un lucru care nu e scris, nu există. Gândul nu ajunge. Trebuie ca el să ia forma labirintului, să se închege în zidurile labirintului. Şi, ce e altceva scrisul, decât un gând închegat? Câteodată mă linişteam: „E de ajuns iubirea.” în fond, prin iubire, cu iubire, scrisul nu e decât un fir al Ariadnei. Aşa cum firul Ariadnei este, desfăşurat, forma pură a labirintului. Şi dacă scrisul e un labirint, scriind, câte labirinturi naşti sau distrugi? Iată, eu scriu despre labirint; am în gură gustul amar al fierului care a muşcat din carne, înainte de a frânge osul. Mă gândesc că scrisul nu e decât un fuior dintr-o funie care sunt gândurile. Ştiu că aceste rânduri trădează ezitarea mea: să scriu sau să nu scriu eu romanul? Dacă nu-l voi scrie eu, îl va scrie oare fratele meu? Scriindu-l totuşi, cine sunt de fapt: personaj sau autor? Sau şi una şi alta? Scriind aceste rânduri, vor intra ele, până la urmă, în carte? Şi, dacă vor intra, unde le va găsi cititorul? La începutul cărţii, la mijlocul ei, spre sfârşit? Sunt sau nu, aceste gânduri, rânduri absolut necesare cărţii? Nu cumva, scriind cartea, comit cea mai mare trădare, îndepărtându-mă mereu de ea? Pe cine interesează că eu cred sau nu cred despre mine că sunt sau nu nemuritor, că visez că scrisul e un labirint, că fiecare cuvânt pe care îl scriu mă doare, că fiecare cuvânt este pentru mine o cicatrice? Oare aceste rânduri pot stârni măcar interesul pe care îl stârneşte „faptul divers” dintr-un ziar oarecare? Cum să-l fac pe cititor să mă creadă că scrisul a devenit pentru mine o obsesie care a căpătat un contur fizic, urmărindu-mă pretutindeni, aşa cum un câine străin ia urma unui om pe stradă, urmărindu-l insistent, spre spaima trecătorului, care nu ştie dacă va fi muşcat sau nu de acel câine, sau dacă, el, câinele, nu crede că poate da din iubirea lui ceva, călătorului grăbit? Că acum, când scriu, mi se pare că fiecare cuvânt e un resort tot mai întins, chiar dacă muşcătura dintre cuvinte l-ar arăta mereu frânt? Că fiecare cuvânt mi se pare o altă înălţime (şi o altă adâncime) şi, de multe ori, cred că degetele mele, sprijinite pe albul hârtiei, încearcă să netezească hârtia înaintea cuvântului care se scrie acum? Că vreau să scriu despre un vis pe care l-am avut noaptea trecută; am visat un poem formidabil, un poem pe care îl scriam, îl citeam şi îl recitam în acelaşi timp (dacă se poate imagina aşa ceva chiar într-un vis!), un poem despre sângele meu; se petrecuse un cataclism, un cutremur cred (amintirile şi imaginile de început au prins să se coşcovească), mă aflam foarte aproape de un centru de recoltare a sângelui, m-am prezentat firesc, aşa cum au făcut-o atâţia alţii (nu aveam absolut nici un merit în plus) şi m-am trezit, cu mâna stângă suflecată, în faţa unui zid, se cutremura zidul (nu era zid, era o pânză uriaşă, albă, care ne separa pe noi, donatorii, de personalul medical – cred că din cauza pânzei – a zidului – am crezut că e vorba de un cutremur – oricum, ceva se întâmplase). Mi s-a pus o singură întrebare: „Aţi avut hepatită?”; „Nu” – am răspuns. „Bine atunci.” Şi asistenta mi-a frecat braţul gol cu tinctură. „Ce sunteţi?” – m-a mai întrebat (poate din pură curiozitate) şi eu am răspuns: „Poet” (nu ştiu de ce, în fond nici nu ştiam ce şi cine sunt, nici acum nu ştiu dacă în vis nu eram cumva altceva; s-ar fi putut, dacă eram într-adevăr altcineva, altceva, să fi fost şi „poet” – oricum cuvântul a fost primul care mi-a trecut prin minte şi prin buze). „A, atunci ne pare foarte rău” – s-a scuzat femeia (doctoriţă sau asistentă, nu mai ţin minte culoarea literelor de pe buzunarul stâng al halatului, sus, mai sus de inimă; doar iniţialele numelui: A.S.; le-am reţinut pentru că am făcut atunci o asociaţie de idei şi de imagini: „A” semăna cu un vârf de lance (sau de seringă), iar „S” era semnul şarpelui, deci al medicinii sau semnul unui curs de apă, deci lichid, deci sînge). „De ce?” – am întrebat mirat, dar întrebarea mea a răsunat puternic, în gol, fără să primească imediat răspuns. Apoi răspunsul, voit grăbit, expeditiv: „Nu avem voie şi nevoie să recoltăm sânge de la poeţi.” Am rămas perplex, ca după o lovitură puternică, în plex; apoi m-am întors şi am ieşit pe o uşă care s-a deschis singură. „De ce?” – mă întrebam mereu. Şi mi-am răspuns singur, mie însumi, evocând două posibilităţi: „Sângele poeţilor este atât de scump, încât, nici în momentele cele mai dramatice, tragice, ale unei naţiuni, nu trebuie risipit” sau „Poeţii alcătuiesc un popor ciudat, cu o grupă de sânge aparte, incompatibilă cu a celorlalţi oameni. Sângele poeţilor e otrăvit: de alcooluri, de fantasme, de metafore. Poţi face o transfuzie cu un asemenea sânge? Cum ar arăta un popor de poeţi?” Mărturisesc că, atunci, în vis, am fost foarte impresionat. Mărturisesc că, şi acum, (re) (de) scriindu-mi visul, sunt foarte emoţionat. Scriu, mă uit la ceas şi constat că ceasul s-a oprit din nou, arată exact ora nouă patruzeci şi trei de minute şi cinci secunde, deşi ştiu că e trecut mult de miezul nopţii. Constat că, de câte ori scriu la această carte, oricât de incredibil ar părea, ceasul se opreşte. O observaţie, nimic mai mult. Scriu şi îmi dau seama că scriu despre mine, deşi aş vrea să scriu despre fraţii mei (unii morţi, alţii vii, alţii care se pregătesc să moară). Scriu şi mă gândesc la ochii albi ai mamei mele (irisul s-a decolorat, până şi pupila a devenit cenuşie, o umbră pe ochi). Ochii mamei, albiţi şi ei de insomnie. Şi mă gândesc, cu spaimă şi orgoliu, că s-ar putea, ca mama, acum, prin semne ştiute doar de ea, să-mi descifreze scrisul. Chiar acum. Acest scris.

(va urma)

Lucian Strochi