Cineva spunea că evoluţia umanităţii nu e altceva decât o permanentă dispută între scut şi spadă. Atunci când scutul e mai puternic, domină pacea, progresul, civilizaţiile se pot impune, cultura îşi arată forţa, artele înfloresc, lumea se află în evoluţie pozitivă. Dimpotrivă, atunci când spada e mai puternică, avem regresul, distrugerile, războaiele, întreg cortegiul de nenorociri.

Dacă acceptăm ideea că armura e un scut „personalizat”, înţelegem de ce Victor Stan şi-a ales drept titlu, inspirat, incitant şi într-un fel enigmatic „SPADA ŞI ARMURA LUI ARES”.

Victor Stan e dialectic, binar, crede în diacronii şi sincronii, în sinusoidele unei existenţe permanent contradictorie.

Primul poem e definitoriu din punct de vedere temporal, trecutul şi prezentul întrepătrunzându-se într-o plasă (şi plasmă) poetică: Cuvintele sunt din veacul trecut!/Îmi simt privirile devastate. (Pajişte luminată de maci) şi, ceva mai departe, despre foamea de timp: Te jinduiam/cum jinduieşte/ nisipul clepsidra. (Afecţiune). Gesturile sunt expresioniste, verbele tari: Într-o zi/mi-ai zdrelit sufletul/ izbindu-mă în piept/ cu frumuseţea ta bruscă! (Şoaptă împleticită). Sau, ceva mai încolo: Cineva îmi aruncă bulgări de vulturi/în manuscrise! (Te caut). Declarativ, poetul e un antiromantic: Seara îmi vine să înşfac/de la fereastră,/ răsăritul Lunii cu mâna! (De la fereastră). Războiul e blând: Când mi-oi chema tăcerile la arme/va fi măcel de umbre absolut,/îţi voi aduce soarele în palme /amirosind a verde şi a lut! (Când lăcrimează cearcănul). Tot blândă e şi aşteptarea, chiar dacă poetul îşi doreşte neliniştea: Aştept/ să-mi intre-n odaie/neliniştea.(Chipul neliniştii)

Timpul e personajul predilect şi Victor Stan reuşeşte uneori caligrafii graţioase, precum aceasta: Un zeu de frunze ne pune cearcăne-n urechi,/un minutar de ceas străvechi!/Timpul din amforă uituc/îl poartă-n palme-un ram de nuc!//E-atâta ţipăt lung şi vaier,/moara de vânt macină aer!//Moraru-i, Doamne, cuc năuc/c-o morăriţă cam zurlie,/fumează cerul din trabuc/strângând în pumni o ciocârlie! (Timpul din amforă).

Aproape că nu există poezie în care să nu regăsim ipostaze ale timpului: vara ca timp vegetal, clepsidra timpului (!?!), dimineaţa, răsărit, oră exactă, veac, noapte, zori, vineri, joi, toamnă, clipă, echinocţiu etc. Sau, un timp marcat de bornele istoriei: Facerea lumii, Troia, Atlantida, Arca lui Noe, Turnul Babel. Păzitor al timpului, poetul este şi un păzitor al cetăţii, un patriot: Ştiu că-i zadarnic şi nu se mai poate,/durerea inimii nu are leac:/sufăr de boala dragostei de ţară/o simt adânc pe dinăuntru,/mă arde şi-nfioară /perpetuându-se din veac în veac! (Ştiu). Simţurile sunt exacerbate şi adesea sinestezice, cu multe izbânzi artistice, nu doar personale: În acest sfârşit cumplit/de toamnă/am auzit fluturii luminii/sângerând peste amfore sau Am văzut în pajişti/hora Sânzienelor/împinsă de răsufletul renilor!: A fost o noapte de delir/precum la trecerea culorii în trandafir! (Zbucium).

Tehnica poetului e una a acumulărilor, fiecare metaforă adăugând imagini şi senzaţii: Te simt lângă mine,/cearcăn de cântec bolnav,/netăgăduită amiază/mirositoare a toamnei /înger cu zâmbetul grav,/arămită lumină,/fecioară cu mers de gazelă, suav! (Uite, acum).

Rezultă o poezie graţioasă, de involt baroc: E ora jertfei unice şi trează/împerechind destinul c-o zambilă/cerne deasupra pulberi de amiază/vertebra lutului umilă!//Tu, muritoareo, ne-nţeleasă clipă/altarul rozelor ne mai preschimbă/şi basmul preafrumos se înfiripă/din cea mai dulce şi curată limbă!//Dinspre năieri străbat nestinse patimi/iar eu te chem din năluciri/să proslăvim ninsorile din datini/pentru dulceaţa primelor iubiri. (Primele iubiri).

Poezia poate deveni acum un joc, nu doar lingvistic: Apropo, Euridice, apropo,/ţi-am trimis un cal maro/zugrăvit în indigo/să jucăm în târg tangou, //(pătimitul bolero) -/pe luceferi şi pe vise/jocul calului maro /preschimbându-l pe arşice /pe săgeţi şi pe narcise/de cu zori şi până-n seară/pân’ nu intră Luna-n nori,/ochii tăi cei negrişori,/rusalină domnişoară,/intră satu-n sărbători,/culcă-mi tâmpla pe-o vioară/argintată de ninsori!… (Joc). Din joc, poezia poate ajunge discurs metafizic sau descântec: În fereastră, mânzul,/îl cuprinde frica!/Plouă pe Cernica,/potrivindu-mi visul…//Printre alge vechi/se hlizesc morunii,/ valul de curechi/din sprânceana Lunii! (Peisaj aproape selenar).

Eşafodajul e asigurat de formulări unice, poetul având un adevărat arsenal de metafore-cărămizi: colţi de pelin, rădăcinile Turnului Babel, tristeţile cu nas acvilin, fetia sufletului, raza Lunii lăcrimează-n crini; o piramidă de iarbă şi oase de pâine, nuferi albaştri, oacheşa mătrăgună, ringul de mătase, neliniştea libelulelor roşii, aforismul unui greier beat. (Eliberat de prejudecăţi şi metafore).

Victor Stan reuşeşte în poezie atunci când devine oracular, topind în vers toate experienţele şi trucurile poeticeşti, devenind un glas tainic, liturgic. Reuşitele sunt multe şi am fi nedrepţi dacă am trece prea rapid peste unele din ele: Albă te simt ca mesteacănul sfânt/şi norii curg pe sub corăbii:/Doamne, rămâi icoană pe pământ/să pot dormi pe pat de săbii!(Rămâi icoană); Zidurile umbrelor mor din picioare,/aerul freamătă peste umerii tăi,/palmele mirosind a ierburi amare,/se preling din cosmos sălbatici zurgălăi!;(Elegie); Fă-mi cuvântul dacă poţi /flacără de dat la morţi;/sârgului şi datinii/dă-i culoarea patimii;(Descântec); /verdele de la copaci/dă-i-l ierbilor şi taci!/Fie-ţi dulcele aproape/ca-ntr-un mers plutind pe ape,/rază pururi logodită,/oacheşă şi netezită! (Descântec); Mi se face dor de cal,/de calul din străvechime/mi-era dulce şi egal/dinspre tine pân’ la tine!; Dulce vis câte puţin/te iubesc ca-n prima tinereţe,/cine ar putea să ne înveţe/să-mbătrânim sub creanga de măslin! Mută-ţi Doamne-n cer dumbrava,/bortă neagră de otravă/ca să văd cum arde slava/peste crucea mea bolnavă! (Cântec); În spectacolul acesta nebun de culori/lumina-n suflet urcă fără spaţiu/am inventat, iubito, primii nori carnivori/cutremurând tăcerea cu nesaţiu!;Condurii verii zugrăviţi în lut/sporesc lumina pătimind subţire,/pe coama albă a unui nor căzut/un cal troian dă buzna-n cimitire!; E parcă-o jertfă-n sat de chihlimbare/îmi urcă-n flaut fiece cuvânt,/ca să-mi găsesc în moarte alinare/eu mă condamn ca să trăiesc arzând!(Jertfă).

Poetul spune multe lucruri teribile pe un ton sfios, cerându-şi parcă scuze cititorului pentru adevărurile crude pe care e obligat să i le prezinte. Formulările sunt aforistice, decise şi decisive: Umbrele magilor/sunt rumegate dimineaţa/de frunze!; Proverbele-n târguri/se prefac/sub privirile noastre-n statui! (Privirile ochiului pândar); Era un prilej unic să vezi/cum dintr-o raţiune posibilă/vedenia Lunii /peste lucruri se sfarâmă (Luminând cărările); Umbrele paşilor noştri/rămân cicatrizate-n păduri.(Prin ierbile vremii); Nu se mai poate face nimic./În curând, viaţa va deveni Insulă!”(Împovărat de sunete) Aud cum pietrele gem pe întuneric/şi rădăcinile se dau mai spre afund.(Bunavestire))

Derutant e doar tonul, pentru că poetul ne prezintă adevărate apocalipse; verbele sunt tari, din familia semantică a verbului a tortura, hiperbola e figura de stil predilectă: Se aud peste ape /bubuiturile nuferilor,/sturionilor şi lăncile stuhurilor /cutremurate în văzduh! (Manevre de toamnă); Se zguduie cerul plecat peste ape; (Amurg insolit); E-o vânzoleală tâmpă în tranşee! /Soldaţii să nu audă exploziile din stele/au căptuşit pereţii lutului cu orhidee,/licurici smulşi din Calea Lactee! Soare îşi frânge razele în ferestre,/acoperit de umbra gândacilor! (Liniştea din tranşee); În pragul odăii o moară de vânt /îmi macină manuscrisele; Noaptea aceasta se va zbate, /pisică sălbatică/asupra castelului.(Vino acum); Îngeri striviţi zăceau întinşi pe podele!/Acum, calculele sunt de prisos:/toate cărările duc spre groapa cu lei!; (Vedenii); Decapităm azurul doar c-o frunză,/ferigile au oase de mamut,/tăcerea ierbii devenită spuză/ peste-un covor flămând de la-nceput! (Dintr-un izvor) Fulgerul frânt /se rostogoleşte/pe brânci.(Poză color).

Personal, îl prefer pe poetul Victor Stan ca autor al unor versuri în care eul liric (ni) se predă fără condiţii, formulările sale fiind unice, convingătoare, certificând un poet pe deplin format, contradictoriu în atitudini şi gesticulaţii, dar descoperitor al unor adevăruri poetice inedite: Din loc în loc îmbobocesc muguri pe ramuri/înlocuind golurile dintre tine şi sori; (Apoteoze de frunze); În trupul cuvântului se petrec lucruri ciudate! (Atingând cu tâmpla eternitatea); Am descins dintr-o lume imperială/asemenea luminii fosforescente. (Dintr-o lume imperială).

Ca orice poet adevărat, Victor Stan nu se vrea „lecuit”: Doctore , doctore te implor!/Nu mă lecui de-acest sindrom/să pot simţi în fiecare primăvară /cum mugurii plesnesc pe ram în pom… (Suferinţă).

Poemul său de referinţă, arta sa poetică rămâne Armura lui Ares: Vasalul dor pe inimă cuprins/sângele-mi inundă/stăpân ales pecetluit/ne-ţărmuind lumina stând la pândă!/ Şi-n rânduit ecou căzut pe jumătate/de-un necesar cuvânt descoperit /închipuirea-n suflet ne-o împarte/această taină ,chip împodobit! //Şi-aproape lângă ram,/armura dintre noi ne-a părăsit/iar clipele rămase/îmi bântuie prin inimă grăbit!// O, cât de mult se redeşteaptă-n mine/străluminatul cuget în văpăi/ să se ivească-n razele depline/un chiparos aprins de ochii tăi!(Armura lui Ares). Ares nu mai e zeul Războiului, ci un alter ego: O, bunule Ares,/dacă ţi-aş întinde, acum,/ umbra melancoliei/sau bătăile repezi de aripi/ ce-ai face cu ele!?(Timp crepuscular).

Caligraf subtil, sensibil, Victor Stan scrie şi frumoase poeme de dragoste: Mi-a fost atât de dor de tine/încât am cutezat să descind/ dintr-o altă dimensiune a cerului pe pământ.(Fără parolă la purtător). Pentru poetul care aude fragii ţipând în păduri, care îşi lasă tâmpla şi aripa/să se odihnească puţin sub glii/laolaltă cu seminţele dornice de încolţire care observă că proverbele devin dintr-o dată statui,/aripă urcată pe grui! şi care În copilărie, centaur fiind/am purtat discul de aur al Lunii şi cerul pe ceafă! (Amiaza din nuferi); Poezia devine un mod de existenţă, o stare alotropică a Sinelui.

Victor Stan rămâne cavalerul nopţilor bizare /înghesuind tristeţile-n poem, /prelungi petale străvezii şi rare… care îşi permite să viseze: Aseară am visat un nor de corăbii/împingând cerul pe roţi/cu covrigii cometelor agăţate de coadă… (Surghiun).

Poetul nu se vrea singur, asigurându-ne că În cetatea eternităţii, prieteni se intră pe gratis,/fără parolă la purtător! (Fără parolă la purtător). Metafora obsedantă a poetului rămâne cea conţinută de sintagma morile de vânt, sintagmă reluată până la epuizare.

Poet al timpului, asumându-şi grav şi urieşesc devenirile şi durata, metamorfozele, refugiindu-se în cuvânt, apărându-se ascuns într-o armură, dar folosindu-şi dibaci, atunci când are ocazia, spada, Victor Stan a părăsit mantia comodă a Caligrafului şi a îmbrăcat tunica aspră a Soldatului.

O schimbare de atitudine oarecum nefirească, senectutea aducând în general o anumită potolire a contrariilor, dar timpurile comune, chiar vârstele omului, nu coincid cu cele ale poetului.

Victor Stan şi-a limpezit şi rafinat mult expresia. Poezia sa a câştigat mult prin această limpezire, poetul impresionând prin siguranţa propunerilor poetice, din care nu lipsesc alături de luminile fosforescente, reci, jerbele, scânteile, chiar focurile de artificii.

Lucian Strochi