Picătura de cultură: Vecinicul Eminescu

Îmi atrage atenţia un prieten asupra unui cuvânt: vecinic. Îl foloseşte des Eminescu. Pare un arhaism al lui veşnic. În realitate, spune amicul, cuvântul trebuie citit aşa cum se scrie, respectiv vecinicul, cu accentul pe primul i.

Adică e un adjectiv (sau un adverb) devenit substantiv prin articulare. Se obţine un lucru interesant pentru labirintul aprioric spaţio-temporal: temporalitate ce tinde spre infinit, spaţialitate ce tinde spre zero.

Pentru a nu ştiu câta oară, Eminescu ne demonstrează că infinitul ne poate fi prietenos, adică accesibil.

Unicitatea lui Eminescu constă tocmai în firescul expresiei sale, ceea ce îl face contemporan cu noi prin actualitatea limbajului. Dar acest firesc e obţinut natural, aparent fără vreun efort, cu formulări unice, pe care n-ar îndrăzni să le propună nici cel mai în vogă poet contemporan.

Încercaţi să analizaţi două texte eminesciene: Odă (în metrul antic) şi Se bate miezul nopţii şi apoi vom mai vorbi despre „demodatul Eminescu”, „epuizatul Eminescu” s.a.m.d.

Toţi scriitorii români se trag din mantaua lui Eminescu. Chiar şi prozatorii sau ziariştii.

Faptul că 15 ianuarie a devenit Ziua culturii române e un gest de reparaţie, de restituţie morală.

În ceea ce mă priveşte, consider şi că ianuarie, ce poartă numele singurului zeu autentic roman, Ianus, ar merita să se numească, măcar pentru noi, Eminarie.