TABLOUL 50

MAMA: Am văzut, într-o carte veche cu poze, că zodiile se trag din oameni: leul se trăgea din inimă, gemenii din genunchi sau din muşchi…nu mai ţin bine minte, e mult de atunci, eram o copilă, ba, dacă îmi aduc bine aminte, nici nu prea ştiam să citesc, aşa că, dacă acum credeam că trupul meu se risipeşte în fiii mei, nu greşeam prea mult, căci fiecare copil mi se născuse în altă zodie şi altă parte a trupului alerga către el. Mi se rupeau băierile trupului şi atunci sânii mei alergau spre Grigore, se izbeau în porţi ca berbecii, grei de lapte; când mă dureau ochii, de parcă i-aş fi scos din locul lor şi aş fi pus în orbite bani de aramă înroşiţi în foc, ochii îmi alergau spre Manole, cel născut în Vărsător şi mă minunam de ce potriveală este, căci cine, dacă nu ochii, varsă lacrimi? Mă durea inima, o simţeam că se smulge singură din piept şi atunci mă gândeam la cel mai înţelept şi mai îndepărtat dintre fiii mei şi îmi spuneam că, da, aveau dreptate cei vechi, care credeau că omul gândeşte cu inima, în primul rând. (Sau tot ei, cei vechi, ghiceau viitorul în măruntaie, în viscere). Mă durea pântecele, se umfla şi era atunci mai tare ca piatra; mă gândeam la singura făptură pe care o zămislisem după chipul şi asemănarea mea.

Mă durea în coşul pieptului; mă gândeam la fiul pe care îl pierdusem prin blestem şi care, iată, acum, mă chema la el. Şi aşa, cu fiecare bucată din mine şi cu fiecare copil, ca într-o naştere repetată. Să fi fost blestemul cerului, pentru că mintea şi trupul meu se hotărâseră să-l înfrunte? Dar atunci, de ce era pedepsit doar trupul? Sau, poate, pedeapsa minţii, cea mai grozavă dintre pedepsele ştiute, avea să vină mult mai târziu, găsind un trup ostenit, ce nu va mai putea să se apere cu folos? Gândeam: „Părinţii mi i-am cunoscut prea puţin. Tata a murit înainte de a mă naşte eu, iar despre mama ştiu prea puţine lucruri. Pe ea n-o mai văd; dacă i-aş vedea chipul, n-aş mai şti dacă e al ei sau e un chip străin. Îi mai aud glasul şi râsul: „…ai să ai mulţi copii…” Câţi ani să fi avut eu atunci? Oare înţelesesem ce-mi spusese? De unde spaima aceasta a mea, care nu a păstrat decât aceste cinci cuvinte? Să mă fi speriat atunci adevărul lor, înţelesul lor mai adânc?” Aş putea spune chiar că m-am născut fără părinţi, aşa cum se naşte o plantă. Neamul meu începe cu mine. Dacă n-aş fi fost eu, neamul nostru s-ar fi stins, aşa cum mi s-au stins şi părinţii, prelungi şi înainte de vreme. Nu-i judec acum. Dacă îi chem în amintire, cu îngândurare şi cu disperare, e pentru că încerc să-i înţeleg şi să mă înţeleg, să-i recunosc şi să mă recunosc. Mă visez mereu un copac: nu-mi văd rădăcinile. Aş vrea să fie pământul străveziu, să-mi văd şi rădăcinile, aşa cum îmi văd crengile. Mă cunosc prin frunze. Fiecare frunză e o rană, un ochi, o gură. Mă cunosc prin cuvânt, prin durere, cu uimire descoperindu-mă, toată dintr-o dată, ca şi cum m-aş scălda într-o baie plină de oglinzi sau, mai degrabă, într-o oglindă topită. Dar rădăcinile? Poate nici nu am rădăcini. Poate că am fost zidită aşa, din tulpină, şi acum, într-un ultim suspin, mai dau muguri, frunze şi flori. Mă trezesc asudată şi visul cel rău se prelungeşte în noapte şi mă gândesc mereu la părinţii pe care nu i-am cunoscut sau pe care i-am uitat, la tatăl meu care a rămas pentru mine un nume străin (sunt clipe în care mă gândesc că nici nu purta tata acel nume, puţin străin, puţin ridicol şi că mama m-a purtat în pântec, de fecioară, fără să fi cunoscut bărbatul şi mă gândesc că s-ar putea să fie şi aşa, s-a mai întâmplat asta, o spun şi cărţile sfinte şi, dacă s-a putut o dată, se cheamă că se mai poate o dată sau de mai multe ori şi că numele tatălui i-a venit mamei în gând deodată, s-a gândit doar cum i-ar fi plăcut să se numească bărbatul ei şi l-a ales tocmai pe ăsta); la mama – căreia nu-i pot despica, oricât încerc, umbra; umbra e cenuşie, ceţoasă, cu văluri vineţii pe margini. Strâng ochii cu putere, până când globurile ochilor mă dor şi din ochi se ridică două cerculeţe de foc şi de aur, cerculeţe care se întâlnesc şi se unesc într-unul. Şi cerul înconjoară vălurile vineţii şi umbra pământie şi iarăşi îmi doresc ca pământul să fie lipsit de păcate, să mai fie o dată străveziu şi poate că atunci, din muguri s-ar desprinde, zâmbitor şi trist, chipul mamei. M-am sculat din pat îngheţată de spaimă. Am crezut că murisem. M-am înţepat cu un ac în deget. Sângele a înflorit: roşu, cald şi sărat. Trăiam. Petre se aude pe afară, robotind. Nici el nu are somn. A văzut că eu nu am somn şi i s-a făcut şi lui frică. Îi e frică să nu mor în somn. Nu că i-ar fi milă de mine, dar se teme să nu piardă ultimele cuvinte pe care i le-aş putea spune. Doar el mi-a mai rămas acum acasă. Ştie că îl vor întreba ceilalţi de mine, de va fi să mor. Nu ştie că fraţii lui vor veni aici, înainte de moartea mea. Nu toţi: unii sunt deja morţi. Nu degeaba mi-au ruginit balamalele de la uşi, a sânge şi a moarte. Dar vor veni totuşi câţiva. Nu ştie că nu voi putea muri, până când nu voi auzi ţipătul primului meu nepot; abia atunci voi muri cu adevărat, chiar dacă, pentru el şi pentru fraţii lui, voi fi deja moartă. Uneori, cînd cad în amorţeală (atunci privirile, gândurile, sângele şi nervii se răsucesc într-o singură funie), mă gândesc la dragoste. Îmi vin gânduri de ruşine: „Iată, am născut zece copii şi nu am cunoscut decât un singur bărbat. Altele cunosc zece bărbaţi şi nu nasc decât o singură dată (sau niciodată). Cum e mai bine? Adică eu cred că am cunoscut dragostea, că mi-a fost foarte bine cu bărbatul meu, dar mă întreb: Oare cu un altul, nu mi-ar fi fost la fel de bine sau poate chiar mai bine? Aşa, voi pleca în mormânt crezând că am cunoscut dragostea şi poate că n-am cunoscut mai nimic. Cum să ştim ce e o naştere, dacă nu ştim că ne naştem (şi ne naştem o singură dată)? Cum să ştim ce e dragostea, dacă n-am iubit decât o dată? Cum să ştim ce e moartea, dacă nu ştim că murim şi, de murit, murim doar o dată?” Şi iarăşi mă întorc în mine şi îmi zic: „Şi, dacă aş fi cunoscut un alt bărbat şi nu mi-ar fi plăcut, nu mi-aş fi spurcat cugetul şi sufletul şi trupul, pentru totdeauna?” Apoi mă liniştesc. Niciodată, niciun om nu a putut să dea un răspuns adevărat la vreuna din întrebările care îi frământă pe oameni, de atâta amar de vreme. Aşa cum eu, privindu-mă, nu-mi văd rădăcinile. Aşa cum cineva, privindu-mă, nu mi-ar vedea decât trunchiul, ramurile şi frunzele.

(va urma)

Lucian Strochi