TABLOUL 56

FATA: Am deschis din nou ochii: eram într-o cetate cu ziduri înalte, cu case cu două sau trei etaje, cu multe turnuri. În mijloc, o fântână îşi arunca în sus apa, în şuviţe subţiri, risipind-o apoi, în cădere, într-un abur strălucitor. „Parcă ar fi umbra unui curcubeu” – am gândit şi m-am apropiat de fântână. Am privit apa: era atât de limpede, încât cerul senin care se răsfrângea în undele ei părea că vrea să o tulbure. În apă se vedeau peşti de aur, peşti de argint, peşti roşii şi peşti de culoarea aramei. Înotau fără grijă, făceau asta de la începuturile lumilor şi umbra mea uşoară nu avea de ce să-i sperie. Mi-am răcorit degetele în apă, gânditoare. Era atâta linişte în cetate, peştii atât de puţin speriaţi de prezenţa mea acolo, încât nu mi-a fost greu să înţeleg că eram singura locuitoare a acelui oraş. Am scos un suspin atât de adânc, încât cineva, auzindu-l, ar fi crezut că mă despart de viaţă. Am pornit-o cu paşi rari, egali, pe strada ce urca în trepte spre o colină. „Poate că, acolo, vei descoperi, întreg, adevărul.” Ce căutau peştii aceia în piaţă? De ce erau de patru culori şi, mai ales, de ce erau în număr egal din fiecare culoare? Îi numărasem (nu era greu, apa fiind atât de limpede): erau câte douăzeci şi unu de peşti. Până şi mărimea era aceeaşi. Aveau toate acestea vreo importanţă? Fântâna, peştii, culoarea, numărul lor, mărimea lor, erau semne pe care eu trebuia să le înţeleg? Gândeam toate acestea în timp ce urcam treptele. Egale, late, nesfârşite. Strada sfârşi brusc într-un turn. De jos nu-ţi dădeai seama de asta. Turnul era ascuns de două corpuri înalte de casă de culoare roşiatică. Am privit îndelung turnul. Era un turn cu ceas. Deodată am auzit un mârâit, ca de fiară gata de asalt. Am făcut fără voia mea un pas îndărăt. Sub ceas s-a deschis, în două părţi egale, rotunjite în partea de sus, ca doi plămâni uriaşi (aveau chiar culoarea aceea unică de plămân fiert) o poartă şi, în sunet de trâmbiţe, cu paşi egali şi stângaci, a apărut un adevărat cortegiu, închipuind un bal la curtea unui rege puternic. Regele avea o coroană ciudată, nu aşezată pe tâmple, ci pe creştetul capului; coroana era răsturnată şi semăna cu un soare. Chiar soare era; mi-am dat seama de asta, când am văzut regina, cu coroana în formă de lună. Urmau apoi planetele sau zeii: un paj, aproape un copilandru, purtând o cască cu aripi şi sandale cu aripioare, câte două la fiecare picior; un zeu arţăgos, purtând în picioare sandale de fier; o fecioară îmbrăcată într-un costum străveziu, strălucitor (părea pudrat cu pulbere de stea); un bărbat urât, puternic şi şchiop, târând în mâini un baros, pe care îl scăpa, din când în când, pe o nicovală; apoi un alt bărbat, aproape gol, care-şi înfăşurase braţele în frunză de viţă; un bărbat foarte gras, într-un costum plumburiu; o altă fecioară, cu o căprioară alături, ţinând în mâna stângă un arc, iar în dreapta o săgeată. Apoi alt sunet de trâmbiţă şi cortegiul se retrase, alunecând uşor spre inima turnului. Am numărat personajele: erau zece; douăsprezece, cu regele şi regina…

Am zâmbit: „Câteodată şi spaima e bună la ceva. Dacă nu m-aş fi dat îndărăt, n-aş fi văzut zeii.” Căci zei erau cu siguranţă. Zei vechi, pe care lumea astăzi i-a uitat. Dar ce însemnau ei, zeii? Erau doisprezece. Puteau fi zodiile. Puteau fi lunile anului. Puteau fi orele. Şi din nou am gândit: „Dar doisprezece mai înseamnă şi douăzeci şi unu, citit invers.” Am urcat în turn; acum nu-mi mai era frică. Am urcat din nou trepte, de data asta în spirale nesfârşite. Am ajuns şi la camera unde se adăposteau zeii. Înăuntru mai era o păpuşă, singura care rămăsese acolo la schimbarea orei şi care acum turna în pahare, dintr-o cană mare, cu cioc (din metal argintiu, poate chiar din argint), celorlalte figurine, un lichid. Manechinul trecu, cu aceleaşi mişcări bruşte, mecanice, egale şi exacte, pe la toţi mesenii (am uitat să spun că acum zeii se strânseseră în jurul unei mese rotunde, dar stând ciudat, cu spatele la ea). Când ultimul pahar a fost umplut, zeii s-au întors uşor spre centrul mesei, au ridicat paharele cu mâna dreaptă şi au băut lichidul acela, puţin mai vâscos decât apa. Totul funcţiona perfect, pe jos nu căzuse nici o picătură de apă. Manechinul s-a deplasat apoi spre un perete, a prins două manete, deplasându-le: una spre stânga, una spre dreapta. N-aş fi înţeles gestul lui, dacă peretele n-ar fi fost pictat şi pictura n-ar fi înfăţişat ploi bogate căzând pe pământ, ploi suave udând grădinile raiului. Am părăsit încăperea ca vrăjită. Am continuat să urc, ocolind camera mecanismelor (ceasului, dar cred că şi a tuturor personajelor) şi am ajuns în vârful turnului. Brusc, am descoperit oraşul în toată măreţia sa. Ocolind vârful turnului (un stâlp gros de fier susţinând o umbrelă uriaşă, tot de fier), am văzut, din patru părţi, oraşul. În două părţi ploua; două părţi era scăldate în razele blânde, filtrate, aurite, ale soarelui. Am coborât treptele, numărându-le cu grijă: erau exact trei sute patruzeci şi trei. Însemna ceva numărul acesta? Brusc mi-am adus aminte vorbele dintr-un basm: „…de şapte ori câte şapte ori şapte…” Or, trei sute patruzeci şi trei era exact… de şapte ori câte şapte ori şapte. Simplă potriveală? Nu cred. Privisem oraşul. Era neaşteptat de mare. Dar, trebuie s-o spun cu tristeţe că, privit de sus, mi s-a părut cu adevărat pustiu. Am rătăcit fără teamă pe străzi. Mă încercau de fapt două stări: pe de o parte eram liniştită, fericită, chiar că nu trebuie să mă tem de nimeni şi de nimic; pe de altă parte, o nelinişte ciudată se cuibărise sub gene şi în inimă: oare, nu cumva, această inexplicabilă absenţă a oamenilor, era cea mai directă ameninţare la adresa mea? Am intrat într-un parc cu pini, cu molizi şi câţiva tei. M-am aşezat pe o bancă, mai întâi ocupând un singur loc, apoi zâmbind, amintindu-mi că eram singură, m-am culcat de-a lungul băncii, cu picioarele întinse (mă dureau de atâta drum) şi, cu mâinile sub ceafă, am privit cerul. Era senin, nici un norişor alb nu păta acea imensitate azurie, nu adia nici o pală de vânt, nu tremura nici o frunză şi totuşi mi se părea că zbor, cu o viteză nepământean de mare, atâta doar că trupul meu, întins şi destins, nu întâlnea nici o împotrivire a cerului, a aerului, a oraşului. Am adormit în mirosul dulceag, pătrunzător, de tei. Ştiam că sunt pe bancă, că sunt pe cale de a aţipi, mă ameţea şi culoarea aceea unică, ultracerească (nu întâlnisem până atunci niciodată o asemenea culoare, alcătuită din mii de nuanţe, irizate toate; mi s-a părut chiar că e noapte, că bolta e vopsită doar într-o culoare fosforescentă, puternică, atât de nepământeană mi se părea alcătuirea aceea unică de culori, cu infinitatea de nuanţe topindu-se într-una singură, dominatoare, inconfundabilă). Ţineam, nu ştiu de ce, în palma leneşă a mâinii drepte, o frunză de tei; foarte aproape de mine, am auzit respiraţia cuiva. Mi-am întors înspăimântată privirea şi mi-a venit să râd: la câteva degete de palma mea, adulmecând, botul umed al unui ţap bătrân (am bănuit că era bătrân, din cauza blănii înspicate şi care începea să năpârlească). Ţapul m-a privit cu ochi mari, blânzi şi ironici (ochii aveau, într-adevăr, culoarea… căprui). Îl atrăsese, se vede, frunza din palma mea. L-am mângâiat pe frunte. Nu a dat înapoi, nici nu s-a speriat, dar nici nu a părut prea bucuros de mângâierea mea. S-a îndepărtat leneş de mine, potrivindu-şi pe rând picioarele pe direcţia din care venise, întorcându-şi pe jumătate capul, să vadă dacă îl urmez. L-am urmat (oricum nu aveam ceva mai bun de făcut). M-a purtat pe câteva străduţe întortocheate, cu doar două-trei case, încât, la un moment dat, m-am întrebat dacă voi regăsi drumul înapoi. Înapoi spre ce? Ce căutam eu în acel oraş şi mai ales cum de ajunsesem eu aici? Curiozitatea îmi purta paşii cu atâta grabă, încât, în câteva rânduri, mi-am depăşit însoţitorul. Ca şi cum aş fi ştiut dinainte drumul. Nu mai fusesem în viaţa mea prin locurile astea (nici măcar în oraşul acesta) şi totuşi locurile mi se păreau cunoscute. Ţapul s-a oprit în sfârşit. Behăi uşor, repetat, în faţa unei uşi vopsite proaspăt într-un gri-verzui, o mână noduroasă de bărbat împinse cu putere uşa, deschizând-o în afară şi ţapul se strecură cu grijă înăuntru. Am intrat şi eu. Braţul vânjos, bronzat, al bărbatului, zvâcni prin aer, fulgerător, sugrumându-mă. Apoi omul se linişti, îmi dădu drumul cu un uşor regret, pe care mai mult i-l citii pe buze, decât i-l auzii: „E numai o femeie”. Era un orb, nu prea bătrân, cu un trup neobişnuit de puternic şi de armonios. Întrebă răstit, privind în altă parte, dar cu urechea ciulită:

ORBUL: Cine eşti şi ce vrei? Ce cauţi pe aici? Cum ai ajuns aici?

FATA: Nu ştiu prea bine nici eu. Ce caut? Nu ştiu ce caut. Caut să scap cumva din locul ăsta…

ORBUL (râzând): Să scapi din locul ăsta! Dar ştii ce e locul acesta?

FATA: Nu. De unde să ştiu?

ORBUL: E raiul.

FATA (înmărmurită): Raiul? Îţi baţi joc de mine. Cum o să fie ăsta raiul? Raiul arată altfel…

ORBUL: Dar de unde ştii tu cum arată raiul?

FATA: Din cărţi…

ORBUL: Şi nu te-ai întrebat vreodată: de unde ştiu, cei care scriu cărţile, cum arată raiul? Că doar nimeni nu s-a întors din rai. Ca şi din iad, de altfel…

FATA: Nu m-am întrebat. Dacă ar fi să te cred, deci acesta ar fi raiul. Dar e cam pustiu. Vrei să cred că noi suntem singurii oameni care am meritat să ajungem în rai? Mă cam îndoiesc.

ORBUL: Nu suntem singurii. Numai că, în rai, oamenii devin străvezii. Şi nu se arată cu adevăratul lor chip, în carne şi oase, decât dacă vor ei. Eu m-am arătat aşa, pentru că trebuia să vorbeşti cu cineva.

FATA: Şi cum poţi pleca din rai?

ORBUL: Nimeni nu pleacă din rai. Vreo câţiva, care nimeriseră din greşeală aici, au fost izgoniţi. Din rai nu pleci, eşti izgonit.

FATA: Şi ce se întâmplă cu cei izgoniţi?

ORBUL: Nu ştiu: eu n-am fost izgonit, ca să-ţi pot spune.

FATA: Deci nu se poate pleca din rai?

ORBUL: Din câte ştiu eu, nu.

FATA: Am tăcut o vreme. Tăcerea ne stânjenea mai mult decât vorbele, aşa că am întrebat tot eu: Şi ce e cu ţapul acesta?

ORBUL: A, ţapul? Ce să fie… E un ţap divin; de fapt, o capră: hrăneşte cu lapte fermecat pe zei şi pe oameni. Din când în când îşi rupe câte un corn. I se spune cornul abundenţei. Ne hrănim cu toţii din bogăţiile ascunse în cornul acela.

FATA: Am tăcut; înţelegeam şi nu înţelegeam multe lucruri. L-am întrebat apoi pe orb pe neaşteptate: „Şi de ce ai rămas tot orb? Dacă, într-adevăr, aici e raiul, ar trebui ca toate să se schimbe. Dacă eşti orb pe pământ, aici să-ţi recapeţi vederea. Dacă eşti surd, să începi să auzi. Şi aşa mai departe…”

ORBUL: Şi cine ţi-a spus că sunt orb?

FATA: Cum cine? Văd eu singură. Am mai văzut destui orbi la viaţa mea, ca să ştiu cum arată.

ORBUL: Ai şi nu ai dreptate. Pământul e al trupului, raiul – al sufletului. Trupul meu, cel de pe pământ, rămâne acelaşi, ca imagine. Numai sufletul e altul. Expresia rămâne aceeaşi, ochii nu clipesc, dar eu văd perfect. Dacă eu aş fi ciung, cu mâna retezată de la cot, să spunem, imaginea braţului ar rămâne aceeaşi: ai vedea un braţ retezat. Dar cu acel braţ eu aş putea apuca orice, de parcă aş avea braţul perfect sănătos. Atâta doar: că partea care a umplut golul pământesc e a sufletului şi, din această cauză, nu se vede. Acum ai înţeles?

FATA: „Aproape”. (Nu înţelesesem nimic, dar n-am vrut să-l dezamăgesc). „Şi acum ce vezi?” – l-am întrebat, curioasă.

ORBUL: Totul. Ce vezi tu şi ce nu vezi tu. Eu văd tot ce se poate vedea.

FATA: Şi acum, în afară de ce văd eu, ce vezi?

ORBUL: Văd un tânăr centaur, uriaş, încordându-şi arcul. Arcul e un curcubeu. Săgeţile sunt raze de soare. Ţinteşte pământul. Ţinteşte oamenii. Şi oamenii se bucură. Cred că sunt raze de soare. Se întind goi, sau aproape goi, pe malurile rîului sau pe nisipul plajei. Cred că sunt raze de soare. De fapt sunt săgeţi.

FATA: Altceva ce mai vezi?

ORBUL: Văd un scorpion. Are aripi de liliac. Zboară printre pomi. Atinge cu gheara otrăvită fructele. Şi din nou oamenii se bucură. Cred că fructele s-au copt. Nu ştiu că fructele sunt otrăvite. Iar scorpionul zboară mai departe, zgâriind cu ghearele lui ascuţite şi subţiri frunţile oamenilor. Şi oamenii se bucură: cred că trăiesc cu adevărat, că timpul e cel care i-a însemnat cu riduri. Ah, dacă oamenii ar şti că sunt nemuritori, ce puternici ar fi! Apoi scorpionul zgârie, cu ghearele, paginile albe din faţa unui copil. Şi copilul crede că el a învăţat să scrie…

FATA: Şi nu e aşa?

ORBUL: Cum o să fie aşa? Scrisul e de origine divină. Oamenii nu pot cunoaşte singuri scrisul.

FATA: Şi de ce toate acestea?

ORBUL: Scorpionul are sarcina de a-i învăţa pe oameni să devină muritori. Tot el e cel care zgârie, cu gheara lui, paginile albe din faţa bărbaţilor cărunţi care-şi spun scriitori. Dacă n-ar fi scorpionul, nu s-ar scrie nici un rând. Aşa, otrăviţi, oamenii încep să creadă că ei sunt cei care scriu acele rânduri, că ei gândesc, că ei simt, că ei spun, că ei îi învaţă pe alţii…

FATA: Şi nu e aşa?

ORBUL: Cum o să fie aşa? Otrava scorpionului lucrează încet, dar sigur…

FATA: Şi ce altceva mai vezi?

ORBUL: Parcă eu eram cel orb.

FATA: Îmi cer iertare.

ORBUL: Văd oameni, copii, dându-se în leagăne.

FATA: Şi ce e cu asta?

ORBUL : Nu-i nimic. De ce crezi că tot ce văd eu trebuie să fie neobişnuit?

FATA: Din nou ai dreptate.

ORBUL : Numai că, oamenii, dându-se în leagăne, nu-şi dau seama că se lasă cântăriţi.

FATA: Nu înţeleg.

ORBUL: Şi totuşi e foarte simplu. Când leagănul se deplasează spre stânga, să spunem, un alt leagăn (sau poate acelaşi) se deplasează spre dreapta. Când sforile sunt perfect perpendiculare pe pământ, leagănele se întâlnesc…

FATA: Tot nu înţeleg…

ORBUL: Leagănele sunt talgerele aceleiaşi balanţe.

FATA: Acum înţeleg. Şi ce mai vezi?

ORBUL: Văd două roţi uriaşe. Sunt formate din oameni. O roată bărbaţii, o roată femeile. Roţile se întâlnesc una cu alta, ca două roţi dinţate. Şi fiecare femeie îşi găseşte un bărbat şi invers.

FATA: Vrei să spui că acum nu mai au posibilitatea să aleagă?

ORBUL: Vrei să-mi spui că până acum au avut posibilitatea să aleagă? Noroc că oamenii gândesc atât de puţin. Altfel ar afla atâtea adevăruri!?!

FATA: Mai vezi ceva?

ORBUL: Un leu. Are voce de tunet. E din bronz. Oamenii îl ating. Nu ştiu că e înconjurat de fulgere globulare. Şi leul şi oamenii ascultă apoi muzica sferelor. Perfectă.

FATA: Înseamnă că şi muzica e divină.

ORBUL: Toate artele sunt de origine divină.

FATA: Mai vezi ceva?

ORBUL: Da. Văd cele zece simţuri. Văd oamenii scăldându-se în ape tămăduitoare. Rănile devin cicatrici. Numai că oamenii nu ştiu că se scaldă în apa uitării… Mai văd apoi seminţe care se înmulţesc sub pământ, fiare şi oameni, înmulţindu-se în văzduh şi în ape. Unii oameni, mai fericiţi, umblă desculţi. Ating cu tălpile lor iarba. Şi iarba e divină: pe morţi îi învie, pe cei vii îi face nemuritori. Iar ultimul lucru pe care îl văd e lâna toarsă de femei. Femeile torc, ţes, îi învăluie pe bărbaţii lor, pe copiii lor, într-o nesfârşită pânză.

FATA: Şi cum aş putea să-ţi mulţumesc pentru toate cele arătate? Orbul a dat să spună ceva, dar nu i-am mai auzit cuvintele. A devenit din ce în ce mai străveziu, până când nu s-a mai văzut deloc. Apoi zidurile oraşului au devenit şi ele străvezii şi chiar eu am început să mă topesc, să mă subţiez, să semăn tot mai mult cu un fum, la început negru, pe urmă cenuşiu, alb apoi, iar la sfârşit nu mai eram decât o undă de aer, ceva mai încălzită decât restul aerului. Visam că mă trezesc; trezindu-mă, credeam că visez.

(va urma)

Lucian Strochi