Geografie lirică: Olanda (13)

Neeltje-JansCineva spunea că democraţia este instituţionalizarea tiraniei. Olanda fiind o ţară democratică, te întrebi unde este, de unde începe tirania. Un prim răspuns poate fi acesta: în Olanda toţi trebuie să muncească. Şi voi da două exemple, cred, semnificative. Aflându-mă pe un pod în Rotterdam, am observat în apă o ridicătură de pământ, ocolită cu grijă de ambarcaţiuni. Era un început de cuib. Olandezii construiseră un petec de pământ, lăsând în sarcina păsărilor, construirea cuibului propriu-zis. Puteau desigur să construiască şi un cuib, dar ce ar mai fi făcut atunci pasărea? S-ar fi lenevit, ar fi uitat poate cum se mai construieşte un cuib, ar fi devenit în cel mai bun caz o bleagă pasăre domestică, dependentă total de oameni. Nu, în Olanda până şi păsările trebuie să muncească pentru propria lor fericire, pentru viitorul lor.

Un alt exemplu: nu oricine poate locui unde vrea într-un oraş. Trebuie să probezi că banii pe care îi ai sunt obţinuţi prin muncă cinstită, că nu sunt bani spălaţi sau negri. Un îmbogăţit peste noapte nu poate spera că va obţine din partea primăriei autorizaţia de construcţie pentru o locuinţă în centru, oricât de mulţi bani ar avea.

De ziua Reginei, copiii se transformă în mici negustori ambulanţi, vânzându-şi produsele lor, unele naive, stângace, alteori chiar competitive, trecătorilor. Nimeni nu le cumpără produsele din simpatie; dimpotrivă, negocierea e extrem de aspră. În acest mod, oarecum inedit pentru noi, copilul îşi dă seama mai bine care este valoarea reală a banului, ajunge să (-şi) preţuiască munca.

M-am întrebat cu ce ţară din lume poate fi asemănată Olanda (bineînţeles că ea este unică, dar analogia funcţionează implacabil, întotdeauna). Un prim răspuns ar fi Japonia. Aceeaşi luptă cu apa, cu pământul, acelaşi dialog între apă şi pământ, aceeaşi grijă pentru detaliu, aceeaşi muncă plină de devoţiune, aceeaşi orientare spre înalta tehnologie. Olanda poate fi şi ea considerată un arhipelag, un arhipelag mai aparte, al câmpiei.

O altă comparaţie s-ar putea face cu Elveţia. Şi Elveţia este un castel al apelor. Şi Elveţia are câteva produse care îi duc faima în lume, cum ar fi ciocolata sau bricegele. Şi Elveţia produce brânză de cea mai bună calitate, are un PIB respectabil. Numai că Elveţia este o ţară muntoasă, ca şi Japonia.

Sau poate Danemarca, şi ea regat, şi ea o ţară ce valorifică din plin energia eoliană, şi ea preocupată de ecologie…

Îmi dau seama treptat că Olanda rămâne unică, orice comparaţie cu o altă ţară implicând, ideatic, riscuri prea mari.

Îmi revine în minte butada: „orice generalizare este riscantă, inclusiv aceasta.”

Risc totuşi câteva generalizări: mai întâi despre olandezi şi olandeze.

Olandezii sunt înalţi, supli, cu muşchi puternici şi lungi, neam de salcâm sau de funie răsucită, tăcuţi, cu un umor direct, rapid, tăios, pe care îl poţi uşor confunda cu ironia. Mândri de cea ce fac, uşor peste limitele măsurii (dar cine stabileşte măsura?), ca în celebra zicere ce seamănă cu un vers de întemeiere: „Dumnezeu a creat lumea; numai Olanda a fost creată de olandez”. Sau varianta romană a acesteia: „Deus mare fecit, batavus litora.” (Dumnezeu a făcut marea, iar batavul pământul). Sau alta, poate şi mai orgolioasă, a olandezului adresându-se celorlalţi muritori: „Daţi-mi ce nu vă trebuie vouă şi eu voi şti ce să fac cu resturile”.

Evident, olandezul a fost ironizat pentru ceea ce s-ar putea numi mania curăţeniei, aşa încât un călător englez putea afirma în scris:

„Ei întreţin casa mai curată decât corpul şi corpul mai curat decât sufletul.”

Sau remarca abatelui Sartre, care a vizitat Olanda la sfârşitul veacului al XVIII-lea:

„Ei preferă mai curând să moară de foame în mijlocul strălucirii cazanelor şi vaselor lor decât să pregătească ceva care ar deranja această ordine”.

Sunt atacate aici două lucruri considerate a fi specifice într-adevăr olandezului: frugalitatea meselor şi aparenta lipsă de religiozitate a acestuia.

Mă simt nevoit să fiu avocatul olandezului: olandezul nu mănâncă mult, dar consistent, fără a se zgârci, alegând lucrurile cele mai fine. Ce importanţă mai are atunci faptul că Rembrandt nu ar fi mâncat în toată viaţa sa decât brânză, pâine şi heringi?

Mai semnificativ e poate faptul că un spaniol trimis la tratative cu olandezii ar fi declarat că Olanda e de neînvins după ce a văzut ce mâncau deputaţii olandezi timp de câteva săptămâni, admirând simplitatea traiului lor. Olandezii nu sunt poate robii burţii, dar nici abstinenţi sau zgârciţi nu sunt.

Nici lipsa de religiozitate a olandezului nu este reală: dovada e chiar numărul şi mărimea bisericilor din Olanda. Nu sunt habotnici sau bigoţi, religia fiind doar una din problemele existenţei lor. Dacă ar fi sărbătorit fiecare sfânt din calendar, n-ar mai fi fost Olanda. Şi mai e ceva: olandezul a fost şi este pescar sau navigator. Biserica o ia cu el în suflet, dar nu e poate ridica pe mare…

Olandezele sunt înalte, în general blonde, cu picioare lungi şi rămân frumoase şi peste douăzeci de ani, în primul rând datorită sportului, a doua religie a olandezului. Sunt independente, dar fidele, iubindu-şi copiii şi familia şi nu întâmplător Olanda a devenit cea mai populată ţară din lume.

Ceea ce mi se pare a fi o caracteristică naţională a olandezilor e lipsa lor de prejudecăţi: fac ceea ce fac cu convingere, fără a se întreba dacă nu cumva îi şochează pe ceilalţi. Am văzut străbunice pe bicicletă pedalând voioase, ca şi copii de cinci-şase ani, fără ca poliţia sau opinia publică să intervină. Consumul de droguri, pe care experimental îl legalizaseră, legăturile nefireşti între aceleaşi sexe, pe care le consideră dacă nu normale, cel puţin tolerabile, nu provoacă o isterie naţională şi cred să Olanda nu are mai mulţi homosexuali sau lesbiene decât Franţa, să spunem.

Nu sunt speriaţi de viitor, pentru că şi-l asigură zilnic prin muncă.

Nu am întâlnit un popor mai fericit decât cel olandez. Nu neapărat vesel, cât senin şi mulţumit, luminos şi cu poftă de viaţă, sănătos şi activ, longeviv şi prosper. Şi această fericire iradiază pe feţele lor. Nu am văzut nici un olandez că fruntea întunecată de griji, cu alte riduri decât cele ale vârstei. Iar fericirea este cea mai performantă sursă de energie.

Deviza muschetarilor lui Dumas „Toţi pentru unul, unul pentru toţi” poate fi deviza Olandei. Gândiţi-vă la acea formidabilă portocală mecanică, echipa de fotbal a Olandei de prin anii ’70, care ataca „în haită”, atacând cu toţii şi apărându-se la fel, provocând o adevărată revoluţie în strategia acestui sport-rege.

Olandezul gândeşte mult şi acţionează îndelung. Pare lent, adeptul lui „festina lente”, doar umorul rapid şi incisiv îi trădează rapiditatea reacţiilor.

„E timp pentru toate.” Olandezul îşi programează existenţa pe termen mediu, lung şi… îndelung.

Deşi a inventat bursa, nu-i place să rişte, i se pare mai sigur să câştige acumulând lent, dar sigur. Marile averi nu se fac peste noapte, dar nici nu dispar într-o noapte.

Nu avem timp şi spaţiu aici, dar aş avea destule argumente în a afirma că nu doar pictura sau grafica formează cultura Olandei. O ţară în care se desfăşoară anual peste 4.500 de spectacole de teatru, care are o secţie la Academia din Amsterdam pentru revistă şi cabaret, care are coregrafi precum sonia gaskell, rudi van dantzig, jiri kylian, toer van schyk şi hans van manen, cineaşti precum fons rodemakes şi bert haanstra, scriitori precum joost van den vondel, multatuli, simion vestdijk şi harry mulisch, muzicieni precum jan pieterszoon sweelink, clemens non papa (Jacob Clemens), toată acea strălucită pleiadă cunoscută în istoria muzicii sub numele de şcoala neerlandeză (Gilles Binchois, Guilaume Dufay, Johannes Ockeghem, Jacobus Obrecht, Henricus Isaac, Josquin des Pres, Adrian Willaert, Jaques Arcadelt, Cypriano da Rore, Orlando di Lasso) nu poate fi redusă doar la o singură artă, oricât de geniali ar fi exponenţii acesteia.

Am ezitat îndelung asupra titlului acestei cărţi. Simplu şi neutru ar fi fost s-o intitulez Impresii olandeze. Sau, respectând adevăratul sens al cuvântului „periplu”, Periplu olandez. Am renunţat. Prea ar fi adus cu un ghid de călătorie. Am ales până la urmă Paradoxala Olandă. Mă deranja doar acel „ă” final, aş fi vrut ca titlul să conţină doar Olanda. Acum îmi dau seama că e mai bine aşa, cu un bunghi românesc. Pentru că Olanda e, în carte şi în realitate, un pic şi a mea, şi a noastră, a românilor.

Dar de ce Paradoxala Olandă?

Primul răspuns ar fi acesta: pentru că Olanda este o ţară paradoxală, o unitate a contrariilor, un echilibru între antiteze.

Rareori găseşti pe acest pământ o mai mare diversitate de obiceiuri, stiluri de viaţă, costume, dansuri, ca în Olanda teritoriu nu mai mare de câteva judeţe româneşti, egala unei Euroregiuni.

Dar diversitatea intră în antiteză cu o unitate formidabilă a altitudinii, diferenţa de nivel fiind într-adevăr de nici 500 de metri între cel mai înalt şi cel mai jos (mai corect spus ar fi adânc) punct al ei. Unitate, dar nu monotonie, căci vei găsi în această câmpie de la dune sălcii, sărăturoase la cernoziom, de la lutul cel galben ce ucide, uscând până şi inima unui salcâm la mlaştina fertilă, mamă a humusului, albastră şi generoasă, de la nesfârşite lanuri de lalele la pământ aparent necultivat pentru ca natura să poate lucra, de la incredibila aglomeraţie a Amsterdamului şi a Rotterdamul, densitatea obligând parcă şi faţadele caselor să se curbeze spre interior la inima verde a Olandei, acolo unde nu se construieşte nimic.

Aceşti oameni care nu se grăbesc, dar care au cel mai bun randament din lume, având fenomen de suprapopulaţie, dar primind încă imigranţi, având un cult al limbii naţionale, dar acceptând ca limbi uzuale engleza, germana, spaniola, franceza, formând un popor oprimat mult timp, suportând tirania, dar fiind la rândul său la un moment dat o mare putere colonială, aceşti oameni extrem de rafinaţi, dar care practică simplitatea, tradiţionalişti, dar care în momentele de genială expansiune, se află în fruntea inovaţiilor şi a descoperirilor ştiinţifice sau artistice, aceşti oameni paradoxali îşi merită o ţară paradoxală. Pentru că e a lor. Pentru că, spre deosebire de toate celelalte popoare, ei şi-au construit o ţară.

Cândva, în Elveţia, Directoarea adjunctă a camerei de comerţ şi industrie din Geneva mi-a spus că popoarele rămân în istorie şi în memoria altor popoare, dincolo de operele de arte, care într-un fel depăşesc marginile unei naţiuni, prin produsele unicat, prin acele patente pe care nimeni nu se gândeşte să le conteste. „Noi, elveţienii avem briceagul (couteau suisse), ciocolata, tălăngile şi… referendumul.”

Mă gândesc că Olanda îşi poate înscrie într-un scut heraldic imaginar laleaua, saboţii, moara de vânt, digul, sparanghelul, caşcavalul, olandina, (pânza de Olanda), dantelele, spiritul de libertate şi de toleranţă şi neuitata legendă a olandezului zburător.

Câte naţii pot veni, la o judecată a popoarelor, cu atâtea argumente ?

Dacă cineva mi-ar pune insidioasa întrebare: „Ce ţară ai alege pentru o excursie, pentru un concediu, pentru o baie de cultură ? ”, cred că aş alege din nou Olanda. Chiar dacă aş ezita puţin, din cauza Italiei.

Acum, la sfârşitul primei mele întâlniri cu paradoxala Olandă, trebuie să mărturisesc ce este şi ce nu este această carte. Această carte nu este un ghid de călătorie. Traseele pe care le-am străbătut au urmat o logică a inimii şi mai puţin una a turistului, cel care îşi propune să cunoască o ţară, integral, în trei-patru zile.

Această carte nu este nici o carte ştiinţifică, chiar dacă are la sfârşit o bibliografie minimală, mai mult orientativă, lipsindu-i informaţia strictă, de ultimă oră, limbajul sobru, tonul egal, academic. Această carte nu e, decât într-o mică măsură, un jurnal de călătorie, ci, poate cel mult, o modestă replică la acele incitante Însemnări… ale lui Dinicu Golescu. Această carte are şi două scopuri mărturisite: primul, dorinţa autorului de a-şi păstra intacte amintirile devenite dragi, care, în lipsa unei cărţi,   s-ar fi risipit printre alte manuscrise. Al doilea şi cel mai important scop: am dorit să le spun olandezilor părerea mea sinceră, de cetăţean liber, venit din estul Europei, fără prejudecăţi şi cu prea multe prejudecăţi, despre ţara lor, despre ei înşişi. Iată şi motivul pentru care cartea este dublată de un comentariu în olandeză. Iată şi motivul pentru care nu am scris despre unele realităţi ale Olandei, oraşe, muzee, monumente istorice pe care nu le-am văzut direct, fizic. Această carte nu este nici un album, deşi sunt destule fotografii în ea. Dar acele fotografii sunt metamorfoze îngheţate ale unor momente unice şi sunt absolut necesare în economia şi ideatica acestei cărţi.

Această carte s-a vrut o carte de iubire, pentru un popor pe care       l-am cunoscut oarecum întâmplător, dar de care m-a îndrăgostit statornic.

Şi, dacă în unele momente astrale sau nu, am reuşit să surprind ceva din spiritul adevărat al Olandei şi al Olandezului, mă declar pe deplin fericit.

Fericit ca un olandez…

 Lucian Strochi


Bibliografie selectivă

Johan Huizinga. Cultura olandeză în secolul al XVII-lea. Bucureşti, Meridiane, 1991

Paul Claudel. Introducere în pictura olandeză. Bucureşti, Meridiane, 1968

Martyn Rady. De la revoltă la independenţă: Ţările de Jos, 1550-1650. Bucurşti, All, 2001

J. A. Kossnmann-Putto & E. H. Kossmann. Ţările de Jos & Istoria Ţărilor de Jos nordice şi sudice. Editată de Fundaţia flamando-neerlandeză Stichting Ons Erfdeel vzw, 1998

Nadeije Laneyrie-Dagen. Pictura- secrete şi dezvăluiri. Bucureşti, Rao, 2004

Patricia Fride-Carrassat. Maeştri ai picturii. Bucureşti, Rao, 2004

Hedy Löffler. Popasuri olandeze. Bucureşti, Meridiane, 1976

Sterie Ciulache; Ion Leţea; Nicolae Vasenciuc. Porturile lumii. Bucureşti, Editura enciclopedică română, 1969

Doru Popovici. Cântec flamand. Şcoala neerlandeză. Bucureşti, Editura Muzicală a Uniunii Compozitorilor, 1971

Nicolae Cordoneanu. Olanda. Bucureşti, Editura enciclopedică română, 1973

Albecht Dürer. Jurnalul călătoriei în Ţările de Jos. Bucureşti, Meridiane, 1990

***Mutual Information System on Employment Policies (MISEP). Basic Information Report. Netherlands. Institutions. Procedures and Measures. European Commision, 1999

Cristina Constantinidis; Radolf van Gelderen. Da capo Atlantis. Introducere în gândirea mitologică. Vol. I (Poezii traduse de autori din limba olandeză). Timişoara, Eurobit, f.a.

***Amsterdam. Budapesta, Cartografia, 2000

*** Grote autokaart van Nederland. 30e editie, 2004

***Le petir Robert. Dictionnaire universel des noms propres. Paris, 1991

***Pieter Bruegel. Bucureşti, Meridiane, 1988

Marin Tarangul. Bosch. Bucureşti, Meridiane, 1974

Tanya Hines; Adrian Hodgkins. Holland. Amsterdam, Atrium, f.a.

Herman Scholten. Holland, Almere, Bears Publishing, f.a.

Machiel de Vos; Jasper Enklaar. Utrecht-historisch hart van Nederland, Terra, 1995

***Paleis Het Loo, 2000

***Grand Larousse en 10 volumes, Paris, Larousse, 1993

Charles Bouleau. Geometria secretă a pictorilor. Bucureşti, Meridiane, 1979

Victor Ieronim Stoichiţă. Mondrian. Bucureşti, Meridiane, 1979