Iosif Hajdu, aflat la a şaptea expoziţie personală, (la Galeriile Lascăr Vorel din Piatra-Neamţ, pe parcursul întregii luni septembrie 1999), este un artist care a probat, chiar de la debut, virtuţile profesionistului.

Un eleatic deci, desăvârşindu-şi cu acribie şi tenacitate opera. O operă de implozie, aparent fără accente spectaculare, dar echilibrată, sigură pe sine, cucerind prin rafinament şi subtilitate.

E doar o primă impresie, generată poate şi de fizicul longilin, delicat, fragil al pictorului romaşcan. Pictura şi grafica sa par un eşafodaj savant orchestrat al geometricului refugiat adesea într-o cromatică „construită” cu răbdare de zidar, cărămidă cu cărămidă, pată cu pată, având însă vocaţia absolutului temporal.

Heracliticul artistului vine dintr-o răzvrătire a materiei ce pare a scăpa de sub controlul pictorului-chirurg, desfăcându-se ca o rană, floare, stea, când molatică, cu suspine de catifea, când arţăgoasă ca o cânepă de Manila, când tăioasă ca un vârf de burghiu, când îngheţând în forme prestabilite, ca un cristal de stâncă.

În realitate pictorul nu oferă nicio şansă spaţiului, înghesuindu-l riemanian, între semn şi sens, iar sensul înţeles (în accepţie nichitiană). Titlurile par neutre, abstracte, refuzând intimităţi şi complicităţi (în relaţia cu privitorul): Ethos, Monade, Spaţiu (I-IV)etc..

Pendulând între o grafică severă redusă uneori la binomul alb-negru şi o explozie cromatică în care sfâşierea se produce chiar sub ochii tăi, tăietura fiind proaspătă(cu atât mai dramatică!), Iosif Hajdu are vocaţia unui inventator care şi-ar dori realizarea unui obiect – robot – cvasi – universal: topor, furcă, halebardă, stâlp de susţinere sau semn al infinitului.

Iosif Hajdu practică o pictură intelectualistă, operând cu concepte. Când acestea îl copleşesc, după o lungă, dramatică luptă, învins, dar nesupus, artistul se refugiază în pictură, umanizându-se, pregătindu-şi, sălbatic şi superb, noi orizonturi.

Lucian Strochi