În Cuvântul înainte la Convorbiri esenţiale, Culiţă Ioan Uşurelu se contrazice cu graţie, modest, afirmând că: Se ştie că o carte de interviuri, deşi este o întreprindere destul de dificilă, nu ridică valoarea de scriitor a autorului.

Evident, urmează imediat o frumoasă şi necesară pledoarie pentru acest gen, dificil de încadrat, pendulând între genul dramatic şi cel epic, trecând prin eseu, jurnal, pamflet şi/sau spovedanie: …într-un interviu, personalitatea intervievată face exact ceea ce nu consideră necesar să facă în volumele pe care le publică: anumite destăinuiri despre sine şi despre modul său de creaţie, despre persoanele cu rol decisiv în evoluţia literară şi socială, în unele cazuri chiar despre rolul nefast al politicului restrictiv…

Culiţă Ioan Uşurelu este unul dintre cei mai periculoşi intervievatori, interlocutorul fiind cucerit de o anumită bonomie a acestuia, de un zâmbet complice, de ochelarii de profesor cu gradaţie de merit şi cu gradul I didactic, cel intervievat trezindu-se din anestezia lilială, abia după ce a mărturisit câteva lucruri teribile, esenţiale despre sine şi ceilalţi. Modest, declarându-se provincial,

Culiţă Uşurelu pare a fi interlocutorul ideal pentru un pahar de vin sau de vorbă. Întrebările sale sunt însă teribile: directe ca un croşeu, subtile ca un upercut, intervievatorul procedând des la eschive şi permiţând şi adversarului aceeaşi atitudine.

Uşurelu nu insistă, nu agresează, dar nu renunţă până când prietenul devenit adversar de ocazie nu se pronunţă în cutare sau cutare chestiune, personală sau colectivă.

Nu încearcă să fie protagonist, mulţumindu-se cu statutul de antagonist, îşi lasă interlocutorul să nareze, să se dezvolte, intervenind rar, corectând doar direcţia naraţiunii. Nu e nici umil, nici arogant, ci partener; stăpâneşte perfect domeniul de definiţie, ştiind despre interlocutor date importante, uneori esenţiale.

Nu intră în vulgarităţi de orice fel, în mici coterii, bârfe, cancanuri, grupuleţe, pare perfect neutral, aflat într-un echilibru indiferent.

Nu-l interesează intimitatea personală a personajelor, pentru că, până la urmă, să recunoaştem, Culiţă Uşurelu e Marele Păpuşar.

Eroii săi, personajele, confesorii, prietenii sunt adesea din tabere adverse, au propriile lor argumente, ca par decisive; de aici şi impresia că volumul Convorbiri esenţiale devine o istorie orală a literaturii române, comentată şi autocomentată, pe jumătate secretă, pe jumătate ezoterică şi esenţializată.

Extrem de interesante, de captivante şi de importante (chiar şi pentru autorii în cauză) sunt convorbirile cu Nicolae Breban, Leo Butnaru, Radu Cârneci, Calistrat Costin, Paul Everac, Constatin Frosin, Gheorghe Istrate, Nicolae Manolescu, Ioan Moldovan, Maria Şaleapina, Eugen Simion şi Culiţă Ioan Uşurelu.

Celelalte par cunoscute înainte de a fi citite, în primul rând pentru că intervievaţii s-au mai pronunţat în diverse ocazii despre unele din probleme.

Fiecare autor beneficiază de o poză de identificare şi de un rezumat (sintetic, expresiv, adesea aforistic) al celor spuse în interviu.

Iată câteva exemple: Prietenia este o vocaţie uriaşă şi, ca şi în literatură,trebuie să ai geniu ca să o poţi realiza (Nicolae Breban); …Voiam să vă spun că şi calomnia se intersectează cu destinul unui critic literar. Uitându-mă în urmă, constat că nici un critic important n-a scăpat de calomnie… (Eugen Simion); …n-aş lua ca model istoriile lui N. Manolescu şi Alex. Ştefănescu. Prima mi se pare exclusivistă, iar cea de a doua elitistă sau „ciupitativă” (Florentin Popescu); … prostul e gelos pe cel cu mintea destupată, leneşul – pe omul harnic, semidoctul – pe cărturar, afonul –pe dăruitul cu talent. (Alexandru Dobrescu).

Cartea lui Culiţă Ioan Uşurelu se adaugă prin valoare, prin cantitatea de inedit şi mai ales prin unele formulări mnemotehnice, altor cărţi de interviuri ale unor scriitori precum Felix Aderca sau Adrian Păunescu (sau acelor excelente cărţi intitulate Romanul românesc în interviuri).

Volumul lui Culiţă Ioan Uşurelu are câteva merite incontestabile: ne familiarizează cu câţiva autori importanţi, dar mai puţin mediatizaţi, ne lămureşte asupra unor chestiuni controversate (vezi „cazurile” Nicolae Breban, Nicolae Manolescu, Eugen Simion), ne edifica asupra unor proiecte literare, cărţi sau tendinţe ale unor autori, readuce în actualitate unele probleme „spinoase”, şi, cel mai important lucru, este o pledoarie despre carte, cuvânt, iubire.

O carte excelent gândită şi foarte bine scrisă, o replică în timp la Generaţii. Dialoguri necesare şi care se adaugă firesc unor alte cărţi cu o tematică diversă: Profesorii –suplinind au dobândit, Cerşetori în loden, Multum in parvo – mic tratat despre perfecţiune, Conacul dintre vii, Joc în timp (piesă de teatru), Ionel Bandrabur –omul şi scriitorul.

Lucian Strochi