Am o singură poză cu ambii părinţi, cred că din 1944. Se plimbă pe Calea Victoriei. Tata e îmbrăcat în costum, cu haina închisă într-un singur nasture, cu revere largi. Poartă cămaşă deschisă la gât, deschisă la culoare, cu gulerele răsfrânte peste reverele hainei. Are mersul meu, cu vârfurile pantofilor rotunjite, călcând spre interior, timid, prudent, de parcă i-ar fi frică să nu alunece pe asfaltul strălucitor după ploaie. Mâinile, prelinse pe lângă corp, îi sunt relaxate, stânga uşor arcuită spre pumn. Pare mai înalt decât e în realitate şi asta pentru că e foarte slab. Schiţează un zâmbet pentru fotograful ocazional. Poartă ochelari rotunzi şi seamănă izbitor cu Panait Istrati. Fruntea e lată, cu arcadele sprâncenelor bine pronunţate. Mama e veselă, uşoară, priveşte un sfert spre el, păşeşte şi ea cu grijă, e vară, poartă o rochie de stambă, înflorată. În mâna dreaptă ţine o poşetă minusculă, cât un portofel. Poartă sandale pline, lăcuite, iar pe mâna stângă singura podoabă, o brăţară ieftină sau o curea de ceas. În spatele lor se poate citi, pe verticală, SAVOY, iar pe orizontală BERĂRIA… (celelalte litere nu se desluşesc). Tot în spate, oameni răzleţi, plictisiţi, indiferenţi, o singură maşină (de teren), câteva clădiri cu mai multe etaje. În dreapta lor trebuie să fie Casa Centrală a Armatei. Părinţii se plimbă, parcă lipsiţi de orice griji. Cu siguranţă nu se gândesc încă la mine.

Găsesc, în albumul familiei, alte poze. Curios, două dintre ele pot fi localizate şi chiar datate, evident, cu o oarecare aproximaţie. În prima mă odihnesc în braţele mamei. Sunt bosumflat, poate că am şi plâns ceva mai devreme. Cred că am un an şi jumătate. Picioarele ajung la nivelul bazinului mamei, iar capetele noastre sunt la acelaşi nivel. Mama mă ţine bine, uşor dată pe spate. Sunt îmbrăcat într-un costumaş alb, ambiţia mamei era să mă poarte întotdeauna în alb, sfidând funinginea şi praful de cărbune prezente peste tot. Mama poartă o rochie de stambă, cu un model floral şi cu guler deschis. Suntem în grădina lui Benone: un gard din şipci de lemn, multă vegetaţie spontană, o mică alee, nepavată desigur. Mama schiţează un zâmbet obosit. Umbra pomilor îmi pune pe faţă o mască.

A doua poză e tot din casa lui Benone, tata, eu şi Nona (Veronica), vara mea mai mare din partea mamei, stăm pe un cerdac din lemn. Nona stă pe marginea cerdacului, iar eu sunt în picioare, sprijinit de braţele tatei. Nu am început să merg, sunt îmbrăcat într-un „şpilhozen” albastru cu picăţele albe, blond, cu mâinile vâslind prin aer în căutarea unui echilibru. Picioarele sunt curbate din cauza greutăţii, din această cauză nu am început să merg decât la un an şi jumatate, am vorbit înainte de a merge. În spatele meu tata, întunecat, îi străluceşte doar o lentilă de ochelari, mă sprijină cu ambele mâini, prinzându-mi mijlocul, cum ai prinde un pepene. Eu privesc în lateral, undeva spre poartă. Lângă poartă, o lopată sprijinită de gard. Singurul element surprinzător din întreaga poză e o consolă de lemn, probabil pentru un ghiveci, în formă de con întors.

Prima poză „portret” mă arată senin, cu buze hotărâte, uşor strânse, semn de ambiţie. Părul e pieptănat spre dreapta, blond, de culoarea paiului de spic de grâu. Privesc drept în faţă cu ochii larg deschişi, genele şi sprâncenele abia conturate măresc, paradoxal, expresivitatea lor. Par uşor cercănat, dar poate fi o simplă impresie. Port un pulovăr negru, cu trei ciupercuţe pe piept, undeva în stânga, acolo unde, greşit, credem că s-ar afla inima. Pe dedesupt, o cămaşă cu gulere rotunjite. În stânga trei pete curiose pe pulovăr, imaginând un cap de om, o mască şi un craniu sau o altă mască, semănând cu un craniu. Cred că abia am împlinit doi ani.

Într-o singură viaţă murim de mai multe ori. În primul rând pentru că, o dată l-a şapte ani, se preschimbă toate celulele, desigur pe rând. Rezultatul e însă unul cert, nu mai suntem cei care fuseserăm până atunci, muriserăm şi am înviat. Apoi chiar murim de-adevăratelea, în somn, de câteva ori, inima se opreşte, e drept doar câteva secunde, apoi se răzgândeşte şi începe să bată din nou. Şi mai murim şi atunci când hotarul dintre viaţă şi moarte e atât de subţire, încât poţi să ai sau nu încă o şansă.

Prima dată eram să mor prin sufocare. Maică-mea lucra la telefoane, la centrala gării. Scotea şi introducea fişe lungi şi negre, strălucitoare la capăt, de alamă, din şi în găurile, multe, sute, ale unui panou frumos lustruit (din lemn maroniu sau din ebonită), din faţa sa.

Mă lua cu ea, nu avea ce face, era prea mic, nu avea cu cine să mă lase şi, în plus, trebuia să mă şi alăpteze.La un moment dat, tocmai când mă alăpta, i s-a cerut legătura. Persoana de la capătul firului, un bărbat nervos, poate şeful cel mare, chiar şeful staţiei sau doar un impiegat de mişcare, oricum bădăran şi grăbit, cerea urgent o legătură pe care n-o mai primea, nu se ştie din ce motive.

Maică-mea s-a zăpăcit, s-a aplecat prea tare spre capătul panoului, căutând să introducă fişa într-o gaură mai îndepărtată de ea, eu am scăpat sfârcul sânului şi am început atunci să urlu. Normal, aveam dreptate, mi se lua un drept, un drept care era numai al meu şi protestam astfel zgomotos, în felul meu.

Bărbatul de la capătul firului a început să înjure, adăugând şi că „cine angajează toate târfele, care mai fac şi copii (spusese kindări) şi pe care îi aduc apoi şi la centrală şi el nu are din cauza asta legătura, că o să reclame, ca s-o dea afară”.

Maică-mea s-a speriat foarte tare, m-a strâns inconştient, puternic la piept, să nu mai ţip, să nu mai fiu auzit ţipând şi a încercat cu îndârjire să-i obţină legătura blestemată. Când toate s-au liniştit, eu eram vânăt, pe jumătate mort. De furie, din lipsa oxigenului. Mi-am revenit cu greu. Oricum, am văzut, în acele clipe de spaimă supremă, sânul stâng al mamei, enorm cât un munte, cu sfârcul ca o revărsare de lavă, perfect despicat, o incizie fină, mai fină decât cea a unui bisturiu, din care ţâşnea, în loc de foc, lapte. Alb şi dulce. A fost prima mea imagine din această lume. Am povestit mai târziu întâmplarea şi altora.

Mulţi nu m-au crezut, „e practic imposibil ca, la acea vârstă, să poţi reţine ceva, retina e, la acea vârstă, repet, ca o oglindă, înregistrează tot, dar nu reţine nimic, imaginile se reţin, se formează şi se memorează mult mai târziu, suferi şi de cecitate, adică vezi, dar nu trasmit creierului imaginile sau chiar nu vezi; până la o anumită vârstă copilul vede realitatea ca printr-un hublou, ca printr-un halou”; unii medici m-au crezut: „se poate, pentru că ai avut un şoc foarte puternic, ai fost în proximitatea, în intimitatea, în apropierea morţii şi atunci e posibil ca memoria, forţată de împrejurarea dramatică prin care ai trecut, brutală, să fi funcţionat. E ca şi cum ai încerca să zgârii, cu un cui, o bucată de sticlă. În mod normal nu reuşeşti. Dacă apeşi foarte puternic însă, urma rămâne, în urma cuiului, albă, ca o arătură.”

Am visat de mai multe ori imaginea sânului stâng al mamei. Muntele a devenit în timp însă un deal, nu un vulcan de foc, ci doar un deal acoperit pe zăpadă. Muream sufocat, ca şi cum aş fi căzut în zăpadă şi nu m-aş fi putut ridica, nu m-aş fi putut ajuta de mâini.

Prima bătaie am luat-o de la tata şi a fost una luată pe nedrept. Lucrurile s-au petrecut cam aşa: bunica Vera şi mama stădeau de vorbă, la masă. Mama călca, fierul de călcat părea un spărgător de gheaţă care aluneca totuşi pe albul imaculat al cearşafurilor. Nu ştiu de ce, pe un colţ al mesei se găsea o sticlă de cerneală, cubică, aproape plină, fără dop. Şi ceea ce (nu) trebuia să se întâmple, s-a întâmplat: atinsă din neatenţie de către mama probabil, călimara s-a răsturnat, murdărind totul, rufe abia călcate, cearşafuri încă boţite, covorul persan, unul dintre scaune…

S-au apucat amândouă să curăţe, să spele, să ascundă semnele dezastrului. N-au reuşit; mai mult chiar, au uitat să gătească, aşa că, atunci când s-a întors de la serviciu, tata nu a făcut decât să contabilizeze câteva dezastre.

Orice om e rău când e flămând şi tata cu atât mai mult. A început să răcnească la ele, că nu sunt în stare ele, două femei să aibă grijă de un singur bărbat, adică de el.

Mama a încercat să scape, spunându-i că eu aş fi răsturnat călimara buclucaşă, crezând că în acest fel va scăpa mai uşor.

Numai că tata n-a stat mult pe gânduri şi mi-a dat câteva palme la fund. Nu ştiu cât de tare, de data asta nu-mi mai amintesc durerea, reţin doar că aveam fundul roşu, aproape vineţiu, mă priveam într-o oglindă, cu câteva degete imprimate clar, uşor depărtate unele de altele, aşa cum rămân imprimate degetele artiştilor primitivi într-o peşteră ca prim semn al artei parietale, un autoportret sinecdotic.

Bineînţeles că femeile şi-au depăşit spaima, instinctul matern fiind mai puternic decât instinctul de apărare, şi au sărit cu gura pe asasin, criminal, nebun, tatăl denaturat, inconştient şi tot ce se mai putea spune, aşa încât, brusc îmblânzit, tata şi-a plecat spăşit fruntea, m-a pus cu fundul la soba care iradia puternic căldura, altă tortură, pielea mea sensibilă, de copil era acum de câteva ori mai sensibilă şi în consecinţă, căldura plăcută a sobei mi se părea acum insuportabilă şi am început să plâng, până atunci nu plânsesem, nu ştiu dacă din mândrie sau pentru că fusesem prea speriat şi prea surprins de agresiunea şi agresivitatea tatălui, iar tata şi-a lipit faţa de fundul meu, probabil într-un gest pe care l-ar fi vrut tandru, numai cu lui îi creştea neobişnuit de repede barba, trebuia să se radă în fiecare zi şi perii lui din barbă, aspri, neobişnuit de aspri, de parcă era păr de mistreţ şi nu de om, mă înţepau dureros şi am început să plâng în hohote. Nedumerit, tata n-a mai ştiut ce să facă şi a ieşit din casă, întorcându-se abia după câteva ore.

Între timp femeile, simţindu-se şi mai vinovate, în primul rând mama, s-au dat peste cap reuşind în acest interval de timp să cureţe totul, să facă de mâncare, chiar pentru două zile şi să isprăvească în sfârşit şi călcatul rufelor.

Tot nevinovat am suferit şi una dintre cele mai puternice dureri, pe care o retrăiesc şi astăzi. Plouase şi ieşisem cu Nona afară să ne jucăm. Stăteam pe nişte trepte cu o balustradă de ciment şi am văzut o albină surprinsă de ploaie. Avea aripile ude şi aştepta pe balustradă să reapară soarele, să se usuce şi apoi să zboare. Am vrut să o ajut, întâi să meargă şi apoi chiar să zboare, cam aşa cum face un avion, am împins-o uşor de la spate cu arătătorul stâng şi, în acea clipă, am simţit un curent dureros, pe care l-am văzut albăstriu, ca o flacără de aragaz, traversându-mi tot corpul. Am ţipat ascuţit şi Nona, care o luase înaintea mea, explorând teritorii care îi erau încă necunoscute, după o mică rampă începeau alte trepte spre beci, de piatră şi spre pod, de lemn, Nona care tocmai ezita între cele două posibilităţi mi-a auzit ţipătul şi s-a întors brusc, hotărâtă să mă apere.

A găsit şi vinovata chinului meu, era o bicisnică albină şi s-a hotărât să o dea morţii înainte de vreme; albina, cu abdomenul sfâşiat ar fi murit oricum peste puţină vreme.

Aşa că a căutat un ciob ascuţit, a venit cu el şi a decapitat-o. Nu ştiu dacă răutatea ancestrală, atavică a oamenilor există cu adevărat, dar obiectul bătut de mamă atunci când acesta loveşte un copil, aduce o liniştire a pruncului, acesta oprindu-şi ca prin farmec plânsetul.

Mi-a trecut şi mie durerea, poate că nu e vorba în realitate decât de o durere de mare intensitate, dar de foarte scurtă durată, am intrat în casă unde erau mătuşa Mia (de la Maria), sora mamei şi mama Nonei, care mi-a primit cu generozitate între sânii ei mâna stângă şi abia atunci am uitat cu adevărat durerea, mai ales că mama e văzut scena şi a devenit geloasă şi s-a răzbunat făcând şi ea acelaşi lucru cu Nona, care nu a protestat, dar se vedea că e uimită, uşor nedumerită, semn că mai avea mult până când să priceapă psihologia specială a femeilor.

Tanti Mia i-a mai spus mamei, parcă pentru a aţâţa şi mai mult spiritele: „hai să facem schimb de copii, ţi-o dau pe Nona şi-l iau pe băiat”, cântase ultimul cuvânt, lungind multe silabisindu-l greşit bă-i-at, tocmai pentru a avea trei vocale, „ţi l-aş da cu dragă imimă, dar mă omoară tatu-su”, nu ştiu dacă glumeau sau nu, dacă gândeam cumva cu voce tare, dar eu am fost cu adevărat preferatul Miei, iar mama vedea în Nona imaginea clară a fetei ei, fata pe care şi-o dorise şi care semăna atât de bine cu ea şi cu mine.

Am trecut cu greu şi peste alte spaime. În ciuda faptului că mi se spunea Uriaşul, mi-a fost frică să nu rămân pitic. Adică să nu vină într-o noapte o vrăjitoare rea, care să facă cu bagheta magică un semn, poate cu cerc deasupra mea şi eu să rămân aşa cum eram, adică mic, un pitic printre uriaşi.

Mă puneam sub masa din bucătărie şi mă măsuram. Masa era probabil destul de înaltă, eu nu ajungeam cu capul la tăblia ei, ridicam atunci un braţ şi mă linişteam, braţul ajungea chiar deasupra mesei, îşi odihnea palma pe muşama, dacă aş fi vrut, aş fi putut fi mai lung, aşa, ca un dragon dintr-o poveste, nu auzisem încă de Păsări-Lăţi-Lungilă, adică şi înălţimea mâinii conta, şi din toată această întâmplare m-am ales cu o stimă specială pentru poporul englez, care măsura totul cu cotul, cu palma cu degetul, ba chiar şi cu nasul, cu pasul (toate fiind, e drept, măsuri regale) şi care îl dăduse pe Jonathan Swift, tatăl lui Gulliver, cel care se afla la un moment dat în ţara uriaşilor şi pe care îl înţelegeam atât de bine de parcă ar fi fost fratele meu geamăn, atât de bine semănau spaimele lui cu ale mele.

Piticii mi se păreau necăjiţi, slabi şi sclavi, puşi să muncească din greu în mine şi în cariere, păcăliţi adesea de oameni şi jigniţi permanent de aceştia. E drept că se strecurau uşor în orice gaură, dar asta o fac şi şoarecii şi nimeni nu arată şoarecilor o cât de câtă consideraţie.

Între mine şi bunica Vera a fost, de la naşterea mea şi până la moartea ei, o legătură sufletească puternică, cu adevărat neobişnuită. Mai mult decât iubire, decât prietenie, o stimă instinctivă, amestecată şi cu ceva iubire, desigur iraţională, mai puternică decât cea între mamă şi fiu.

Bunica era o înţeleaptă: reuşise să-şi crească practic singură cinci copil, dintre care patru băieţi.

Fusese multă vreme învăţătoare, având o enormă experienţă în relaţiile cu copiii şi, cunoscând bine multe limbi şi multe culturi, era pentru mine un adevărat umanist, un spirit renascentist, fără să-mi dau seama bineînţeles la acea vârstă despre existenţa şi valoarea acestor tipare umane.

La început, mi-a spus ea poveşti: sute, poate mii, amestecate, bame populare şi culte, snoave, întâmplări cu tâlc, fragmente din opere celebre sau cvasinecunoscute şi cred că unele inventate chiar de ea.

Mult mai târziu, când am dat şi eu cu nasul de cultura scrisă am recunoscut, într-un caleidoscop unic, într-o savantă textură, fragmente din O mie şi una de nopţi, Voltaire, Andersen, Charles Perrault, Tolstoi, Turgheniev, Creangă, Rabelais, Hoffmann, Puşkin, De Coster, povestiri ungureşti, mongole, vietnameze, incaşe, mayaşe, chinezeşti, indiene, ruseşti, ucrainene, germane, bulgăreşti, turceşti, greceşti, romane, româneşti.

Multe fragmente mi-au rămas însă şi astăzi necunoscute, cu alte cuvinte puzzle-lul rămânând încă incomplet.

Mai ascultam poveşti şi la Radio, nu mai ştiu cum se numea emisiunea, îmi răsună însă şi acum vocea de rămas bun al unei femei, probabil actriţă, pe jumătate încercată de regret, pe jumătate plină de promisiuni viitoare: „Noapte buuună, copii!” Şi noi, răspunzându-i cu religiozitate, în cor: „Noapte buuuună!”

Bunica mi s-a părut dintotdeauna bătrână. Şi aşa şi era: când eu împlineam patru ani, ea avea şaptezeci. Avea părul gălbui, adică părea complet alb, dar, pentru că era atât de bătrână, părul se îngălbenise, aşa cum se întâmplă cu fotografiile vechi, era strâns într-un coc cât o pâinişoară şi fixat cu o „angliscaia bulavca”. Se schimba de două ori pe zi, o dată în maroniu, dimineaţă şi apoi în negru, după amiaza.

Îşi spunea rugăciunile în două rânduri, dimineaţa, imediat după ce se scula şi seara înainte de culcare.

Se ruga în slavonă, cred că era unul dintre ultimii vorbitori şi cititori de slavonă şi duminica cerceta asemenea cărţi cu slove ciudate, negre şi roşii, uneori cu borduri sau chiar litere ornate, împletite, din care eu reuşeam să desluşesc doar literele româneşti.

Nu se ducea la biserică, în schimb venea preoţii la ea, cerându-i să-i lămurească cu vreun cuvânt scris în slavonă sau elină. Îi lămurea cu răbdare, neprimind în schimb decât câte vreun colocel şi acela pentru mine. Nu ştiu câte limbi ştia. Erau multe şi unele erau dintre cele mai curioase, cum ar fi tătara şi găgăuza, care e un dialect al limbii turce.

Se îmbrăca în negru şi pentru că, în fiecare după-amiază, se întâlnea cu Turcu, adică cu Abdulgani, un turc pripăşit pe la noi şi care suferea că nimeni nu-i vorbea limba, până când a descoperit-o, din întâmplare, pe bunica.

Turcul fusese supărat de cineva la piaţă şi-l înjurase cu sete în turcă.

Bunica a intervenit, spunându-i, evident în turcă, faptul că nu e frumos să înjuri atât de crâncen când e de faţă o doamnă. Uluit, bucuros, turcul a dat un chiot, a uitat de supărare şi i-a sărutat mâinile cu o fervoare de-a dreptul religioasă.

De atunci, între ei s-a înfiripat o mare şi ciudată prietenie, lingvistică şi ritualică; pentru Abdulgani, bunica se îmbrăca în rochie neagră şi se ducea la el, fix la ora cinci, vară sau iarnă, bând împreună o cafea la nisip, adevărată, oftând des şi amintindu-şi, prin intermediul acestei limbi ciudate, atât de muzicale uneori, atât de apre alteori, de copilărie şi de ţinuturi îndepărtate.

Vorbeau exact o oră, apoi bunica se ridica brusc şi pleca, turcul tresărea de fiecare dată, sărea înaintea ei şi o conducea până la intrarea în scara noastră, căci noi ne mutaserăm deja la bloc. Am întrebat-o odată cum se spune „aia mătii” în turcă şi bunica mi-a spus, nederanjată, crezând că, dacă cineva te întreabă, orice, dacă ştii răspunsul, trebuie să i-l dai.

A doua zi, jucându-mă cu Carmen, fata turcului, turcul se căsătorise cu o româncă şi fata lor luase un nume latin, am înjurat-o fără vreun motiv anume, mai mult ca să-i văd reacţia.

Carmen mi-a întors brusc spatele, s-a dus şi m-a pârât turcului.

Reacţia turcului a fost una neaşteptată: „Da, te-a înjurat, dar te-a înjurat turceşte!” şi de atunci m-a privit şi cu mai multă simpatie.

Bunica vorbea, pe limba lor, cu evrei, cu polonezi, cu slovaci, cu ruşi, cu cehi, cu unguri, cu austrieci, căci oraşul era plin de străini, iar pe străzi se auzeau adesea, împiestriţate, toate limbile pământului.

Am întrebat-o, în mai multe rânduri, cum de a reuşit să înveţe atâtea limbi.

Multă vreme am crezut că găsise iarba fiarelor, o pusese pe limbă şi ariciul o învăţase toate limbile pământului.

Nu e deloc aşa, prima limbă am învăţat-o de ciudă. În satul meu locuiau şi câteva familii de tătari. Una din fetiţele tătarilor, s-a rănit, jucându-se cu o sapă. Am alergat să-i spun mamei ei ce păţise fata. Dar n-am reuşit să ne înţelegem, pentru că femeia nu ştia decât tătărăşte, limba ei. Atunci m-am jurat să învăţ tătărăşte. Am învăţat-o în câteva luni, numai jucându-mă cu fetele acelea tătare, de vârsta mea.

Apoi am învăţat rusa, ştiam deja ucraineana şi turca, apoi au urmat celelalte limbi, pe care le-am învăţat de la oamenii care le vorbeau şi apoi din cărţi. Aşa am învăţat limbile, pe rând, din cărţi şi de la oameni. Eram încă foarte mic când au căutat-o de la un institut să-i ajute la un dicţionar poliglot. A muncit cu câţiva tineri vreme de vreo două luni, a primit şi bani, mulţi, foarte mulţi, cam cât vreo şase salarii de-ale lui tata.

Ultima oară când m-am ciocnit cu limbile Verei a fost în facultate. Eram un privilegiat printre colegii mei, studiam slava veche şi cum eram singurul care ştiam rusa, îmi era foarte uşor. Profesoara noastră se numea Lucia Djamo-Diaconiţa şi era o femeie foarte în vârstă. Am devenit protejatul ei, un fel de preparator, transcriind textele pe care ea ni le dădea ulterior la seminar. La examen m-a întrebat brusc:

„Nu aţi avut cumva o rudă care s-a numit Vera Strochi?”

Am răspuns imediat, crezând că întrebarea era în favoarea mea:

„E bunica mea!”

Profesoara s-a întunecat şi mi-a reproşat cu o voce răguşită brusc:

„Cu ea am avut o polemică acum vreo treizeci de ani în legătură cu tratamentul ierurilor în mediobulgară. Avea din păcate dreptate. Dar prea m-a desfiinţat într-o revistă de specialitate” (parcă a spus Romano-Slavica).

Oricum eu m-am ales cu un opt, deşi eram foarte bun şi răspunsesem perfect, în timp ce colegii mei, care pictau literele slavone şi învăţaseră pe de rost câteva cuvinte au primit, cu largheţe, zece.

Bunica era ferm convinsă că voi ajunge un om mare.

„E un jăniu” –i-a spus răspicat într-o zi tatei, care se pregătea să mă pedepsească pentru nu mai ştiu ce poznă făcusem.

Tata a înghiţit în sec, nu i-a răspuns atunci nimic, dar peste vreo trei ceasuri m-a pus să duc afară gunoiul:

„Hai, jăniule, du gunoiul ăsta că se-mpute şi vezi nu sta zece ceasuri pe-afară!”

Tata nu credea sau se făcea că nu crede în talentele mele.

La muzică nu m-a dat, pentru că era convins că m-a călcat ursul pe-o ureche. Aşa că n-am făcut nici pian, nici vioară, nici măcar acordeon. Mă lăsa să cânt doar la fluier şi la muzicuţă, eu cântând melodii pe care mi le inventam singur, în legea mea, fără să mă ironizeze, dar şi fără să mă încurajeze în vreun fel.

Eram în clasa întâi când a intrat la noi în clasă o maestră de la Cluj, care venise să selecţioneze elevi pentru liceul de coreografie. A selecţionat doar doi elevi, pe mine şi pe o fată, din toată şcoala. Ştiu că mi-a pipăit piciorul stâng, căutând dibaci nu ştiu ce muşchi care nu era dezvoltat decât la anumiţi copii, opus cvadricepsului femural. A discutat cu învăţătoarea, apoi a venit şi pe la noi pe-acasă, încercând să-l convingă pe tata să mă lase să studiez la Cluj, arătându-i avantajele: totul gratuit, perspective minunate, o carieră internaţională.

Tata s-a opus categoric:

-Nu vreau ca fiul meu să ajungă curvar sau mai rău, curvă.

Aşa că n-am ajuns dansator celebru, iar mai târziu, când luasem destul în greutate, mă autoironizam:

-Am ratat ocazia să fiu balerin, aşa că am devenit… balenerin!

Am urmat însă o şcoală de arte plastice, secţia modelaj-pictură, aşa că am dobândit o oarecare abilitate în desen şi în compoziţie.

De la un timp, bunica pretindea că suferă de insomnie şi că nu poate să adoarmă decât dacă aveam să-i spun eu o poveste, ştiută sau inventată, numai să nu se repete.

Mă şi plătea pentru efort cu un leu pe seară, adică treizeci de lei pe lună, adică şase cărţi mai modeste.

Mă străduiam să-i spun poveşti dintre cele mai interesante, reproducându-i poveşti celebre la început, dar în câteva luni am epuizat tot repertoriul, inclusiv pe cel internaţional, aşa că nu am avut ce face şi a trebuit să inventez poveşti.

Vigilenţa bunicii era maximă, mă avertiza: „Povestea asta mi-ai spus-o acum exact douăzeci şi şapte de zile…” şi eu trebuia s-o cred şi să caut alte poveşti, căutam mereu noi şi noi algoritmi, dezvoltări fractalice.

Porneam de la un împărat şi o împărăteasă, care aveau trei feciori, cel mai mic fiind şi cel mai viteaz şi înţelept, apoi umblam pe la recuzită, inventam balauri cu trei, şapte, nouă şi douăsprezece capete, podurile deveneau pe rând de aramă, de fier, de argint, de aur, fetele de împărat se numeau Ileana Cosânzeana sau erau Albă ca Zăpada, ca Nufărul, ca Spaima, apăreau şi Maştera, care avea un cleşte (din cauza unei rime interioare pe care o simţeam doar eu), apoi deveneau năzdrăvani caii, câinii, cocoşii (cu multe inimi, aripi şi picioare), apoi împăraţii (furnicilor, albinelor, racilor, scorpionilor, şoarecilor, lăcustelor, greierilor, vulturilor, porumbeilor, sticleţilor (credeam că sticleţii erau păsări translucide precum sticla, că doar de acolo le venea numele), am descoperit două cuvinte minunate nădrăvan şi fermecat şi numărul bestiarelor mele a crescut considerabil, basmele deveneau fabule şi invers, personificam totul, vorbeau copacii, stâncile, apele, ierburile, norii, până când, într-o seară, învinsă de fantezia mea debordantă, de imaginarul meu dezlănţuit, bunica a protestat blând: „cred că ai o imaginaţie cam… bolnăvioară!”, a spus-o asta admirativ şi îngândurat, poate gândindu-se dacă nu cumva o luasem de-a dreptul razna, căci ajunsesem să fac să vorbească şi cuţitul, lingura, cartoful, vânăta, fasolea, se înfruntau armate de pioneze, şuruburi, piuliţe, funiile se răsuceau singure, iar clopotele adormeau îngropate în alte clopote, după ce un Zmeu le adormise cu cloroform.

Întreaga natură era răzvrătită, contorsionată, torsionată, trefilată, iar zeii, alungaţi din ceruri, chelălăiau prin preajmă ca nişte potăi jalnice.

Nu ştiu cum s-ar fi sfârşit aventura mea imagistică, dacă între timp nu aş fi descoperit scris/cititul, cea mai mare biruinţă a mea până la urmă.

(va urma)

Lucian Strochi