(ÎN) SEMNE CREŞTINE
La Galeriile de artă din Piatra-Neamţ
„Pentru omul religios, spaţiul nu este omogen; el reprezintă rupturi, falii; există porţiuni de spaţiu calitativ diferite de celelalte”. (p.21)
„Mitul povesteşte o istorie sacră, adică un eveniment primordial.” (p.88). Cele două citate din Mircea Eliade (Sacrul şi profanul, Editura Humanitas, 1992), sunt chei necesare pentru a pătrunde în lumile artei; orice act de contemplaţie, chiar pasivă, rămâne un act iniţiatic. Arta modernă a încetat a fi doar narativă, fără a-şi trăda vreodată vocaţia mitică şi religioasă.
Expoziţia artiştilor plastici din Bacău, având ca invitaţi…două gazde (Doru Ulian şi Mariana Papară), intitulată sugestiv Însemne creştine este în mod fericit neunitară; sunt parcurse aproape cu ostentaţie secole de cultură, laică şi religioasă. Orice comentariu este faliat; fiecare autor încearcă (şi reuşeşte) să propună un univers plastic propriu, atât ca viziune, cât şi ca tehnică. Impresia de ansamblu e cea oferită de Sagrada Familia a lui Gaudi.
Ion Văsâi pendulează între folclor şi sacralitate, masca fiind pecetea tainei, anticamera unei (con)sacrări.
Zugrav de subţire, trăind însă anonimatul meşterilor populari, Mircea Baciu repictează … Voroneţul, „frescele” sale având expresivitate şi adâncime.
Remarcăm la Ştefan Pristavu variaţiuni pe o temă dată, iar la Aurel Stanciu cuminţenia bine temperată a griurilor.
Doru Ulian resacralizează natura, oferind variante ale genezei. Mihai Bejenaru oferă câteva ipostaze creştine, iar Daniela Miron reciteşte (pentru noi) infernul dantesc, plasându-ne, spaţial şi temporal, într-o prelume, stratificată şi misterioasă.
Mariana Papară repictează polemic un martiriu al Sfântului Sebastian şi o Cină de taină.
Diana Brăescu explodează blând, cu afişe creştine, Iisus luând locul unei dansatoare de la Moulin Rouge.
Ion Burlacu ridică, abil şi temeinic, contraforţi de griuri, iar Ion Lăzureanu conferenţiază discret despre farmecul, la fel de discret, al elementului decorativ.
Vasile Crăiţă-Mândră se lasă sedus de desen, peisajele sale fiind sacre şi profane, în rezonanţă cu starea de spirit a privitorului.
Carmen Neacşiu pictează frumoase icoane pe sticlă, impresionând prin vervă şi nonconformism, chiar dacă simbolurile creştine abundă.
Mircea Bujor oferă o inedită ipostază a „strigătului”, între atâtea altele, celebre.
Iluminările lui Gheorghe Velea neliniştesc, iar fantele de lumină şi de adevăr ale Dannyei Zărnescu sunt răni (orice rană e sfântă).
Cristul lui Ovidiu Marciuc este expresiv şi dramatic, iar tablourile lui Ilie Boca au ceva din aerul tare al înălţimilor, amintind de Ghiaţă şi de muraliştii mexicani, de vitralii şi de portrete romane.
Mihai Chiuaru îşi dramatizează, dezumanizează şi desacralizează personajele, aureolele sfinţilor fiind mai degrabă efecte ale biocurenţilor, evidenţiaţi de aparate ultrasensibile.
Cristina Ciobanu oferă lucrări în registre spirituale total diferite: o replică a maramei Veronicăi (sau poate a giulgiului de la Torino) şi o încercare aproape disperată de a decoda câteva din ipostazele crucii: roata, troiţa, numărul unu, soarele, drumul.
O expoziţie exemplară, oferind o lecţie creştină. Fără nimic didacticist în ea. O invitaţie la o prelungă şi adâncă meditaţie.
Lucian Strochi
Trebuie să fii autentificat pentru a publica un comentariu.