VICTOR STAN – Rădăcini amare
Volumul poetului Victor Stan, Rădăcini amare, aminteşte de interminabilul roman al lui Zaharia Stancu, Rădăcinile sunt amare. Acelaşi ton poetic, acelaşi involt, aceeaşi agresivitate (în sensul bun al cuvântului). Victor Stan e însă mai senin, chiar atunci când îl ceartă pe Dumnezeu, îl dojeneşte: Doamne, cu toate că te iubesc, iartă-mă, te dojenesc… p.19 (Elogiul pentru cuvântul de început).
Dintr-un poet care versifica uşor, clasic, cu destule reuşite notabile, Victor Stan a ajuns în timp un poet mult mai complex, indiferent parcă acum la formă, dar foarte atent la mesaj. În doar trei foarte scurte versuri îşi poete justifica existenţa poetică, într-o inedită artă poetică: Îţi scriu,/să-ţi pot aminti, că trăiesc …p.17 (Îmbrăcat în cămaşa de aur a grâului)
Interesant este acest ton arţăgos, care în contrast cu un lirism lilial, dă o savoare aparte versurilor sale: Suntem făpturi ce nu ne vindem/aşa cum vinzi o marfă la tarabă/din tată-n fiu, trupul ne strângem/ convinşi că iarba ne va creşte-n barbă. p.21 (Păsări zburând).
Ortodoxismul lui Victor Stan devine… panism, ceea ce e până la urmă interesant, mai ales că „soluţia” este una monadică: Doamne, /să-ţi vezi sternul/ înflorind/laolaltă fiarele/ şi/ oasele privighetorilor/este/cea mai autentică/şi/pură dovadă/de dragoste şi virtute. p.23 (Dovadă de dragoste). Poezia devine aforistică, lapidară, punctul de plecare fiind Lucian Blaga.
Tonul de poeta vates, asumat curajos îl înspăimântă în cele din urmă Victor Stan neavând vehemenţa unor Radu Gyr sau Aron Cotruş, fiind din familia de spirit a lui Crainic sau Pillat: Îţi vorbesc/în mumele ierbii, /îţi vorbesc/ în numele rădăcinilor. //Am simţit/ca şi ele/ încolţirea seminţelor…p.25 (Asemenea patimii)
Acest joc demiurgic asumat urmat de o delicată retragere vorbeşte mult despre blândeţea funciară a poetului: Spune-mi,/ pământule,/ ce eşti, /flacără/ sau cer/ însămânţat cu stele/ de mâna/ lui Dumnezeu!?//Prin/ străfunduri/îmi caut/ străbunii/ plecaţi/ din sat.//La noi/acasă,/s-a făcut de semănat… p. 26 (Caut).
Titlul volumului se revendică din episodul biblic al neascultării din grădina Edenului: Pentru bucata de pâine/ne-ai hărăzit, Doamne,/să-ţi fim rădăcinile Tale amare/întrezărind/ cu toată puterea cuvintelor,/ziua de mâine!// Ne-ai menit să năduşim/laolaltă cu dobitoacele/să putem dăinui…p.27 (Rădăcini amare)
Există mai multe voci în volum, dintre care una e prozaic expresionistă, amintind de versurile lui Fundoianu: Toamna femeile se grăbesc să se întoarcă acasă/cu sacoşele pline, să-şi umple cămările pentru iarnă!/le-am văzut alergând, ducând în cărucioare/cu roţi de inox gogoşari dolofani/ aprinşi ca focul, vinete ţepene, întunecate ca noaptea! p.39 (Chipul femeilor toamna) Acum zece ani Victor Stan nu ar fi putut scrie versuri ca acestea…
O voce vine tocmai din Evul Mediu, Scutul din inimă fiind un reuşit tenson: -Clipele au trecut,mamă/ce repede au trecut!/ ca apa grea a tăcerii/şi ca frunza pădurii…//-Dar, tu, fiule ce-ai făcut cu viaţa ta!?/De dreptatea cui ai avut parte!?/Te-ai temut cumva vreodată de moarte!//-Nu, maică! p.40
Nu o dată poetul caligrafiază graţios, versurile sale putând fi ale unui poet nipon:
Eu/sunt boare de nufăr,/ Tu/ respiraţia privighetorii…p.47 (Palme înrourate)
Atunci când „folclorizează” o face foarte bine, reuşind versuri ca acestea: Lerui-ler, bântuie-n ger/pe tălpicile de fier/pe sub crengile de zadă/vânturate de zăpadă!…p.50 (Colind)
Reîntâlnirea cu locurile natale nu îi provoacă nostalgii, ci o revoltă în care se simte clar glasul dezrădăcinatului: Ce naiba, /peste tot nelinişte şi dezmăţ!?/Zidurile Petrodavei tencuite cu stele,/ au devenit turnuri rotunde,// ameţitoare precum universul/mutând pădurile şi munţii din loc, / cu rădăcini cu tot! p.65 (Lacrimi de pământ)
Metaforele nominale reuşesc să producă insule de poezie: Uitarea e-un armistiţiu provizoriu/pe care-l facem zilnic/cu singurătatea şi moartea/ într-o împărăţie rotundă…p.84 (Uitarea)
Atunci când se reîntoarce la versul clasic, poetul o face inspirat, reuşind miniaturi, pasteluri, stanţe precum: Scăpată parcă dintr-un alt tărâm/lumina în ferestre simt cum creşte,/miros pereţii-a floare de salcâm/în cuib de taină iarba-ncărunţeşte.//Îngenunchează soarele-n podgorii/aud tălăngile bolborosind la stână/un pitpalac îngână roata morii/precum o stea căzută în fântână.p.231(Cuib de taină)
Prin asemenea versuri Victor Stan se arată a fi un tradiţionalist redutabil, convertit vremelnic la formule mai noi, cu accente impresioniste sau chiar avangardiste.
Singurul reproş pe care i-l adresez poetului e prezenţa în exces a unor nume proprii, care distrug eforturile centripete ale poetului spre esenţializarea expresiei. Oricum, Rădăcini amare e, alături de volumul dedicat închinat lui Brâncuşi, volumul cel mai echilibrat de până acum al poetului.
Lucian Strochi
Trebuie să fii autentificat pentru a publica un comentariu.