Zidarul era un uriaş. Îl chema Dobre şi era un om tăcut, dar nu ursuz, vorbea, nu ştiu cum, din ochi, din buze, din mâini, fără cuvinte şi blând, cu o nevastă ca o nevăstuică, mică, subţirică, vioaie, harnică, dar căreia nu-i tăcea, o clipă, gura.

Dobre răspunsese odată cuiva de ce era atât de tăcut: „Lasă, că vorbeşte nevastă-mea pentru amândoi”, ea îl auzise, dar nu se supărase, îl iubea mult, se iubeau mult, atunci o făcuse doar pe supărata: „O să tac şi eu şi ai să vezi cum e, ce urât o să-ţi fie, fără o vorbă de om în casă, că eu mă mai iau cu vorbele, ca să nu-mi fie urât, că cine a mai văzut bărbat care să plece de acasă la patru dimineaţă, să nu vadă niciodată soarele şi să se întoarcă noaptea, tot cu stelele în raniţă”, iar el o privi senin şi o linişti: „Vorbeşte, femeie, dacă asta te face fericită”.

Când ieşeau pe drum, el, înalt de peste un metru şi nouăzeci, cu un piept atât de lat că părea că nu se mai sfârşeşte, ea, nu mai mult de un metru şi jumătate înălţime, şi subţire şi uşoară să o ţii în palmă, ar fi trebuit să stârnească râsul.

Nu era aşa, toţi îi simpatizau, zâmbeau doar, salutându-i, şi ei treceau mai departe, ea, ciripind fericită, cu paşi mărunţi şi repezi, el cu paşi mari şi rari, trăgând caraghios piciorul spre interior, de parcă ar îngropa napi, cum spusese, râzând de el, Firuţa, nevastă-sa.

Dobre nu era numai zidar. Când a cumpărat căruciorul pentru sora mea, landoul, parcă aşa îi spunea, tata l-a chemat pe Dobre:

„Vecine, landoul are, pe partea asta, uite, câteva…, cred că au fost lacrimi de vopsea şi acuma s-au scorojit. Aş vrea să le acoperi cu vopsea, dacă se poate.”

„Se poate, de ce să nu se poată. Totul se poate acoperi. Numai că e mai greu să prinzi nuanţa exactă. Eu v-aş propune să vă fac un porumbel, care să acopere petele. Nici n-o să se mai cunoască.”

Tata a acceptat şi pe căruciorul surorii mele a apărut un porumbel, ţinând în cioc o rămurică de măslin.

Dar Dobre era şi un brutar priceput. La capătul fiecărei străzi se găsea câte un cuptor. Era mereu văruit, curăţat de cenuşă, frecat cu perii de sârmă şi de pai, căptuşit cu cărămidă.

În fiecare săptămână, nu mai ţin bine minte ziua, se coceau pâini. Douăzeci, treizeci, câte trebuiau.

Veneau de dimineaţă femeile cu aluatul înfăşat în prosoape albe, pus în coşuri de nuiele galbene, de culoarea paiului.

Cuptorul era deja fierbinte, pregătit să primească aluatul. Focul se făcea cu lemne: de brad, de fag, de stejar şi iarăşi de brad, la sfârşit, pentru miros.

Femeile se aşezau la coadă, vorbind în şoaptă, de parcă ar fi fost în biserică.

Dobre lua fiecare pâine, o cresta de trei ori cu cuţitul, făcea grăbit, peste fiecare pâine, o cruce, ca şi cum ar fi vrut s-o împartă cu podul palmei şi, apoi, brusc, s-ar fi răzgândit şi, în cele din urmă, aşeza cu grijă aluatul pe lopată.

Lopata era uriaşă, cât o lopată minerească „inimă de bou”, numai că era plată, cât să încapă pe ea două pâini care să ajungă unei familii numeroase o săptămână.

Apoi, cu mişcări rapide, de oţelar, ducea aluatul până în fundul cuptorului; cu o singură mişcare, dibace, scurtă, scăpa de aluat şi scotea leneş lopata. Şi tot aşa, cu fiecare pâine.

De sărbători, de Crăciun, de Anul Nou, de Paşti, cuptorul era încins trei zile la rând şi numai atunci Dobre venea cu un ajutor, un nepot cu părul sârmos, care nu-i semăna deloc, doar la hărnicie.

Nu ştiu cu cât era plătit Dobre pentru munca sa, dar femeile nu se sfiau să-l laude, chiar în faţa soţilor şi aceştia nu se înciudau, nu se încruntau, zâmbeau, păreau a spune sau chiar o spuneau: „…lasă, nevastă, Dobre face pâinea bună, dar mai sunt atâtea lucruri bune de făcut pe lumea asta”.

Femeia râdea, îi dădea bărbatului un pumn în spate, aşa, în glumă. Femeile duceau aluatul la cuptor; cu pâinea se întorceau bărbaţii şi copii.

Mult mai rar, când era o sărbătoare în familie, sau când era o familie nouă, nu aveau anul de la căsătorie, doar atunci veneau amândoi, femeia şi bărbatul, să-şi ia pâinea acasă.

Tot Dobre repara gardurile vechi sau le înălţa pe cele noi. Lucra repede şi bine, doar cu un ciocan, un cleşte, un fierăstrău, o teslă, o sfoară şi câteva cuie. Încercau şi alţii, dar gardul le ieşea strâmb, cuiele se îndoiau când te aşteptai mai puţin, din scândură sărea câte un nod şi câte şi mai câte.

Dobre punea cel mai bine varza şi murăturile celelalte, pentru iarnă, tăia cel mai bine porcul, îl înjunghia direct în inimă, nu-l lăsa să se chinuie, ştia să scoată sângele, pentru sângerete, îl pârlea frumos, uniform, când îl spăla pentru ultima oară, şoricul era rumenit auriu, de îţi lăsa gura apă.

Dar, cel mai important lucru: când îţi pregătea Dobre porcul, parcă ai fi avut doi porci, nu unul.

Ieşea dintr-un singur porc de o sută şi ceva de kile, nu mai mult, şi slănină albă, grosă cât un lat de palmă şi şuncă mai subţire, cu firişoare de carne traversând grăsimea paralel, arătând ca o felie de tort, şi caltaboşi viorii şi sângerete, şi osânză şi jumări rumene, care ţi se topeau în gură şi tobă din băşică, dar şi una mai mică, parcă din maţul cel gros sau din stomac, şi chişcă şi carne pusă la borcan, în untură şi carne proaspătă, doar sărată şi un but întreg, pe care îl afuma mai apoi şi care era mândria oricărui gospodar.

Dobre făcea totul cu mâna lui, ţinea un beţigaş subţire cât o scobitoare în gură, cu care controla din când în când temperatura fierturilor. Începea dimineaţa lucrul, pe la şapte şi, pe la unsprăzece noaptea, era gata, mai puţin şuncile şi ce mai trebuia afumat, pe care le lua cu el şi ţi le dădea peste două sau trei zile. Când pleca, nu rămânea un strop de sânge sau de grăsime.

„Parcă n-ar fi om ca toţi oamenii” – se mirau femeile, dar nu împingeau gândul mai departe. Dar dacă n-ar fi fost om, ce să fi fost?

Într-o noapte, Dobre a dispărut de acasă.

Culmea, nimeni n-a ştiut nimic, nu a auzit nimic. Firuţa a refuzat să spună ceva. Atâta doar că, atunci când o femeie a întrebat-o ce şi cum, i s-au umplut ochii de lacrimi, iar buzele i s-au strâns ca o gură de pungă, în creţuri subţiri ca nişte riduri.

Peste o săptămână, Dobre s-a întors. Aparent nu se schimbase. Atâta doar că, atât cât a mai trăit, Dobre nu a mai zâmbit niciodată.

Am aflat de la nişte vecini, care îşi povesteau totul în şoaptă, că Dobre fusese ridicat, că fusese legionar şi că abia acum se aflase asta. Dar, pentru că s-a dovedit că nu făcuse rău nimănui, nimeni n-a spus nimic rău despre el, îi dăduseră până la urmă drumul acasă.

Ce însemna a fi ridicat ? Cum anume „ridicat”? Aşa cum se ridică un balon, în aer? Sau cum se aruncă în aer învingătorii? Cine îl ridicaseră? Şi de ce? Cine erau legionarii şi ce făcuseră ei?

L-am întrebat pe tata şi el mi-a spus că o să-mi răspundă la toate întrebările, dar nu acum, ci mai târziu, când voi putea pricepe. Dar să nu mai vorbesc acum cu nimeni, că e periculos.

Aflam pentru prima dată atunci că a vorbi poate fi şi periculos; lumea nu era chiar atât de blândă şi lipsită de griji cum mi se părea.

Dobre a mai trăit doar un an. Nu se ştie exact de ce a murit, de ciroză, de cancer renal, de tuberculoză, de infarct de miocard. Zvonurile erau multe, te înconjurau ca nişte insistent, sâcâitor, ca nişte muşte, dar… tăcute.

S-a stins cum se stinge o lumânare. Numai că Dobre era o lumânare ciudată, care se topea altfel, nu doar pe înălţime, de sus în jos. Când a murit, nu mai avea nici patruzeci de kilograme.

Am fost să-l văd, era, nu ştiu de ce, îmbrobodit într-o basma neagră şi la început am crezut că am greşit sicriul, care trebuie să fi fost al unei babe.

Dobre era acum o babă, cu pielea de pergament, galbenă în locurile în care nu era vânătă, cu maxilarul inferior mult scos înainte, cu pleopele atât de subţiri, încât puteai urmări prin ele irisul. Toţi erau cu ochii în lacrimi, nimeni nu spunea însă nimic. Doar o bătrână a strigat de câteva ori, ca o nebună, la ieşirea din biserică:

„Dracu şi racu !”

Atât: dracu şi racu. Dar vorbele acestea au rămas de pomină, ne-au urmărit multă vreme. Vorbe spuse din rărunchi, la năduf, cu ură, ca o lovitură de bici.

Până la urmă am înţeles: cancerului i se spune, în popor, „rac”. Iar dracul trebuie să fi fost un vecin cu un nume ciudat, de staţiune ştiinţifică, Fundulea, un tip misterios, tăcut, negru, care locuise o vreme într-o margine a cartierului şi despre care se spunea că era ceva destul de mare pe la cadre.

Instinctiv, oamenii îl evitau, dacă se întâlneau sau nu mai puteau evita întâlnirea, îi răspundeau în silă, pieziş, la salut. Ba chiar, mai târziu, i-au schimbat numele în Curulea. S-ar fi putut ca omul să fi fost total nevinovat, să nu fi ştiut nimic despre povestea cu Dobre, sau chiar cineva să fi inventat totul cu Dobre, e greu să controlezi zvonurile, adevărul lor. Oricum, Curulea s-a mutat în curând, nu doar din cartier, ci chiar din oraş, aşa că nimeni nu a mai auzit nimic despre el. Cineva a comentat doar la mutare: „l-au avansat”. Dar atât. Ca şi cum n-ar fi fost.

În schimb, despre Dobre se spun şi acum multe, a ajuns un erou, deşi nu făcuse nimic spectaculos, nimic peste fire. Fusese doar un om bun, unul din acei puţini oameni în care n-ai să găseşti nici un dram de răutate, venin sau invidie.

Trecând prin acele locuri, după mai bine de patruzeci de ani, am înţeles că Dobre devenise un soi de haiduc, răzbunându-i pe cei din Calvaria de toate necazurile vieţii. De ce am povestit atâtea despre Dobre? Pentru că el m-a făcut să înţeleg că este foarte greu să mori. Amintirea ta printre oameni poate fi mai puternică decât moartea.

Tot de la legionari mi s-a tras şi o bătaie, a doua pe care mi-a administrat-o tata sau, în orice caz, a doua pe care o ţin minte. Ce se întâmplase? Casa noastră era tip vagon. Noi locuiam în prima locuinţă. Aveam, cum intrai în curte, pe dreapta, câteva scări de piatră. Urcai şi pe urmă puteai alege: fie coborai vreo zece trepte şi apoi, în stânga, dădeai de beci, fie, dimpotrivă, o luai uşor la dreapta, urcai vreo zece trepte de lemn, o scară cu balustradă şi ajungeai în podul comun.

Vecinul din spate s-a hotărât, într-o primăvară, să vopsească scara care ducea la pod. Cu vopsea verde, cea mai obişnuită pe la noi. Nu singur: a chemat pe cineva să facă el treaba asta.

Vopsitorul venise, încercase pensula pe uşa noastră de lemn de la beci, trăgând trei dungi orizontale şi trei verticale. Rămăsese pe uşă un soi de grătar, sau o fereastră zăbrelită de celulă de închisoare, despre care am aflat, după bătaie, că era un însemn legionar.

Tata a fost convins că eu m-am jucat pe acolo şi că eu am făcut totul.

A venit furios, tremurând:

„Nenorocitule, vrei să mă bagi în puşcărie?”

N-a mai aşteptat vreun răspuns şi m-a şi croit.

A continuat interogatoriul:

„Să-mi spui imediat cine te-a învăţat asta ?!?”

Habar nu aveam despre ce era vorba, vroiam, bineînţeles, să scap de bătaie, dar tata era prea înverşunat să mai observe ochii mei rotunzi de uimire şi de spaimă rotindu-se îngrijoraţi prin încăpere.

„Să taci, auzi? Să nu scoţi un cuvânt! Să-mi spui imediat cine te-a învăţat prostiile astea?”

Am tras aer în piept, mi-am mai revenit. Probabil cineva scrisese vreo prostie cu creta pe gardul nostru. Cu vreo două zile în urmă mă jucasem într-adevăr cu o cretă. Asta trebuia să fie!

„Nu eu am scris pe gard!”

Tata m-a privit încă încruntat, dar oarecum derutat.

„Nu e vorba de gard. Ştii ce ai desenat pe uşa de la beci?”

„Eu n-am desenat nimic.”

A tăcut cîteva clipe, dezorientat:

„Dar cine?”

„Nu ştiu.”

„Bine, bine, o să aflu eu.“

El a aflat, dar eu am rămas cu bătaia.

Am rămas tăcut cîteva zile, gândindu-mă mereu la forţa pe care o poate avea o simplă imagine, un semn sau un cuvânt.

Erau însă vremuri tulburi şi categoric că tata avea dreptate. Ar fi putut, în urma unui simplu denunţ, să facă ani lungi şi grei de puşcărie. Alţii o păţiseră. Pentru mai puţin. Pe de altă parte, nu înţelegeau de ce anumite semne, steaua lui David, zvastica, crucea, semiluna, secera şi ciocanul, însemnele legionare îi înverşunau atât de mult pe oameni, aceştia ieşindu-şi, la vederea lor, cum se întâmplase şi cu tata, pur şi simplu, din minţi.

…Am fost şi eu, ca mai toţi copiii de vârsta mea, la grădiniţă. Nu era departe de casa noastră, la vreo două străzi laterale, fără o circulaţie prea mare.

Aşa că plecam şi veneam singur la şi de la grădiniţă. Soseam întotdeauna printre primii. Educatoarea era mulţumită, ne dădea repede drumul în sala cea mare, unde, imediat pe stânga, se găsea lada cu jucării. Fete îşi alegeau păpuşi, paturi, pernuţe, plăpiumioare, stetoscoape miniaturale. Băieţii erau morţi după avioane, maşinuţe, trenuri, jocuri („Sus-jos”, „Nu te supăra, frate!”, „Moară”, „Şah”).

Mai existau şi alte jocuri, al căror nume l-am uitat, dintre care unul consta în aruncări la ţintă cu nişte cerculeţe colorate diferit (şi, evident, cu punctaj diferit, de la cinci la cincizeci de puncte), ţintele fiind de la un câine cu un cârnaţ la bot şi până la un vultur. Ţintele erau şi ele punctate diferit, după cât de uşor sau de greu reuşeai să prinzi în cerc obiectul. Se făcea, normal, în final, punctajul total şi câştiga cel care avea cele mai multe puncte.

Apoi alte jocuri, o variantă la „Monopol”, un joc de verificare a cunoştinţelor despre animale şi superlative geografice şi câte şi mai câte.

Eu îmi alegeam „forme geometrice”: cuburi, conuri, prisme, sfere, multe, cât mai multe, cât puteam duce cu şorţuleţul, în câteva rânduri, la masa mea.

Acolo nu făceam altceva decât să construiesc, toată dimineaţa, castele. Castelele mele erau uneori cam baroce, alteori păreau cam extravagante, îndrăzneţe, nu semănau deloc cu castelele-ilustraţii de care erau pline toate cărţile de poveşti.

Educatoarea îmi prevăzuse un viitor strălucit ca arhitect, era convinsă că voi revoluţiona această artă şi, ca să mă convingă să… perseverez, îmi cerea să-i fac, „când voi fi mare”, proiectul „pentru o casă a ei”, unde să se retragă „atunci când va fi bătrână”.

Aventura mea artistică n-a durat însă decât câteva luni: întorcându-mă odată din pauză, mi-am găsit opera mutilată. Un coleg invidios îmi distrusese cetatea-castel cu doar câteva bile de cauciuc, în admiraţia zgomotoasă şi tâmpă, veselă şi animalică a celorlalţi copii, spirite mediocre, incapabile să fie traversate de vreun fior artistic.

Nimeni n-a protestat, semn că laudele constante ale educatoarei adresate mie avuseseră efect.

M-am răzbunat prompt, asediatorul căzând într-o ambuscadă pe seară, în aceeaşi seară, după ce fusese tentat de către un prieten „să vină la groapa cu smoală”.

Cu smoală şi cu motorină l-am boit bine, ca pe un demn reprezentant al infernului, al haosului, pe haine, pe faţă, pe trup, într-o furie greu de înţeles, aproape frenetică, atingând punctul culminant în ameninţarea strecurată, şuierată printre dinţi:

„Dacă spui cuiva ce ţi s-a întâmplat şi că eu ţi-am făcut asta, te înec. Şi atunci nu vei mai putea spune nimănui nimic, pentru că vei fi mort. Asta e pentru că mi-ai distrus cetatea.”

Vorbele mele au avut efect: Adrian a spus acasă alor săi că s-a împiedicat, a alunecat, din greşeală, desigur, într-un şanţ cu motorină.

A scăpat ieftin, cu doar două zile de exil… interior, adică nu a avut voie să iasă afară în primele două după-amieze, rămânând la geam, trist şi singur.

Cred că la tăcerea lui a contribuit şi faptul că un copil din vecini se înecase cu doar cîteva zile în urmă. Dar, din această întâmplare, care nu-mi face cinste, recunosc, am înţeles că unanimitatea e un lucru imposibil de obţinut, fiind în cel mai bun caz suspectă, că oricând cineva este împotriva ta, chiar dacă realizezi ceva deosebit, tocmai de aceea; mediocritatea e o forţă extraordinară, pentru că majoritatea oamenilor sunt mediocri.

Am mai înţeles însă că, adesea, mediocrii se compară cu oamenii superiori, cu geniile, cu profesioniştii, cu performanţii, cu eroii, cu vedetele, fie coborându-i pe toţi la nivelul lor („Mare lucru.” „A avut noroc.” „Să-l văd cum s-ar mai descurca, dacă…”), fie înălţându-se pre sine fără vreo jenă sau complex („Şi eu aş putea face asta. Chiar mai bine, dacă…”), culminând cu celebra butadă: „Cum o să fie X celebru şi genial?!? Îl cunosc eu. Doar stă pe scară cu mine!”

Dar să nu-i judecăm prea aspru pe oameni. În fond, fiecare este un unicat. Fiecare om are o părere bună, ba chiar foarte bună despre el. Altfel, s-ar sinucide.

(Există un mit al celebrităţii, o nevoie de a te detaşa, prin celebrizare, de ceilalţi. Mania autorlâcului se explică şi prin această nevoie de mit. Am întâlnit oameni, altfel onorabili, în unele cazuri chiar performanţi (în sport, în administraţie, în cercetare, în muzică) care ţineau morţiş să fie şi… poeţi (sau măcar prozatori).

Rezultatele erau penibile de fiecare dată, dar… mania a devenit epidemie. Uneori putem compromite foarte uşor pe cineva, punându-l să facă lucruri pe care nu se pricepe să le facă, încurajându-l. Mărturisesc că e foarte greu uneori să-i spui omului în faţă: „Domnule, nu ai nici un grăunte de talent. Înnegreşti degeaba hârtia. Îţi faci până la urmă, Dumitale, un deserviciu.” Şi, dacă i-ai spune astea, te-ar auzi? Şi, dacă te-ar auzi, ar înţelege?

Alecsandri a distrus, fără voie, desigur, o naţiune, declarând senin că „Românul s-a născut poet”.

Dar, de fapt, el nu a spus că fiecare român s-a născut poet. Iar afirmaţia lui Alecsandri se referă, cred, la firea melancolică, poetică, a românului, ceea ce poate fi adevărat (deşi orice afirmaţie absolută despre un popor, laudativă sau depreciativă, este cel puţin riscantă). Dar românii au luat afirmaţia lui Alecsandri în sens heliadesc („scrieţi, băieţi, numai scrieţi!”) şi s-a ajuns până la un… vers de „muzică uşoară”: „că nu e om să nu fi scris vreo poezie / o dată, doar o dată-n viaţa lui”.

(va urma)

Lucian Strochi