Am în faţă o viitoare carte intitulată, paradoxal, incitant şi neutral: Mitologie şi creştinism la Muntele Ceahlău. Itinerarii spirituale şi turistice. Există un autor „vedetă” (în sens… biblioteconomic), Daniel Dieaconu, precum şi câţiva coautori de prestigiu (Iulian Săndulache, Viorel Nicolau….).

Daniel Dieaconu a mai publicat despre Ceahlău cel puţin două cărţi, după ştiinţa mea: Legendele muntelui Ceahlău. Antologie şi, împreună cu Iulian Săndulache, un frumos minialbum: Ceahlăul, realitatea unui mit.

A scris, desigur, în calitate de istoric, şi alte două cărţi excelente, dedicate unor realităţi bipolare: Realitatea unui mit- Corneliu Zelea Codreanu, apărută la editurile Timpul din Iaşi şi Cetatea Doamnei din Piatra-Neamţ, în 2009, şi Evreii din Moldova de Nord de la primele aşezări până în anul 1938. Cu privire specială asupra judeţului Neamţ, volum apărut şi el prin colaborarea a două edituri, Editura Universitară Bucureşti şi Cetatea Doamnei. Sunt monografii solide, impecabil redactate şi care beneficiază şi de prefeţe sau postfeţe ale unor personalităţi de mare anvergură (academician Dinu C. Giurescu, prof. univ. dr. Gheorghe Buzatu, conf. univ. dr. Silviu Costache, arhim. Iustin Pârvu etc).

Actuala carte are câteva linii de forţă reluate, nuanţat, în diverse capitole:

-definirea Ceahlăului ca fiind muntele sacru al dacilor şi, implicit, al tuturor românilor;

-unicitatea muntelui Ceahlău, fiind singurul munte sfânt din România, având şi hram (doar muntele Athos aflându-se în această onorantă, inedită situaţie);

-Ceahlăul este cel mai literaturizat munte, peste patruzeci la sută din scrierile populare sau culte despre munte fiindu-i direct dedicate;

-Ceahlăul este o sumă impresionantă de realităţi şi irealităţi (legende, mituri, tradiţii, superstiţii, realităţi istorice, sociale, politice, religioase), fiind, într-un balans perfect, în acelaşi timp, sacru şi profan, mit şi istorie.

Volumul este mai mult decât o monografie, este un seducător amestec şi un aliaj subtil în acelaşi timp (în sens chimic), dar, pentru o mai corectă înţelegere a acestui aparent paradox, trebuie să oferim cititorului capitolele cărţii:

Introducere, p.5

Capitolul I Locuri, oameni, fapte şi tradiţii istorice la poale de Ceahlău, p.8

Capitolul II Sihaştri şi călugări la muntele Ceahlău. Primele schituri şi sihăstrii, p.44

Capitolul III Schituri şi mănăstiri la poalele Ceahlăului. 1. Sihăstria lui Dragoş, Sihăstria Ceahlăului şi Schitul Cerebuc, p 52 2. Sihăstria Poienile, p.60 3. Mănăstirea Hangu-Buhalniţa, p. 63 4. Schitul lui Silvestru. Mănăstirea Pionul şi Palatul Cnejilor, p. 69 5. Mănăstirea Durău, p.85 6. Schitul Sofia, Sihăstria Călugăreni, Schitişorul şi alte aşezăminte dispărute, p.92

Capitolul IV Mituri şi legende la muntele Ceahlău, p.97

Capitolul V Hramul muntelui Ceahlău. 1. Praznicul „Schimbării la Faţă” în tradiţia ortodoxă, p.122 2. „Schimbarea la Faţă” la muntele Ceahlău, p.129

Capitolul VI Pelerini şi turişti la muntele Ceahlău, p.133

Capitolul VII Legendele Ceahlăului. Antologie, p.152

Fiecare capitol îşi păstrează intacte, distincte, recognoscibile, exact ca într-un amestec, limbajul, proprietăţile, realităţile; în acelaşi timp, muntele Ceahlău ne apare ca un perfect aliaj, ca o metarealitate vie, convingătoare, coerentă, în care creştinismul (ortodoxismul în primul rând) şi mitologia coexistă, după cum coexistă, sincronic şi diacronic, mirenii cu călugării, călugării cu boierii, boierii cu domnitorii, băştinaşii cu pelerinii, călătorii cu sihaştrii, românii cu ungurii, românii cu leşii, românii cu tătarii, românii cu ruşii sau cu nemţii, cu grecii sau cu ucrainenii.

După cum, descinzând din cronici, se înfruntă sau se încuscresc, Cantacuzini, Sturdzeşti, Movileşti, Cantemiri, rude sau duşmani ai acestora precum Miron Barnovschi –Vodă sau Vodă Ştefan Tomşa.

Unele personaje au o descendenţă (sau ascendenţă) cosmopolită: greacă-rusă-română, sau neamţească-rusă-română, fiind imposibil de stabilit în această situaţie o singură naţionalitate (v. cazul unui Cantacuzin şi pe cel al lui Wilhelm von Kotzebue). Moşiile trec dintr-o mână în alta, mănăstirile la fel, proprietarii se schimbă la fel de rapid precum domniile; sihăstriile, schiturile, bisericile şi mănăstirile cunosc stări de înflorire sau de decădere la un interval de doar câţiva ani. (v. capitolul III/4 Schitul lui Silvestru. Mănăstirea Pionul şi Palatul Cnejilor).

Sursele istorice sunt de primă mână, fie că e vorba de istorici de valoare naţională sau europeană, precum Iorga, Xenopol, C.S. Nicolăescu-Plopşor, sau circumscrişi fenomenului şi locului, cu contribuţii extrem de utile, precum Marcel Drăgotescu, R. Popa, Gh. Ungureanu, I. Minea, C. Turcu, I. Nistor, P. Gheorgheasa, C. Cihodaru, Gh. Dumitroaia etc.

Evocaţi cu căldură şi pe bună dreptate sunt preotul, arheologul, istoricul Constantin Matasă şi doctorul Gheorghe Iacomi, ambii perfecte călăuze, inspiraţi ghizi ai Ceahlăului (şi nu numai). Sunt evocaţi şi un C. Gane sau C. Sion, atunci când e nevoie de culoare locală, de patină, de atmosferă, de evocare.

Lista scriitorilor este şi ea impresionantă, de la Grigore Ureche până la Adrian Păunescu, incluzându-i pe Ion Neculce, Dimitrie Cantemir, Gheorghe Asachi, Mihail Kogălniceanu, Alecu Russo, Vasile Alecsandri, Mihai Eminescu, George Coşbuc, Calistrat Hogaş, Alexandru Vlahuţă, Mihail Sadoveanu.

Sunt evocaţi şi citaţi mari oameni de cultură precum Lazăr Şăineanu, Nicolae Densuşianu, Romulus Vulcănescu, străini precum J.A. Vaillant, Marco Bandini, Alexandre Dumas-tatăl, Wilhelm von Kotzebue…

Inspirat poate de metoda inedită a preotului Constantin Matasă, cel care realizează pentru prima dată o arheologie folclorică sau… psihologică, Daniel Dieaconu nu ezită în a folosi pentru argumentare, pentru rezolvarea unor enigme legate îndeosebi de toponime, surse folclorice, tradiţii, legende, considerând, pe drept cuvânt, că istoria e şi faptă şi vorbă, nu doar document clar, pedant datat.

Limbajul cărţii este perfect adaptat situaţiei: sec, ştiinţific, cu apertură zero când e vorba de date şi fapte istorice; stereotip, tămâiat, uşor arhaic, când e vorba de religie; sprinten, patetic, cu numeroase incuri şi răsuciri populare când e vorba de legende; cald şi măreţ, emoţionat şi emoţionant când e vorba de a descrie măreţia şi unicitatea Ceahlăului.

Iconografia cărţii e şi ea în spiritul … literei, adică extrem de variată, alternând cărţi poştale de epocă (aici Viorel Nicolau e suveran, olimpian), cu fotografiile excelente, unicat, ale lui A. Chevalier, cu desene mai vechi sau mai noi, de la gravuri la desen liber în creion (M. Bouquet, M. Walker).

Prin Mitologie şi creştinism la Muntele Ceahlău. Itinerarii spirituale şi turistice, muntele sacru şi sfânt capătă noi identităţi: creştinismul e prezentat convingător, necosmetizat, dar devine o realitate vie a muntelui, călăgărul fiind o prezenţă perenă, precum flora, fauna, ciobanul, vânătorul sau ţăranul de la munte.

Legendele Ceahlăului, multe prezentate şi cu variante, sunt convingătoare, unele vorbind despre cosmogonii, altele despre antropogeneză, despre mitul întemeierii, despre munte şi om, îmbrăţişaţi adesea întru nemurire, aşa cum ne apar piatra şi omul, prin metamorfoze, dar şi prin graţia genială a unui sculptor precum Brâncuşi (Sărutul).

La urma urmelor, ce importanţă mai are faptul că Dochia (sau Dacia) era sora sau fata lui Decebal sau o bătrână soacră încăpăţânată, ce sfârşeşte tragic, exemplar, dar şi eroic, năpârlind anual, în piatră, dar salvându-se, nu doar într-o eternitate goală, ci şi într-un timp mitic (Zilele Dochiei, Zilele Babei), obligându-ne şi pe noi, cartezienii, să jucăm la ruleta primăverii, alegându-ne o zi, caldă, frumoasă, variabilă sau chiar geroasă.

După cum Ceahlăul poate fi Pionul sau Kogaionul, iar ţinutul Neamţului să fi fost locuit în timpuri dacice, de neamul costobocilor, de carpi (de unde şi Carpaţii?) sau chiar de daci, să fi cunoscut apoi exodul populaţiilor scitice spre Câmpia Panoniei.

Dacă grecescul Kogaion înseamnă scoică sau carapace, atunci Ceahlău, ne spune Iorgu Iordan, înseamnă vultur auriu.

Iată cum, prin forţa şi expresivitatea simbolurilor, un pământ sacru şi sfânt, un munte poate fi mare sau cer, după trebuinţă, credinţă şi inspiraţie.

Prof. dr. Lucian Strochi