ROMULUS BOICU este incontestabil un artist. Că este tînăr o demonstrază convingător actele sale de stare civilă, CV-ul.

E născut la 1 iunie 1986 la Piatra-Neamţ, a absolvit Liceul de artă Victor Brauner din localitatea de baştină, acum este student în anul III la Monumentală în Bucureşti (clasa prof. Ion Achiţenie).

Artistul şi-a fixat deja metaforele obsedante ale universului său plastic: copilăria, masca, robotul, păpuşarul.

Titlurile tablourilor sale sună straniu, după cum stranii sunt şi tablourile sale: Binele încercînd să schimbe răul (pînă la urmă esenţa şi morala oricărui basm), Marele păpuşar (tablou neliniştitor, în care demiurgul (normal invizibil, ieşind din ramă) se joacă cu destinele noastre, iar lumea nu e decît o scenă, un spaţiu-limită), Visul unui peşte (tînărul pictor îşi visează tablourile, dar nu o face pasiv, dimpotrivă, polemizează cu mari maeştri, în cazul de faţă maestrul fiind Hieronimus Bosch), Copilul primordial (văzut ca o sumă a tuturor posibilităţilor de devenire şi de acţiune), Moş autopedepsindu-se uşor (tablou cu o ironie dublă, amintind şi de acel Aparat de domolit lupul din filmele de animaţie), Comisie de clovni schimbînd locul cu un spectator (tablou ambiguu, ingenios, tulburător prin semnificaţii, unele abia intuite; dar sunt şi cîteva semnificaţii, mai clare sau mai aluzive, din sfera socialului şi chiar a politicului), Veteran ingenios cîntînd la pian (aproape de Dali cu girafele sale arzînd, cu sertarele din care nu iese nimic, dar poate fi vorba şi de adevăruri parţiale, cu degete prelungite în clapele unui pian, o posibilă metaforă a artei, o neaşteptată artă poetică), Atelier de creaţie (poate cel mai semnificant tablou, din gura copilului, omului, demiurgului iese, aburul, apeironul, sau, la fel de expresiv, tabloul poate fi citit realist : un sticlar, croind forma viitoarei creaţiei, dîndu-şi, la propriu şi la figurat, suflarea şi răsuflarea pentru aceasta), Mim exersînd zborul (un mit icaric şi dedalic întors, refuzat), Ucenicul (tablou cutremurător, faţa ucenicul fiind la fel de emaciată ca cea a maestrului), Plimbare utopică (tablou interesant plecînd din amintirile copilăriei, acel cal pe băţ pe care l-am încălecat adesea, dar şi un personaj cu joben, aluzie la magia iluzionistului, cu picioare în formă de vioară şi talpi transformate ăn roţi), Un şi o (o poveste despre măşti şi faine, devenite schelete existenţiale, Scenă veche (o metaforă suficientă şi necesară a teastrului).

Romulus Boicu pendulează între monumentalul parabolic şi caricatura metafizică (există şi aşa ceva!). Tablourile sale sunt hălci din irealitatea noastră imediastă. Maeştri săi supremi (cei de acum) sunt doi pictori de geniu: Jorge Luis Borges şi Gabriel Garcia Marquez. E drept că, geniali fiind, şi-au îngăduit să-şi amîne execuţia… pe pînză şi s-au mulţumit cu crochiuri, caligrame ale existenţei noastre, capodopere ale literaturii universale.

Vizionarismul lui Romulus Boicu, diurn şi nocturn deopotrivă (lucru rar şi deci ales) şi-a găsit o expresie fericită în expoziţia deschisă în Rotonda Teatrului Tineretului în acest octombrie dominat de griuri postimpresioniste, în contrast cu expresionismul tînărului artist.

Lucian Strochi