Mărturie peste timp, Emisferele de Brandenburg reflectă spiritul de observaţie al lui Lucian Strochi, forţa sa interioară de reflecţie. Într-o lume bântuită de orgolii, de sentimentul unicităţii, Lucian Strochi întinde punţi de solidaritate, fiind un obstacol moral în calea ispitei spre aroganţă. Este remarcabil aliajul între talentul scriitorului şi caracterul omului legat de realitate. Lirismul său se împleteşte cu observaţia rece, obiectivă, uneori acidă. Este dificil de stabilit unde începe prozatorul şi unde poetul pentru că nu aş vrea să fac imprudenţa de a-l încadra într-o anume generaţie, într-un anume curent. Lucian Strochi a reuşit să se desprindă de etichetele formulate a priori. Autorul impresionează prin solidarizarea sa cu cititorul, pe care şi-l face complice, dând senzaţia că vorbeşte cu fiecare în parte şi că le cunoaşte trăirile.

Emisferele de Brandenburg condamnă convenţionalul în interpretare şi susţin cunoaşterea mediului şi a realităţii psihologice a personajelor. Nararea se transformă în surprinzătoare exerciţii de teoretizare. Aici sunt puse probleme ale imitaţiei şi influenţelor, ale inovaţiei şi continuităţii, ale biografiei şi traducerii, ale sensibilităţii noilor generaţii.

Mişcarea ideilor, acumularea de date, spiritul lucid şi subtil al lui Lucian Strochi este rezultatul, fără îndoială, a unor acumulări substanţiale. Emisferele de Brandenburg reţin prin capacitatea investigaţiei, relaţia experienţei documentare cu siguranţa interpretării, însuşirea de a distinge esenţialul de accident, cu ochiul format să descopere inadvertenţa.

De la titlul romanului până la ultimele rânduri ai senzaţia că pătrunzi într-o lume destinată doar iniţiaţilor, ţi se dezvăluie o lume ezoterică, misterioasă ce pare că poate fi stăpânită, în realitate sporeşte taina.

Sfârşitul romanului este şi sfârşitul personajului, delirul lingvistic reprezintă înfrângerea sa într-o lume dominată de vorbe, de nonsensuri. Este – ceea ce Marin Sorescu mărturisea în Efectul de Piramidă –cunoaşterea prin confuzie şi comunicarea prin delir. Decadenţa spirituală a vremurilor noastre, cultura nevrotică, dezagregarea persoanei conduc le sufocarea personajului din prea mult aer.

Eroul rătăceşte calea, fiind reflexul unei societăţi infectate de şabloane, scheme de gândire şi idoli mentali. Sfârşitul său este un protest la adresa unei lumi caricaturale în care el nu s-a putut regăsi. Lupta cu demonii interiori ori exteriori îi este fatală.

Există două personaje – un scriitor şi un actor – două biografii care la un moment dat se confundă, e un transfer dintr-o viaţă în alta ca într-un sistem de vase comunicante. Personajul însuşi încearcă să explice: Pierdusem sau câştigasem o identitate, eram şi nu eram eu, eram eu şi nu eram altcineva, eram eu şi altcineva. Este un intelectual, aşadar, ce-şi pune întrebări, un spirit liber. Căutările lui sunt însă sterile, viaţa se dovedeşte lipsită de sens şi idealuri. Criza existenţială, deznădejdea, exasperarea sunt dominante. Dragostea, sexualitatea, creaţia, moartea –constituie câteva din temele puse în discuţie.

În ceea ce priveşte tehnica predomină monologul interior, întrerupt din când în când de dialog.

Stilul folosit de Shakespeare şi Borges îi este familiar şi lui Lucian Strochi. Autorul consideră că există o singură Carte, ce poate fi rescrisă, că textul poate fi ajustat în ideea că nimic nu e ultim, poate nici moartea.

Emisferele de Brandenburg reprezintă o sumă de episoade eteroclite în cadrul cărora se întâlnesc o multitudine de personaje care aduc o diversitate de medii, de ambianţe umane.

Începutul romanului este oarecum abrupt, surprinzător, după un tip special de prefaţă nesemnată, cu reflecţia personajului asupra morţii: …Am fost să-mi văd mormântul. Mai exact, viitorul mormânt. Deşi introdusă într-un context profan, moartea conţine ideea transcenderii, a redescoperirii sacralităţii sinelui.

Originalitatea scriitorului constă şi în construcţia romanului, în faptul că realitatea acestuia este văzută din cele mai diverse unghiuri aparent incongruente. Inserările unor texte care aparent nu au nici o legătură cu ansamblul epic nuanţează acţiunea şi interacţiunea personajului.

Amintirile sale se estompează, întâlnirea dintre vis şi real este surprinzătoare, planul oniric aproape copleşeşte concretul. Nici nu mai ştim care dintre întâmplări sunt autentice, în măsura în care, graniţa dintre cele două planuri este aproape imperceptibilă. Autorul surprinde, aşadar, nu logica diurnă a cotidianului ci, dimpotrivă, pe cea a subconştientului, a memoriei involuntare, asociative. Un registru este copilăria, paradisul pierdut ce poate fi recuperat. Imaginea sânului mamei ce l-a sufocat aproape este, după cum se confesează, prima imagine din această lume . Aşadar, prea puţinul aer se va transforma în finalul romanului în prea mult aer. Presiunea aerului este şi explicaţia titlului cărţii, care nedumereşte, cu siguranţă.

Experimentul lui Otto von Guericke din 1654, – vidarea a două emisfere metalice ce nu au putut fi desprinse decât de 16 cai, trăgând de ele în sensuri contrarii, Emisferele de Magdeburg, – este important pentru lumea ştiinţifică. Semnificaţia acestuia constă şi în impactul pe care-l poate avea aerul asupra fiecărui individ, forţa sa extraordinar de puternică. Cel de-al doilea termen ne trimite la istoria Prusiei, constituit pe baza nucleului – Brandenburg – la măreţia trecutului său istoric. Căderea sa n-a fost urmată de sfârşitul istoriei, ba chiar au urmat perioade de renaştere a Germaniei. E suficient dacă amintim miracolul ei postbelic.

Interesant este şi momentul ales de Lucian Strochi pentru a dezvălui titlul romanului – accidentul personajului. Pentru autor, aerul revine obsesiv în toată creaţia sa ca şi în cazul unui Mircea Eliade terorizat de timp. Al doilea accident este la fel de bizar ca primul, şocul personajului este determinat de cuvânt, de desacralizarea acestuia. Lumea contaminată de clişee demonstrează imposibilitatea comunicării. Înşiruirea de cuvinte, fără sens din ultimele pagini, susţine incapacitatea personajului de a păstra până la capăt relaţia dintre gândire şi cuvânt. Pierderea raţiunii şi a lucidităţii evidenţiază o existenţă care-şi pierde axele stabilităţii. Hiatusul este între atunci şi acum.

Banalităţile, truismele care se găsesc în romanul lui Lucian Strochi sunt de fapt un reflex al mişcării artistice pop art. Stilul laudă şi, în acelaşi timp, parodiază banalităţile unei societăţi de consum dependente de imagine, de panoul publicitar, de mass-media în ansamblu. Artiştii recunoşteau neputinţa de a exprima realitatea lumii moderne. O atenţie specială este acordată iubirii sub diversele ei conotaţii – iubirea pentru părinţi, prieteni, Dumnezeu.

Senzualitatea romanului este difuză, nedefinită. Personajele feminine pot fi reunite într-unul singur. Femeia i se revelează mărturisindu-şi parcă prin Laura misterul. O primă decepţie – la 5 ani: nu era frumoasă pentru că era frumoasă, ci pentru că se făcea frumoasă. Amintirea Magdei fetiţa din vecini, este tulburătoare. Moartea sa îl îndurerează, gingăşia copilei este evocată de Lucian Strochi cu delicateţe : A păşit în sicriu cu sfiiciuni de mireasă. Scriitorul– actor cunoaşte la maturitate o femeie nepământean de frumoasă. Experienţa îl decepţioneză, facilitatea lui Lorry îl inhibă. Povestea de dragoste a scriitorului, episodul vecinica, este stranie, fabuloasă. Se consumă într-o singură zi, pe parcursul căreia, cei doi iubiţi trec de la adolescenţă la maturitate, chiar îmbătrânire.

Halucinant este şi episodul expoziţiei nudurilor feminine. Numele acestora este bizar. Etiopia sau Basaraba, induc ideea dramelor istorice cunoscute.

Moartea Victoriei, nume predestinat, este moartea Anei din Meşterul Manole. Mitul sacrificiului creator conduce la izbânda, în cele din urmă, a personajului, a cărei primă etapă este chiar ratarea sa.

Arderea expoziţiei conduce la exorcizarea demonului. Acuzaţia de furt a imaginii femeilor pe care le-a iubit este anulată. Focul văzut ca o intensitate a trăirilor lăuntrice are rol de catharsis.

Răspunsul soţiei din final este surprinzător: Dacă l-am iubit? Fireşte că l-am iubit!Registrul biografic al lui Lucian Strochi ? Este o întrebare retorică, fireşte. Dar dacă sacrul a putut fi descoperit în profan, de ce n-ar fi dezvăluit irealul în real ?