Pe bunica Evdochia am cunoscut-o târziu, eram deja la liceu, cred că prin clasa a zecea. M-am dus într-o vacanţă la Făgăraş şi am întâlnit-o. Modestă, evlavioasă, mărunţică, o mână de om, n-ai fi bănit că a trecut prin atâtea vaduri de suferinţă, în Asia Mijlocie, alături de fiul ei Gavril, născut între tanti Mia şi mama.

A fost deportată pentru curajul ei de a înfrunta un comisar sovietic. 

Ruşii intraseră în Basarabia în 1940 şi casa lor a fost rechiziţionată în parte, adică le-a rămas şi lor o jumătate, cealaltă fiind ocupată de o comisăreasă, femeie leneşă şi rea, care îşi adusese în casă un cârd de gâşte rechiziţionate.

Gâştele erau gălăgioase şi, în plu, se găinăţau peste tot, pe podelele de brad, galbene şi lustruite cu ceară de parchet.

Bunica i-a spus femeii cu reproş: „La tine acasă aşa faci, ţii gâştele în casă?”

Femeia a strâns din buze, n-a spus nimic, dar a trecut-o, pe ea şi pe fiul ei, în convoiul de deportaţi.

Au ajuns în deşert, pe undeva pe lângă Taşkent, unde a cules bumbac din 1941 până în 1956.

După ce a semnat un angajament că nu va defăima regimul sovietic, i s-a permis repatrierea în România în 1967, la fiica ei Maria, la Reşiţa şi apoi la mama, la Făgăraş, unde a murit în 1973.

Gavril a avut mai puţin noroc, a fost bătut mereu la cap, „îl băteau intenţionat numai în cap, fără niciun motiv”, până a înnebunit şi a murit în aceeaşi zi cu tătucul Stalin, în 1953.

Era ca un copil, nu se mai putea orienta în spaţiu, nu putea mânca singur.

Bunica l-a îngrijit şi pe mormânt i-a pus o cruce albă de mesteacăn.

Şi curios, mesteacănul acela s-a prins, era singurul mesteacăn din acea câmpie…

„Se vede că bunul Dumnezeu are grijă de noi toţi şi l-a primit şi pe el la dânsul”- atât a spus despre fiul ei bunica, fără să verse o lacrimă.

Sau poate că nici nu mai avea lacrimi, le vărsase acolo în deşerturile fierbinţi ale Asiei.

Curios, bunica a fost deportată de NKVD la 12 iunie 1941, cu zece zile înainte de declanşarea ostilităţilor între români şi ruşi.

Bunica Evdochia a fost reabilitată abia în 1999 de către Procuratura Generală a Republicii Moldova.

Merită reprodus documentul, pentru remarcabilul cinism al stilului administrativ: „Certificat de reabilitare/ Prin prezentul se certifică că Litvinov Evdochia (Eudochia) Merkul, a.n. 1896 (1893), domiciliată în s. Basarabeasca, judeţul Bender, RSSM, deportată nelegal din motive politice în locurile de recluziune în baza deciziei organelor NKVD RSSM din 12 iunie 1941 ca element social periculos –a fost reabilitată la 7 iunie 1999 de către Procuratura Generală în conformitate cu art. 3 al Legii RM din 8 decembrie 1992 privind reabilitarea victimelor represiunilor politice.”

Documentul este eliberat abia în 10.08.2007!

Nicio scuză, nicio precizare cu privire la averea confiscată, anul naşterii şi numele voit „ezitante”.

Când ne-am întâlnit pentru prima oară, bunica, extrem de emoţionată, mi-a strâns mâinile în mâinile ei, m-a privit adânc în ochi şi mi-a şoptit: „Semeni leit cu el”. N-a spus cine era el, dar am înţeles că se gândea la fiul ei Gavril, vestitorul.

Purta permanent o basma, chiar şi în casă, avea obsesia că, dacă ar fi dat-o jos, i-ar fi intrat nisip în urechi. Nisip fin şi viclean, de deşert şi de nisiparniţă.

Privea la televizor până noaptea şi răspundea crainicei care se despărţea de telespectatori cu un melodios „Noapte bună, stimaţi telespectatori, aproape şoptit: „Noapte bună, drăguţă! Şi-ţi mulţumesc”.

Într-o noapte, parcă citindu-mi nedumerirea din ochi mi-a spus: „Ştiu că nu e decât o imagine. Dar eu o privesc ca pe o icoană. Îmi face bine şi pentru asta îi mulţumesc.” A murit discret, aşa cum a trăit o viaţă întreagă.

Celălalt fiu al ei, Nicolae, a căzut pe frontul antihitlerist în 1942.

Pentru că aveau nevoie de soldaţi, Nicolae a fost înrolat în Armata Roşie cu forţa. Era cu doi ani mai mic decât mama, deci fusese luat pe front la mai puţin de 18 ani. Nu mai era fiu de „element social periculos”.

A murit luptând vitejeşte şi deportata politic Evdochia a primit din partea statului sovietic o decoraţie şi câteva rânduri, care certificau „abnegaţia, spiritul de sacrificiu şi eroismul soldatului Nicolae Litvinov, căzut în luptă cu faţa la duşman, după ce distrusese un tanc hitlerist.”

N-a avut noroc la băieţi Evdochia. Pe primul născut l-a pierdut încă înainte de naştere, când încă nu avea desigur nume, când tâmpla fătului a fost străpunsă de vârful unei baionete bolşevice, după ce un soldat a numit-o „târfă albă” pentru că nu a vrut să-i trădeze (pentru simplul motiv că nu-i ştia!?!) pe criminalii albi din localitate.

Le-a răspuns senină. „Căutaţi-i prin păduri, dacă sunteţi aşa de viteji, nu prin casele oamenilor cumsecade.”

Un soldat i-a spintecat burta şi bunica a spus mai târziu zâmbind amar: „Cred că sunt una din puţinele femei care am avortat prin cezariană.”

Spre deosebire de bunica Vera, care era dublu licenţiată, bunica Evdochia era analfabetă. Dar avea o inteligenţă naturală, proaspătă, avea şcoala vieţii, vorbea frumos, pentru că ştia să asculte oamenii şi vorbea cumpătat, era o neînfricată, ţinea mult la demnitatea ei de om şi asta a costat-o scump, dar poate că a meritat.

Maria s-a născut înaintea lui Gavril, era o femeie extrem de frumoasă, s-a descurcat singură de mică şi asta a ajutat-o enorm în viaţă, atât în timpul refugiului, războiului şi după război, după arestarea şi apoi deportarea lui Deacek, tatăl Nonei, prosper om de afaceri la Galaţi, niciodată n-am ştiut dacă era polonez sau ceh, cert e că a fost ridicat într-o noapte de ruşi şi deportat.

Un lucru extraordinar, unic, aproape incredibil: acolo, în lagărul de lângă Taşkent s-au întâlnit acest Deacek, soţul Mariei, ginerele Evdochiei, Evdochia şi Victor, fratele mai mare al tatei.

S-au cunoscut din întâmplare, gulagul era mare şi mai ales sectorizat, dar aşa a fost să fie. Imensa Rusie se dovedea prea mică atunci când era vorba de suflet şi de hazard…

Pe Maria am cunoscut-o bine, venea des pe la noi, ţinea mult la mine, la bunica şi la tata; când mă vedea ochii i se umpleau de lacrimi.

Se scuza glumind: „Asta din cauza numelui.” Mi se spunea Luc, iar luc înseamnă în limba rusă ceapă. De aici, vezi bine, lacrimile.

Apoi a întors-o: „Ştiu că luc vine de la lumină. Numai că lumina ta e prea strălucitoare pentru lumina ochilor mei obosiţi.”

Mă săruta des, spre deosebire de mama care pretindea că un copil nu trebuie sărutat decât în somn.

Maria era o comersantă înnăscută. Lucrase la vânzări de mobilă, apoi la un aprozar.

Cunoştea enorm de multă lume şi era un extraordinar negociator, rezolvând multe conflicte religioase şi între minorităţi.

Învăţase multe limbi, ştia bine greceşte, turceşte şi idiş de la Galaţi, apoi sârbeşte, ungureşte şi nemţeşte de la Reşiţa.

Ştia din familie româneşte şi ruseşte. Nona, fata ei, i-a moştenit acest talent, adăugând acestor limbi engleza şi franceza.

La Maria se întâlneau zilnic toate naţiile, la un pahar de vorbă şi de băutură.

De neuitat rămâne pentru mine un revelion petrecut la Reşiţa, prin anii 70.

Veniseră la Maria două rusoaice şi un sârb, iar la vecina din curte, două nemţoaice din R.F.G..

S-a petrecut separat până pe la ora două noaptea, când noi ne-am dus la vecină, să-i urăm la mulţi ani. S-a băut şampanie, s-au mâncat sarmale, s-a băut vin roşu şi alb.

La un moment dat, una dintre nemţoaice a izbucnit în plâns. Îşi adusese aminte de fratele ei, mort chiar de 1 ianuarie pe frontul rusesc. Atunci, auzind cuvântul front, au izbucnit în plâns şi rusoaicele. Aveau şi ele câte un frate mort pe front, în luptă cu nemţii.

Sârbul a început şi el să plângă, amintindu-şi că şi familia sa pierduse câţiva membri, inclusiv părinţii, în Cel de al Doilea Război Mondial.

Încordarea plutea în aer, eu, Nona şi gazda noastră, tăceam stânjeniţi.

Atunci a intervenit, fascinantă, Maria. A vorbit răbdător şi apăsat, fiecăruia pe limba lui, nemţoaicelor în nemţeşte, sârbului în sârbă, rusoaicelor în rusă. Era pur si simplu extraordinară. Vocea ei era când aspră, ca de şmirghel, când blândă ca puful de pui de pinguin, când tăioasă ca o sabie, când moale ca ceara încălzită uşor în mână.

Ochii ei erau când strălucitori, de vrăjitoare, de diavoliţă, de posedată, când stinşi, de văduvă cernită, sau de orb resemnat.

Mişcările mâinilor erau şi ele pe măsura vocii, se încrucişau prin aer ca într-un dans al săbiilor, când cădeau supuse, ca un gât de lebădă sau de dansatoare înainte de aplauze.

Pieptul îi fremăta, nările de asemenea, obrajii îşi recăpătaseră culoarea aceea unică, din adolescenţă, când orice fată e frumoasă. Eu o priveam vrăjit şi am observat că plânsul femeilor şi al sârbului încetase. Maria vorbea foarte repede, înţelegeam doar câteva vorbe, es tut mir leid (îmi pare rău), du hast recht (ai dreptate), apoi umnaia (înţeleapta), milaia, duşenca…

Apoi s-a întâmplat ceea ce nimeni nu s-ar fi aşteptat, rusoaicele au început să le consoleze pe nemţoaice şi invers, fiecare în limba pe care o ştia, adică rusoaicele spuneau ne nado, iar nemţoaicele acel repetat es tut mir leid, se mângâiau şi se încurajau şi atunci am ajuns din nou la convingerea că războiul e o mare porcărie, aveau şi acum lacrimi în ochi, dar acum erau şi de bucurie şi apoi nemţoaicele şi gazda ne-au întors vizita şi s-a cântat până spre ziua cântece frumoase, religioase şi populare, în nemţeşte, ruseşte, sârbeşte şi româneşte, de parcă toţi am fi participat la un concurs internaţional, cântecele se vălureau când triste, venite parcă din câmpiile nesfârşitei Rusii, când vesele, rostogolite, cu noduri, parcă veneau din Tirol sau din munţii Bavariei, s-a băut mult, vodcă, bere, vin, afinată, nu s-a îmbătat nimeni, am cântat şi eu cu Nona cântece din Maramureş, de păhare pline de vin, de pălin şi de otravă, de năcaz şi de bucurie, despre nori care vin şi pleacă de departe, despre născuţi în toate lunile anului şi am terminat cu Cavaleri ai mesei rotunde şi cântece studenţeşti, dar cea care ne acoperea, în plus ştia foarte bine şi versurile, era Maria, cea mai sărutată şi admirată femeie la acel Revelion.

Cele două surori, Maria şi mama ar fi putut avea soţi celebri, cel puţin într-un anumit sens.

Am spus că Maria era foarte frumoasă şi deşi Galaţiul e un port mare, frumuseţea ei nu se putea să treacă neobservată. Maria a fost curtată de un lider comunist, Chivu Stoica, aflat în plină ascensiune, bun prieten cu Gheorghiu-Dej.

Maria i-a respins toate avansurile. „Nu mi-a plăcut de el, pentru că îi plăcea să cam bea” – s-a scuzat ea mai târziu.

Şi mama a fost curtată de un nume celebru, chiar de… Hitler. „Era cu vreo zece ani mai în vârstă decât mine. Nu avea nicio legătură cu Fürerul decât numele. Dar asta era destul. „Pe mine mă chema Litivinov, la fel ca pe ministrul rus de externe. Cum ar fi sunat o alianţă Hitler-Litvinov?!? Hitler era medic, era un bărbat extrem de manierat, un cavaler impecabil. Era un blond „spălăciu”. Nu mi-a plăcut şi pentru că prea era de acord cu tot ce spuneam şi vroiam eu. M-a cerut în căsătorie de la gazda mea, preotul Dârza, un om de mare autoritate. Preotul a spus că voinţa mea contează. Şi a contat. Aşa că m-am măritat cu un bărbat mai tânăr decât mine, peste mai puţin de doi ani.”

Stau şi mă întreb care ar fi fost viaţa mea dacă m-ar fi chemat Hitler…

Dar cea mai aşteptată sărbătoare era pentru mine venirea lui Moş Crăciun. Nu-l vedeam venind niciodată, nu ştiu cum se făcea, dar, de fiecare dată, mă găsea dormind, mă trezeam în miros de cetină, mirosea a verde şi a aer rece şi proaspăt, mă trezeam şi ştiam că Moş Crăciun venise.

I se spunea pe atunci Moş Gerilă, după rusescul Ded Maroz, dar tata încerca un protest timid încăpăţânându-se să-i spună tot Moş Crăciun.

Cineva, un comunist prea convins, i-a atras atenţia că nu e politic să spui Moş Crăciun, că ţine de religie şi de superstiţii, dar tata i-a explicat frumos că în acest an nu e deloc ger şi că Moş Crăciun e şi el îmbrăcat în roşu şi e poate mai comunist decât alţii pentru că face numai bine pentru toţi copiii clasei muncitoare.

Comunistul a înghiţit în sec, a simţit ironia, nu a reclamat însă mai departe, pentru că şi soţia lui spunea Moş Crăciun şi trebuia să lupte întâi cu ea şi apoi cu ceilalţi.

Moş Crăciun ghicea de fiecare dată ce îmi doream mai mult, nu-mi doream prea multe, mă gândeam că nu e atât de bogat, încât să-mi cumpere o bicicletă pe pildă şi mă mulţumeam cu o locomotivă de tablă, dar care avea un arc şi, dacă răsuceai cheiţa, trenul mergea singur.

Odată am primit un pluton de soldaţi de plumb, toţi trăgeau conştiincios cu arma din cele trei poziţii clasice, din picioare, din genunchi şi culcat, aveam o adevărată armată pe care o manevram cu multă iscusinţă, nu-mi doream să fiu un general modern, mi-a plăcut întotdeauna de Alexandru al III-lea zis Macedon, ce importanţă avea că pe vremea lui nu se inventaseră puştile, treceam peste aceste inadvertenţe, dar respectam adevărul istoric: eu, Alexandru Macedon învingeam întotdeana, cuceream Persia cea trufaşă şi priveam cu ochi visători spre misterioasa Indie…

Îmi mai plăcea şi Hanibal, cel puţin din două motive, avea curajul nebun să traverseze cu elefanţii Alpii şi apoi îi învingea pe romani, pe care nu-i simpatizam deloc, poate şi pentru că îi învinseseră pe Decebal şi pe Spartacus.

Moş Crăciun îmi făcea mereu daruri şi eu îi mulţumeam în felul meu, fiind foarte cuminte câteva zile, îl aminteam în rugăciunile pe care le rosteam seara, înainte de culcare, îl transformasem într-un Făt-Frumos într-una din poveştile mele, în care se însura cu Albă ca Zăpada, o mică, neînsemnată concesie făcută şi lui Moş Gerilă.

O dată, întorcându-mă de la grădiniţă, Puiu lui Budulea mi-a spus că Moş Crăciun nu există, că aflase precis acest lucru.

L-am contrazis violent: „Şi atunci cine îmi aduce mie toate jucăriile?”

„Taică-tu şi bunică-ta!”

M-a fulgerat un gând, s-ar putea să aibă dreptate, prea ştia moşul ce îmi doresc, prea îmi citea gândurile, dar asta nu a ţinut decât o clipă şi i-am spus încăpăţânat: „Ba există!”

Până la urmă ne-am luat la bătaie. Nu-mi plăcea să mă bat, tata îmi interzisese să mă bat, accepta ideea numai dacă nu aveam ce face, aşa era şi acum, aşa că l-am culcat cu doi pumni în plină figură, umplându-l de sânge, rupându-i uşor buza de jos şi turtindu-i nasul.

Tocmai pentru că nu-mi plăcea să mă bat, când loveam, loveam rapid şi foarte puternic şi mai ales în faţă.

Nu mă învăţase nimeni să mă bat, văzusem şi eu cum fac alţii.

De obicei mă mulţumeam să-mi pun adversarul la pământ şi pentru asta aveam trei procedee, toate extrem de eficace: dacă eram mai înalt decât adversarul, făceam un salt şi îi prindeam cu stânga gâtul, strângându-l puternic, sufocându-l; când îl simţeam moale, îi dădeam drumul.

De obicei renunţa la luptă, dacă nu, repetam figura.

Dacă era mai înalt decât mine, îi prindeam mijlocul cu ambele mâini care se închideau ca un cleşte; falanga degetului mare îi venea dureros în coloană şi adversarul se prăbuşea imediat pe spate.

În fine, dacă era un adversar mai experimentat, care nu cădea în capcană şi evita lupta corp la corp, îi strucuram un picior în spatele piciorului opus piciorului meu şi îl împingeam brusc.

Mişcările erau atât de rapide, încât odată, întâlnind un adeversar încăpăţânat, l-am trântit de vreo opt ori la pământ şi tot nu a înţeles de ce i se întâmpla acest lucru.

Moş Crăciun a învins prin mine încă o dată, încă vreo doi ani, adică până în clasa a treia, când învăţătoarea ne-a spus că Moş Crăciun există, dar e numai o tradiţie.

Cât despre familia Budulea, nu au spus nimic atunci, nici tatei şi nici mie, erau pocăiţi, ba, dacă ar fi să-l cred pe Puiu, Buduleasa i-a croit câteva vergi pe spate, pentru că murdărise cu sânge hainele de sărbătoare.

Dar primele jucării de care nu m-am plictisit multă vreme au fost nasturii.

Aveam sute de nasturi, de toate culorile şi mărimile.

Îi aranjam pe culori, pe dimensiuni, pe criterii numai de mine înţelese.

Apoi îi puneam într-o sticlă cu gâtul larg, până când aceasta se umplea.

Răsturnam sticla şi începeam jocul de la capăt. Mă jucam ore întregi cu nasturii.

Părinţii puteau pleca fără grijă în oraş, după cumpărături, când se întorceam mă găseau întins pe covor, aranjând nasturi.

Nu se temeau că aş fi putut înghiţi vreunul, nu aveam obiceiul pe care îl au mulţi copii mini, acela de o băga tot ce găsesc în gură.

Apoi au venit soldaţii de plumb şi piesele de şah, acestea din urmă alcătuind adevărate armate, pe care le conduceam cum vroiam eu, întotdeauna spre victorie.

(va urma)

Lucian Strochi