Petru Diaconu este un maestru al metamorfozelor. Numai că el nu metamorfozează lucruri, ci stări, atitudini, abstracţii, reunite, gramatical, cu lucrurile în categoria „obiecte”.

Prin urmare, un fluture nu va fi un fluture, ci o metamorfoză îngheţată, reunind cel puţin trei dimensiuni, adică atîtea cît sunt necesare unui obiect să existe în real: fluturele este o fostă şi viitoare omidă, adică o realitate amorfă şi terimorfă, ducîndu-şi o existenţă marcussiană, unidimensională; este o paletă de culori irizate, aflată în zbor şi este un amant al florii pe care o polenizează (e drept indirect). Lucrurile se complecă însă puţin, căci trupul fluturelui seamănă cu cel al unei statuete eneolitice, cucuteniene, care statuetă aminteşte stăruitor de o femeie, un nud cu aripi, o zînă, o nimfă, o irealitate coborită într-un cotidian tern.

După cum, poate fi un zmeu lilial, bun pentru înălţat, nu pentru speriat copiii cuminţi.

O altă metaforă încăpătoare este fructul, mărul -devenit mit al germinaţiei, al involtului baroc, un spaţiul-limită pentru încercări demiurgice sau chiar faustice.

În viziunea lui Petru Diaconu mărul este mirabilă sămînţă, fruct oprit sau dăruit, obiect-subiect de dispută olimpică, ou primordial, amintirea copilăriei edenice sau de cartier.

A treia metaforă (şi metamorfoză) este lutul, un lut prelucrat, ajuns ceramică de Cucuteni, idol tîrziu, dar şi amestec sideral, din care s-a plămădit însuşi omul.

La Petru Diaconu lutul zboară, cîntă, vorbeşte, se însufleţeşte, devine permanent altceva, sunet, culoare, ritină, ritm, nelinişte.

Picturile lui plac, par calme, dar ele anunţă furtuni teribile, tornade, punînd, în parantezele destinului, existenţa noastră prea liniară.

Cu aripă de înger sau cu gheară de diavol, Petru Diaconu scrijeleşte suprafaţa tabloului, redescoperind culoarea.

O arheologie blîndă, vorbind pînă la urmă de eternitatea noastră.

O eternitate cucerită dintr-o efemeritate fragilă ca cea a solzilor de pe o aripă de fluture.

Paradoxal, merele lui, atît de dinamice, traversate de cari astrali, sunt imuabile, definitive, deşi ele conţin, aşa cum am mai spus-o, un întreg arbore genealogic. Cucerit, dar neînvins, privitorul se simte brusc un erou civilizator.

De ce, nu ştiu, nu ştim.

Dar poate că această candoare a noastră e un semn sigur al artei ca generatoare de emoţii, sugestii şi semnificaţii.

Lucian Strochi