Pădurile erau cuminţi. În stânga, cum priveai în susul străzii, se întindea, parcă nesfârşită, pădurea de brad.

Nu era doar de brad, se amestecau, în bună frăţie, pini, molizi, brazi, iar pe margini mesteceni. În dreapta, pădurile de fag. Nu-mi plăceau prea mult fagii şi asta din mai multe motive: aveau frunzele căzătoare, erau prea înalţi, cu trunchiurile prea netede, pentru a te urca în ei, se confundau de departe cu mestecenii, atunci cînd erau albi, îi confundai uşor cu alţi copacii, erau prea departe de casa noastră, trebuia să urc un deal abrupt, care părea să nu se mai sfârşească, te dureau genunchii, îşi înfigeai palmele în ei să poţi urca dealul.

Erau apoi şi păduri de mesteceni, mai rare, unde plecai după fragi şi după ciuperci. Mai rar după ciuperci, pentru că încă nu le cunoşteam pe toate, îmi era teamă să le culeg, mi se spusese că o singură ciupercă otrăvită poate ucide o familie, aşa că mă spălam bine pe mâini după ce culegeam ciuperci, veneam acasă cu o sacoşă plină, dar trebuia să le arunc, pentru că ciupercile erau necomestibile, până la urmă nu le mânca nici porcul, aşa că mai mare daraua…

Ciudat era faptul că atunci când culegeam ciuperci le alegeam pe cele mai frumoase, mai ochioase, care erau bineînţeles cele otrăvite, îndeosebi pălăria şarpelui, o ciupercă frumoasă, cu pălăria roşie, pudrată cu picăţele albe.

Nu ştiu de ce, dar atunci când desenam ciuperci, toţi copiii desenam şi coloram aceste ciuperci şi nu altele, chiar şi cei care nu fuseseră niciodată în pădure desenau şi colorau pălăria şarpelui.

Pădurile erau cuminţi pentru că nu se amestecau între ele, adică nu-şi amestecau copacii, nu găseau fagi între brazi sau invers, doar mestecenii erau peste tot şi mai târziu am aflat că asta era bine, mestecenii erau sanitarii pădurii, unde ai un mesteacăn pădurile rămân sănătoase, învăţasem de la cineva să beau ceai de mesteacăn, era simplu, îl încrustai uşor cu briceagul, apoi culegeai sucul de mesteacăn, uşor dulceag, extreme de plăcut la gust, în fiecare primăvară făceam asta până când am văzut o buturugă de mesteacăn, cineva tăiase un mesteacăn uriaş, şi buturuga vărsase un val de lacrimi.

Nu ştiu de ce mă gândisem tocmai la lacrimi, lacrimile sunt sărate, sucul mesteacănului era dulceag, poate pentru că era tulbure, alburiu, aşa cum sunt lacrimile şi zerul, dar atunci nu m-am gândit la zer, am renunţat la a mai încrusta mesteceni, îmi părea rău să-I rănesc, îmi făuream legende despre mesteceni, credeam că cineva îngropase la rădăcina unui mesteacăn o carte, credeam sincer acest lucru şi cartea făcea să ţâşnească prin coajă albul hârtiei şi negrul literelor, eram convins că cineva îngropase la rădăcinile mestecenilor cărţi, un fel de bibliotecă subpământeană, altfel cum s-ar fi cojit atât de subţire, ca o foiţă de ţigară, coaja mesteacănului, de puteai să scrii de ea.

Erau desigur în păduri şi alţi copaci, mai ales la poalele pădurii, uneori chiar pomi fructiferi, meri şi cireşi sălbatici, ba chiar şi nuci, sau stejari falnici, cu frunze atât de caraghioase şi cu ghinzi (ghinde) pe care le desfăceam şi din care ne confecţionam castroane pentru cei mai mici pitici sau mărgele pe care nu le purta nimeni, arţari, arini, uneori chiar şi câte o salcie, pletoasă şi rătăcită, acolo unde trebuia să fie un petec de apă sau un izvor.

Într-o zi plecasem după fragi. Ca să ajung la ei, trebuia să trec prin toată pădurea de brad şi să ajung la mesteceni. Adică aproape un ceas de mers vitejeşte.

În faţa mea erau doi oameni, un bărbat şi o femeie, mergeau ţinându-se de mână, ca doi copii sau doi îndrăgostiţi.

Eram amândoi căsătoriţi, dar fiecare cu altcineva. Eram martor la o taină şi, ca orice taină, avea în ea ceva tulbure şi misterios.

Am fost curios ce anume fac acei oameni, care se plimbau liberi prin pădure, dincolo de orice ochi lumeşti, mai puţin ai mei.

Nu m-am ferit de ei, dar eram convins că, neavând decât ochi unul pentru celălalt, nu aveau cum să mă vadă. I-am urmărit fiind depărtat de ei cam la vreo sută cincizeci de paşi. La un moment dat, au dispărut, după ce au trecut de un molid uriaş.

Nu-mi venea să cred, dispăruseră de parcă ar fi intrat în pământ. Renunţasem să mai merg după fragi şi eram hotărât să dezleg misterul dispariţiei celor doi.

M-am apropiat cu grijă de molid într-o spirală uriaşă, inversă, care se strângea, atent la orice zbomot, la orice imagine.

Am mers aşa vreo două ore, poate şi mai bine. Pe neaşteptate, cei doi au reapărut, nu departe de mine. Parcă ar fi răsărit de undeva.

În pădure nu erau nici tufe, nici mărăcinişuri, nici trunchiuri prăbuşite, nimic care să ascundă ceva privirii, doar un covor, gălbui-maroniu de ace uscate şi, din când în când, o creangă ruptă, înnegrită de ploi şi de vreme.

Îi vedeam bine pe cei doi, eram acum la vreo cincizeci de metri în urma lor, mergând liniştit de o potecă ce şerpuia nehotărâtă, atentă parcă la fiecare denivelare.

Apoi s-au răzgândit, nu şi-au mai continuat plimbarea şi s-au întors spre oraş. Aveau priviri strălucitoare, mândre, de parcă ar fi izbândit într-o bătălie, de parcă ar fi câştigat ceva, nu multe eforturi.

Mi-au zâmbit, el ceva mai reţinut, ea cu un zâmbet uşor ironic, uşor sfidător. Eram prea mic pentru asemenea nuanţe, e drept, dar de multe ori revăd scena şi, în timp, am început să o înţeleg pe de-a-ntregul.

Mi-am continuat drumul nepăsător, atât de nepăsător, încât îmi venea să fluier.

Curios, aveam un uşor sentiment de jenă şi de vină, aşa cum ţi se întâmplă când afli ceva ce nu trebuie aflat, când vezi ceva ce nu trebuie văzut, când ştii ceva ce nu trebuie ştiut, când intri în contact cu ceva ce nu îţi aparţine, un secret, o taină, o poveste, o scrisoare. Am ieşit din pădure, apoi m-am întors, convins că nu-i voi mai întâlni la întoarcere.

M-am întors la molidul uriaş. L-am cercetat cu atenţie, de sus până jos. Nimic nu părea suspect. M-am aşezat la rădăcina lui, sprijinindu-mă cu spatele de tulpina lui. Mirosea puternic a răşină. Am observat totuşi o mică linie dreaptă, imposibil de găsit atât de dreaptă în natură. Am urmărit-o atent cu privirea, pipăind-o cu degetele. Am observat că era rama unei plăci de tablă, peste care cineva presărase un strat de ace de brad, gros de o palmă. Am îndepărtat acele de brad. Atunci am zărit şi un inel mare, ruginit. Am tras puternic de el. Eram puternic ca un tăuraş, dar şi capacul metalic era foarte greu. Până la urmă l-am biruit. Am privit temător în jur.

Nimeni nu mă văzuse, nimeni nu cobora sau urca, eram singur în toată pădurea, sau cel puţin aşa credeam eu atunci.

Am coborât şi, spre surpriza mea, am intrat într-o încăpere frumos amenajată, având de toate. Mai puţin ferestre. Adică un pat încăpător şi moale, o oglindă, lanternă, dar şi lumânări, o măsuţă cu două taburete, adică trei buturugi, una mai mare şi două mai mici, zahăr, cafea, ceai, câteva sticle de băutură, între care una de votcă, pe jos covoraşe de iută şi două perechi de papuci, precum şi două perechi de pijamale, frumos împăturite la marginea patului.

Aşa trebuie să fi arătat un adăpost atomic de care tot vorbea lumea, că, dacă explodează o bombă atomică, noi trebuie să fim într-un adăpost atomic, unde să nu pătrundă razele ucigătoare, lumina orbitoare, unda de şoc, radiaţiile, cuvinte prea grele pentru mine, dar pe care le reţinusem pentru că erau pe buzele tuturor.

Eu atâta înţelesesem, că, dacă vrei să scapi, trebuie să te ascunzi în pământ, ca şoarecii. Gândurile mele erau lente, năclăite, înţelegeam şi nu înţelegeam, cei doi se temuseră cumva de un bombardament atomic, sau erau doar doi îndrăgostiţi care se ascundeau de ochii răi ai lumii.

Apoi cred că am înţeles: cei doi veneau aici ca să-şi trăiască, netulburaţi de cineva, o oră de iubire. Ăsta era cuibul dragostei lor şi eu eram singurul care îl descoperisem.

Am ieşit din cuib cu acelaşi sentiment de vină pe care îl avusesem de când îi văzusem şi îi recunoscusem.

Am pus capacul la loc, am presărat acele de brad până când pătura groasă s-a refăcut. Am primit mulţumit în jur: nimeni nu ar fi bănuit că la picioarele lor se afla o încăpere, un bordei, un hogeag – cum ar fi spus cineva golăneşte.

I-am văzut peste câtva timp pe cei patru, adică pe cei doi însoţiţi de soţii lor, la o petrecere, la care participa şi familia mea.

Părea fericiţi, veseli, iubitori, fiecare iubindu-şi soţul., încercând chiar gesture de tandreţe, chiar de dragoste.

Acasă, mama a comentat: „Cât de mult se iubesc soţii X-ulescu. Şi familia Y-ulescu. Şi ce fericiţi sunt!”

La care tata a mormăit, pe jumătate morocănos, pe jumătate mucalit: „Prea fericiţi!”

Eu, m-am trădat într-un fel, râzând mânzeşte.

Mama s-a mirat: „Încă nu te-ai culcat!? Ia nu mai sta şi ne sorbi vorbele, că sunt şi lucruri pe care nu le pricepi, nu le înţelegi, înţeleptule!”

M-am culcat, trăgându-mi plapuma peste cap, aşa cum făceam când vroiam că nimeni să nu-mi ghicească sau tulbure gândurile. „Oare părinţii mei ştiau sau bănuiau ceva? Mama era doar o neştiutoare sau, dimpotrivă, era ironică, iar tata nu îi sesizase ironia? Ştia tata ceva mai mult decât mama? Vorbele sale fusese prea enigmatice.

Dar, dincolo de orice, eu eram singurul care ştiam ceva, oricum mai mult decât ei. Aşa că plin de mulţumire, am adormit în curând fericit. Prea fericit.

Dintre munţi ţâşneau din când în când avioane.

Când era soare, erau strălucitoare, argintii. Veneau din sud şi se întreptau spre nord. Parcă erau trenuri pe şine, adică nu se abăteau deloc de la traseul lor.

Le auzeam întâi huruitul. N-ai fi ştiut de unde vine, când vine de sus, poate să vină de oriunde, dar eu deja le ştiam traiectoria, păreau nişte insecte de metal, lăsând în urma lor o dâră trădătoare, care se lărgea treptat, până dispărea.

Nu ştiam de unde vin şi unde se duc, nu opreau niciodată pe la noi, deşi aveam un loc care se numea aeroport, am înţeles că acelea erau avioane militare, făceau exerciţii, antrenamente, războiul se sfârşise, se mai aprindeau însă din când în când Balcanii, acum nu ştiu ce vroiau bandiţii lui Tito, se agitau prin munţi, mai departe, în Banat, trebuia să fim vigilenţi, citesem într-o revistă o poezie scrisă de un distins poet şi actor, în care călăul Tito avea gheb şi rima cu Zagreb, iar apoi l-am văzut pe Tito având în mână un satâr plin cu sânge, nu mai înţelegeam nimic, şi hitleriştii îi credeau pe Tito călău, găsisem prin pod o revistă Signal, în care erau multe poze dintre care am reţinut două.

În prima poză soldaţi germani hrăneau cu lapte copii orfani sârbi şi croaţi, iar în a doua vedeai multe cadavre, se spune că erau oameni nevinovaţi ucişi de călăul Tito.

Am tras concluzia că Tito era un uriaş, de reuşise el să ucidă atâţia oameni, apoi am înţeles că fusese prieten o vreme cu noi şi cu sovieticii, dar că apoi se certaseră, îl întrebasem pe tata care era adevărul şi tata mi-a retezat-o sec: „Copiii şi babele nu trebuie să facă politică.”

I-am mai văzut de câteva ori numele prin ziare şi reviste, îl chema şi Iosip Broz, am crezut întâi că era o greşeală de tipar, că de fapt îl chema Bronz şi poate că nu greşeam prea mult.

Până la urmă vremurile s-au schimbat şi ne-am reîmprietenit cu Tito, declarându-l chiar erou al nostru.

S-a auzit că s-a prăbuşit un avion în munţi şi, curioşi, am vrut să vedem avionul prăbuşit.

N-am spus nimic alor mei, m-am ataşat şi eu unui cârd de copii care au luat drumul muntelui, cu acelaşi scop, dar, dacă ne-ar fi întrebat cineva, am fi spus că facem doar o plimbare, incredibil, dar noi am găsit primii avionul, avea o poziţie ciudată, cu botul spre munte, adică trecuse de munte şi apoi se întorsese spre el dintr-un motiv inexplicabil sau poate că se răsucise aşa după impact, avionul explodase, lipsea din el mijlocul, rămăsese botul şi coada, coada era mai puţin afectată, botul era însă carbonizat, era carbonizat şi pilotul, atât de tare, încât nu puteai şti dacă era doar pilotul sau mai era şi un copilot, membrele, capul, truchiul fuseseră ciopârţite de explozie, doar capul şi mâna stângă rămăseseră în carlingă, restul se împrăştiaseră prin jur.

Am fost tentaţi să luăm câteva ceasuri, ne fascinau manometrele, altimetrele, toate erau ceasuri, dar ne-a fost frică, toate trebuia să rămână aşa cum sunt, lucrul mi se părea absurd, avusese loc o explozie, ce să mai faci, ce să mai salvezi după o explozie, mai târziu am aflat că era important să se stabilească precis cauzele accidentului, dacă viaţa pilotului nu ar mai fi putut fi salvată. Aşa că ne-am întors cu mâna goală.

Ne-am răzbunat ciobanii şi muntenii. Multă vreme, ani de-a rândul, pe lângă gospodăriile lor înfloreau bucăţi de duraluminiu, tevi sau plăci, unele puse drept ţigle pe case.

Când erau luaţi la întrebări, oamenii ridicau din umeri: „Le-am găsit la avionul prăbuşit. N-am crezut că cineva mai are vreo trebuinţă de ele. Dacă vă trăbă, luaţi-le.”

Organele de anchetă ridicau şi ele din umeri: „Oameni simpli. Ce să le faci? Puteai să-i amendezi?”

Oraşul avea un aeroport, adică un loc plat, drept, pe care ar fi putut ateriza, în caz de pericol, un avion adevărat. Nu e mare lucru la câmpie, care e toată un asemenea teren, dar la munte găseşti foarte rar un asemenea teren, aşa că oamenii îl preţuiau, chiar dacă avioanele treceau peste el, pe lângă el, parcă nebăgându-l în seamă.

Apoi cineva s-a gândit că, dacă era aeroport, ar fi fost nimerit să se organizeze pe el mitinguri aviatice.

Am participat şi eu la vreo două asemenea mitinguri, care se deosebeau multe de cele de la 1 Mai, 23 August sau 7 Noiembrie, unde se striga mult, arătându-se pumnii strânşi spre tribună, l-am întrebat pe tata de ce erau aşa de furioşi oamenii de pe stradă pe cei de la tribună, de le arătau atât de ameninţător pumnii, lui tata i s-au aburit ochelarii, a râs în hohote şi apoi m-a lămurit că pumnii strânşi nu însemnau ameninţare, ci vroiau să arate forţa clasei muncitoare şi erau îndreptaţi asupra celora care ar fi îndrăznit să ridice orice, capul, mâna, privirea spre uriaşele noastre realizări, să atenteze la cuceririle noastre revoluţionare, se striga mult, sus şi tare, pentru ca viperele imperialiste şi lacheii lor să nu cuteze să ridice, iarăşi să ridice, nu, era un miting liniştit, cu doar câteva avioane mici, cu elice, mie mi se păreau totuşi uriaşe, pentru că nu mai văzusem de aproape niciun avion, avioane care trăgeau după ele nişte planoare, care erau tot nişte avioane, dar fără motor, cu aripi mai mari şi mai uşoare, care pluteau semeţ între munţi şi apoi aterizau cu precizie, poate ademeniţi de cântecele noatre subţiri, răzleţe, de copii, dar sincere şi entuziaste: „avion cu motor / ia-mă şi pe mine-n zbor / şi mă fă aviator”.

Ultimul vers îl spuneam cu hotărârea cu care spuneam Tatăl nostru: „…şi ne iartă greşalele noastre / aşa cum iertăm şi noi greşiţilor noştri / şi ne izbăveşte…”

Avioanele şi planoarele decolau şi aterizau cu precizie într-un coridor marcat de frânghi galbene şi roşii, al căror rost nu-l pricepeam, oamenii stând totuşi dincolo de acele frânghii uriaşe, piloţii coborau în cele din urmă surâzători, oamenii aplaudau frenetic, se auzeau chiar şi aclamaţii: Vlai-cu, Vu-ia, piloţii dădeau din mână, protestând, adică: ei, nici chiar aşa, am citit scris pe o pânză roşie cu vopsea albă: „Glorie urmaşilor lui Vlaicu”, am crezut că toţi piloţii erau urmaşii lui Vlaicu, adică nepoţi şi strănepoţi, o singură familie, aşa cum erau la circ trupa Moceanu sau Greceanu, adică o singură familie, soţ, soţie, copii, fraţi şi surori, toţi purtau o cască de piele, care se închidea sub bărbie, cu ochelari, părea o mască şi am întrebat pe cineva mai în vârstă de ce poartă poţi o asemenea cască şi omul mi-a răspuns că era o cască de protecţie, pentru a-i feri de accidente, adică în caz de accident să-i protejeze, mi-am adus aminte de pilotul carbonizat şi mi-am spus că o asemenea cască nu te poate apăra atunci când te prăbuşeşti şi atunci pentru ce mai porţi o asemenea cască, am ridicat din umeri, poate că uneori te poate totuşi apăra, cine ştie.

Nu ştiu de ce, dar m-au impresionat mai mult planoarele, poate şi pentru faptul că zburau fără motor, asta era o adevărată minune, apoi zburau în linişte, planau, semănau cu nişte libelule, aveau capul colorat în maroniu închis, ca o castană proaspăt deschisă.

Mitingul s-a terminat cu paraşutiştii, emoţia a crescut brusc, s-a transmis ca un val de frică şi de speranţă, de aşteptare şi de nelinişte printre toţi spectatorii.

Oamenii săreau de la mare înălţime, pluteau o vreme între cer şi pământ, păreau neputincioşi, cu picioarele şi mâinile desfăcute, apoi le răsărea sus, în spate, o paraşută, ca o ciupercă uriaşă şi albă, oamenii răsuflau atunci uşuraţi, omul mai plutea o vreme şi se străduia să aterizeze într-un cerc verde cu marginile albe, îi spunea punct fix, dar era un cerc, aproape toţi aterizau în acel cerc, aterizarea nu era chiar atât de uşoară, oamenii erau trântiţi sau se trânteau ei la pământ, apoi culcau paraşuta, o strângeau repede, aşa cum ar strânge pescarii năvodul, cum văzusem eu un film despre pescarii din deltă, pânza paraşutei era din mătase, de obicei albă şi atât de fină, că îţi venea să-ţi culci faţa pe ea, ca să-i simţi mângâierea, erau şi femei care săreau cu paraşuta, erau curajoase, după ce atingeau pământul erau imediat sărutate de paraşutişti, încât îţi venea să crezi că făceau acest sport pentru a fi sărutate de multe ori, sau că erau atât de frumoase, că nimeni nu putea rezista farmecului lor.

Apoi altcineva s-a gândit că terenul acela e bun pentru blocuri şi, într-adevăr, în câţiva ani, au apărut acolo sute de blocuri, un întreg cartier, care s-a numit firesc, Aeroport, deşi acum nu mai decolau decât libelule şi, mai rar, păsări, de baltă, căci dincolo de calea ferată, era lunca Jiului, de multe ori plină de bălţi, un imperiu al broaştelor, care să trădau mai ales seara, sonor, într-un concert ce chema parcă liniştea de undeva, de departe.

La miting fusesem fără aprobarea tatei, era la serviciu, aş fi putut să-i cer voie, să-i spun că merg cu fraţii Popovici, cu alţi copii mai mari, dar m-am gândit că n-o să afle, aveam să ajung acasă înaintea lui, numai că, pe lângă miting, se deschisese şi un bâlci în care găseai de toate, de la zăhăr învârtit pe băţ până la baloane, de la faguri de miere şi biscuiţi la banane, de la oale de lut la cuci de lut în care dacă suflai trezeai cucul, care se simţea dator să-şi mulţumească, strigându-şi numele, panglici şi baticuri, ba chiar şi un loc unde puteai trage cu arma şi puteai câştiga o păpuşă, un soldat, o mireasă sau un cocoş de ghip frumos vopsit.

Eu aveam doar trei lei, îi ţineam strâns în pumn, aş fi vrut să-mi cumpăr cât mai multe, am ezitat între un fluier de tablă şi un balon, am băut un suc galben, înţepător, care mi-a ieşit pe nas şi am mai rămas şi cu ceva mărunţiş.

Aeroportul era destul de departe de casa mea, la vreo patru kilometri, la dus plecasem cu câţiva copii, unii se întorseseră cu autobuzul, alţii pe jos, dar plecaseră cu mult înaintea mea, am observat că soarele se apropia de coama muntelui şi atunci am realizat că s-ar putea să întîrzii, că tata ar putea ajunge înaintea mea, dacă aş fi avut mai multă minte, aş fi făcut semn să mă ia şi pe mine vreun camion care venea din defileu şi care mergea în oraş, m-am gândit o clipă şi la asta, apoi am renunţat, nu ştiam unde avea să oprească acel camion, nu m-am gândit că îi puteam cere şoferului să mă lase lângă şcoală, adică în capătul străzii mele, am mers pe jos şi am făcut aproape un ceas, tata era acasă, era foarte supărat, nu mi-a răspuns la salut, m-a aşteptat să intru în casă, s-a aşezat în faţa mea la masă şi a mâncat singur, în tăcere.

Era pentru prima data când nu îmi dădea să mănânc, adevărul că îmi era prea teamă să mai simt foamea, a început să mă întrebe apoi, calm, semn rău, pe unde mi-ai mai umblat, am îngăimat, la miting, tata m-a privit o clipă mirat, derutat, nu ştia de niciun miting, crezuse că era vorba de miting din acela cu tribună roşie şi prezidiu şi cu muncitori fluturând steaguri roşii şi tricolore, care miting, cel de la aeroport şi cine ţi-a dat voie, nimeni, adică eu sunt nimeni, apoi am spus aşa ca o scuză, am şi baloane, tata a pufnit, eu mănânc fasole şi el mănâncă banane, atunci eşti sătul, nu-ţi mai stric stomacul delicat cu fasole, îmi era foame, dar mi-a fost frică să-l contrazic, baloane, nu banane, nu mâncasem niciodată banane, portocale, smochine şi curmale – da, am fost mulţumit că am scăpat de chelfăneală, mai primisem o pedeapsă, interdicţia de a ieşi pe poartă timp de trei zile, dar ştia şi el şi eu că acest lucru nu avea cum să se întâmple.