„La invitaţia Teatrului Masca, Teatrul Tineretului Piatra-Neamţ a efectuat, în zilele de 22-25 februarie 2007 un turneu la Bucureşti cu spectacolele Angajare de clovn de Matei Vişniec, un spectacol de Louise Dănceanu şi Dacă ăla e cu aia, ai’a lui cu cine-o fi? de Mimi Brănescu, în regia lui Dan Tudor.”

Cam aşa ar suna sec, dar corect, un comunicat de presă.

În realitate, lucrurile sunt mult mai complicate, cu elemente de senzaţional, cu zâmbete strivite, cu mâini ridicate expresiv a disperare, cu tabieturi ştiute de toată lumea, cu familii regăsite preţ de câteva ore, cu critici prea serioşi la început şi prea destinşi după spectacol, cu o televiziune care vor emite începând cu 5 martie a.c., cu actori înfrăţiţi, cu spectatori formidabili, cu un teatru de mileniu III (ca dotare). Pe scurt, o lume minunată, ca o dulce otravă, pe care e păcat să nu o cunoşti, dar dacă o cunoşti, crează dependenţe.

Se pleacă din curtea teatrului, la nouă dimineaţa imprecis, adică după o ezitare academică de un sfert de ceas. Formula e completă, plus regizorul Sorin Militaru care redevine pentru câteva zile bucureştean. Plecăm primăvara şi ajungem iarna, dar, oricum, la Bucureşti e mai cald decât la Piatra, unde în plus şi ninge.

O oprire de o oră, pentru masa de prânz, undeva pe traseu, se mănâncă bine, numai cârnaţul de Pleşcoi vrea să demonstreze că nu degeaba e marcă înregistrată şi e piperat la propriu. Se traversează tot Bucureştiul şi ajungem la Hotelul Sir, denumire nostalgică şi titlu de nobleţe pe care îl visează toţi actorii, de la Laurence Olivier încoace.

Denumiri poetice: Pasajul Lujerului, Şoseaua Virtuţii, strada Dealul Ţugulea, staţia Teatrul Masca, strada Partizani (nu ni se precizează care: români, sârbi, ruşi sau alte naţionalităţi). Vizităm teatrul şi personal sunt încântat de o găselniţă ce poate deveni un brand: sute de lacăte prinse de grilajul ce înconjură decent şi necesar teatrul Masca.

Aflu de la Directorul General Mihai Mălaimare că ideea îi aparţine, îndrăgostiţii care se iubesc de-adevăratelea vin la grijlaj, leagă un lacăt (sau două) de el şi aruncă dezinvolt cheia. Mai mult chiar, teatrul a intrat de câtva timp în parteneriat cu Primăria secorului 6: proaspăt căsătoriţii cumpără sau primesc un două lacăte, vin şi le pun pe gardul teatrului, aruncă bineînţeles cheia şi primesc în schimb o invitaţie la un spectacol.

Teatrul e ciudat doar la prima vedere: o groapă în formă de pătrat, înconjurată de 120 de locuri pe trei laterale, cu o aparatură extrem de sofisticată, cu reflectoare care se dau peste cap şi care se autoreglează în funcţie de necesităţi, teatrul e vopsit în tricolor (nu cred că s-au urmărit neapărat sentimentele patriotice), afară e un amfiteatru cu 500 de locuri (se va mări la anul pînă la 1000), teatrul mai deţine un parc auto şi un parc adevărat ce ne aminteşte de cel din Olanda, de la Oterlo, cu siluete de tablă, cu mâini decupate care se agită la cea mai mică adiere de vânt…

Personalul este extrem de amabil cu noi, suntem consideraţi vedete şi asta ne dă un sentiment amestecat, de mândrie şi de îngrijorare.

Trebuie să confirmăm, asta e clar.

23 februarie 2007.

Toată lumea are treabă: maşiniştii descarcă şi cară decorurile, actorii măsoară cu paşi gravi spaţiul de joc, se „fixează” luminile, se fac probele de sunet. Spectatorul vrea să vadă un spectacol cât mai bun. Nu va şti niciodată ce se ascunde în spatele acelui spectacol, câtă muncă, câte repetiţii, nervi, zâmbete, eforturi, chiar fizice… O uzină întreagă se pune în mişcare. Oricât ar evolua lucrurile, elementul uman este de neînlocuit. Poţi programa perfect, de exemplu, secvenţă cu secvenţă, luminile pe calculator, dar actorul poate să lungească sau să scurteze un moment şi atunci ce te faci? Linişte, se repetă! Se repetă mişcarea, replicile, trăirile. Uneori ai nevoie de stereotipii, de reflexe condiţionate.

Iau legătura cu Secretariatul literarde la Masca. Sunt doi, amândoi foarte tineri: ea, Cristina Enăchescu, a terminat Teatrologia; el, Ştefan Livadaru, Relaţii publice. Editează caiete-program, afişe, concep proiecte europene, dialoghează cu criticii, invită trupele din provincie în Bucureşti.

Facem schimburi de afişe şi programe cum schimbă sportivii între ei, la meciuri oficiale, fanioanele.

Discuţie îndelungă cu Directorul General Mihai Mălaimare. Extrem de cald. Îmi vorbeşte despre Piatra-Neamţ, oraş care l-a marcat profund, (jucând în Fata din Andros era să moară, coborând din plafon pe o funie, se defectase ceva, „până şi din bascheţi ieşeau scântei”), vorbim despre mari actori, despre proiectele de acum ale Teatrului Masca şi ale Teatrului Tineretului. Ne antrenăm de fapt pentru Conferinţa de presă care începe la ora 12,00. Adică peste o oră. Îmi oferă trei din cărţile sale: Şansa (Polirom, Iaşi, 2006), Demisia (Axa, Botoşani, 2005) şi Maidane cu teatru, (Discobol, Bucureşti, 1998).

Lângă uşă, o umbră a sa, imortalizată de Şt. Popas. Peste tot clovni, metafora sa obsedantă. Despre ei are chiar o teză de doctorat, în anul 2000!

Conferinţa de presă e interesantă, intervenţia noastră e consemnată (şi chiar dată pe unele posturi în aceeaşi zi), ziariştii însă sunt destul de puţini, Capitala oferă destule alte atracţii, mâine e Dragobetele, Muzeul Satului e punctul de atracţie numărul unu, mă gândesc la spectatori, câţi vor veni pentru noi, gazdele ne liniştesc, va fi public, nici o grijă.

Luăm masa în teatru, o firmă de catering rezolvă totul, de la ciorba cu ardei iute la fructe, aflu că şi gazdele mănâncă constant aici, ne învârtim pe străzi ca să avem de unde veni şi, cu o oră înainte de spectacol, iau „pulsul sălii” încă de la intrare.

Actorii sunt deja la cabine, repetă, se concentrează înaintea spectacolelor, personalul tehnic e de asemenea prezent, disciplina e disciplină, un spectacol e o muncă de echipă şi nimeni nu are voie să greşească, să ezite, să întârzie, să absenteze.

Sala nu e totuşi plină, câteva confirmări nu au fost onorate, noroc cu aplauzele, foarte multe, care umplu orice gol. Nici un incident, traseele actorilor sunt ca la biliard, se râde puţin, aşa cum trebuie, Angajare de clovn nu e o comedie clasică, nu e nici măcar o comedie… Doar Tudor Tăbăcaru urcă în loc să coboare şi invers, dar s-a obişnuit cu situaţia…

Îmi place să ies din sală odată cu spectatorii, ies împreună cu actorii de la Masca, aud cuvântul magic, de care aveam nevoie: Profesionişti şi mă liniştesc. Schimburi de amabilităţi, promisiuni gen „Vom veni şi mâine, neapărat vom veni”, e bine, e foarte bine. Un vânt tăios ne încearcă, noroc că hotelul e foarte aproape.

24 februarie 2007.

Avem ceva emoţii cu maşina care nu intră pe scenă. Teatrul a fost gândit bine, e ultramodern, dar a fost construit din reabilitarea unui fost cinematograf. Au ei un „bot de maşină”, dar nu e ceea ce ne trebuie. Până la urmă intră, după ce sunt demontate câteva scaune şi vreo două grilaje, e nevoie de puţină vopsea, ce să-i faci, pagube colaterale.

Din nou repetiţii, manevre mai mult sau mai puţin complicate, singurii care deocamdată stau sunt şoferii. Cei de la Masca vor să ajute, dar nu prea au cu ce şi de ce, totul e perfect.

E sâmbătă seara, mă gândesc că bucureştenii nu se vor obosi să vină într-un cartier mărginaş precum Militari, cândva comună, cu eroi în primul şi al doilea război mondial, după cum aminteşte un monument nu departe de teatru.

Spectatorii vin însă în număr mare, cu greu mai poţi găsi un loc liber, spectatorii sunt neobişnuit de cuminţi, aşteptând parcă să se întâmple ceva, deşi Mihai Mălaimare ne asigură cu teatrul e un buncăr, aşa că să nu ne temem de cutremure…

Cutremur n-a fost, dar, în plin spectacol, s-a luat curentul în tot cartierul. Nimeni nu s-a piedut cu firea, două actriţe angajate în dialog şi-au continuat partitura, publicul a aplaudat, în semn de solidaritate şi-au aprins telefoanele mobile, sala era plină de lumânări albastre şi verzi, s-au aprins şi reflectoarele de la camerele de filmat, totul nu a durat decât un sfert de oră, dar a fost magnific, nici un spectator nu s-a mişcat, nu a vociferat, aşa încât intervenţia diretorului administrativ care a anunţat totuşi incidentul a părut o replică din piesă…

S-a aplaudat furtunos în final, spectatorii au fost mulţumiţi de spectacol, dar şi de sângele rece al actorilor, toată lumea regreta că nu au fost decât două spectacole…

A mai fost un incident minor, singura defecţiune administrativă a gazdelor, sadwichurile reprezentând masa de seară nu au fost revendicate în totalitate, aşa încât au rămas câteva porţii, pe care le-am cărat la hotel, întrebând apoi din om în om „al cui e pachetul?!?”

25 februarie 2007.

Se pleacă din Bucureşti la ora 10 a.m. fix, avem ceva emoţii, porţiunea dintre Buzău şi Focşani e întotdeauna dificilă, se înzăpezeşte uşor, până la urmă ajungem acasă în jurul orei 17,00.

Despărţiri cu pupături, toată lumea e mulţumită şi obosită, mâine e luni, o nouă zi de muncă.

Iar eu trebuie să predau acest material promis, pe care nu am timp nici să-l recitesc…

Lucian Strochi