Nu ştiu de ce oamenii dispreţuiesc porcul.

E un fel de a spune, pentru că altfel carnea de porc era extrem de preţuită.

Dar oamenii nu au în general o părere prea bună despre porc. Te-ai murdărit ca un porc, mănânci ca un porc, grohăi ca un porc.

Dar porcul avea şi el o zi sfântă, când toţi i se închinau. Numai că e ultima lui zi.

Pe la noi, se tăia porcul în orice familie, oricât de săracă.

Dis-de-dimineaţă începea febra. Femeile încălzeau cazanele cu apă, bărbaţii ascuţeau cuţitele, pregăteau paiele sau aparatul de pârlit, se căuta o uşă mai veche, se pregăteau oale uriaşe, pe care nu le mai vedeai în restul anului, sforile cu care trebuia să legi picioarele porcului.

Cuţitul de înjunghiat mă înspăimânta, poate că scria pe el moarte, era făcut de obicei artizanal, dintr-o fostă baionetă.

De obicei prindeau porcul trei sau patru bărbaţi, încercau să nu-l scape prin curte, îl pândeau, încercau să-l culce pe o parte, apoi îi legau repede-repede picioarele dinapoi cu sfoară, apoi cele din faţă.

Urma lovitura de cuţit, necruţătoare, drept în inimă, undeva mai jos din piciorul din faţă. Oamenii se pricepeau, când desfăceai porcul, întotdeauna se vedea că inima îi fusese străpunsă de cuţit. Afară era frig, aşa că porcul îşi ridica ultimele sunete de pe această lume în aburi groşi ce ieşeau din el, odată cu sufletul.

Urma apoi rolul meu, încălecam porcul, eram mândru de parcă încălecam un bidiviu, de parcă eu aş fi învins porcul, lovindu-l de moarte în inimă.

I se făcea apoi o cruce şi rolul meu se încheia, tata mă lua în braţe şi mă punea pe o stivă de lemne, strategic, eu urmărind cu o vie atenţie desfăşurarea celorlalte operaţiuni, asemeni unui general ce urmăreşte de pe o colină desfăşurarea trupelor. Mai înainte de călărirea porcului mai era o operaţie, imediat ce porcul era înjunghiat, venea din casă o vecină cu un vailing pe care îl punea direct sub rană, culegând cu grijă sângele cald şi roşu, punând în el sare şi mestecând repede, să nu se închege sângele, să fie numai bun pentru sângerete.

Urma apoi pârlitul, priveam fascinat un aparat ciudat, un fel de foale din tablă, dotată cu o manivelă, pe care omul o învârtea ca pe o morişcă. La capătul manivelei de aflau câteva palete tot de metal, fixate pe o roată care se învârtea înăuntru, scoţând afară doar o flacăra rotunjită de o gură rotundă, tot din tablă, înăuntru erau cărbuni încinşi, mult jar, aşa că flacăra era vie, galbenă, puternică, părul porcului se aprindea, părul devenea pentru o clipă viu, se micşora, devenea negru şi creţ, apoi, cenuşiu, de parcă porcul ar fi îmbătrânit brusc şi moartea sa ar fi fost una naturală, adică porcul ar fi murit de bătrâneţe; părul, atins de foc sfârâia, mie mi se părea că suspină, apoi omul îşi schimba poziţia, ataca o altă zonă; într-o jumătate de oră cel mult, porcul era pârlit, apoi era curăţat, ras, frezat, oamenii glumeau acum, Ghiţă arăta bine, era rumenit, căpăta o culoare gălbui-maronie, mai ales la picioare, uneori apăreau şi mici incidente, pielea crăpa pe alocuri sau apăreau băşici pline de grăsime, dar asta se întâmpla foarte rar, oamenii erau pricepuţi, făcuseră asta de zeci, poate de sute de ori, căci nu tăiau numai porcul lor, ci şi pe al vecinilor, se turna apoi peste porc apă clocotită, porcul era spălat pentru ultima oară şi poate şi pentru prima oară, era curat şi nu ştiu de ce acum mi se părea vesel, se împăcase şi el cu soarta, poate că se bucura şi el de bucuria oamenilor, porcul nu are suflet rău, ne iartă, cel puţin aşa credeam eu atunci.

Intervenea un moment hotărâtor şi aici cei care tranşau porcul de despărţeau, pentru că porcul poate fi tăiat şi pregătit în mai multe feluri.

Unii îi tăiau capul şi începeau tranşarea de acolo; alţii, dimpotrivă, tăiau porcul mai întâi în două jumătăţi şi abia pe urmă tăiau capul. Unii tăiau porcul pe burtă, scoţându-i pe rând organele, arătându-le cu triumf privitorilor, adesea eu singur: ficatul, inima plămânii, rinichii, stomacul, băşica.

Alţii începeau cu spatele, tăind metodic şuncile, pentru slănină, pentru şunculiţă, separau apoi buturile din faţă şi din spate şi în cele din urmă capul. Femeile aşteptau nerăbdătoare ca nişte păsări de pradă, hălcile, pe care le puneau în vasele albastre sau roşii, emailate, pe care le opinteau apoi în bucătărie.

Nu se pierdea nimic din porc, cu excepţia părului pârlit, a dejecţiilor, porcul era iertat pentru această indecenţă şi copitele care îi erau smulse după ce erau pârlite încă o dată, ca să se desprindă mai uşor; copitele care păreau nişte scoici, le primeam eu, erau un fel de trofee, pe care le urmăream cu grijă şi mă jucam cu ele vreo două săptămâni, până când mă plictiseam şi găseam alte obiecte care să intre în atenţia mea.

După înlăturarea organelor era rândul muşchilor, care erau atent aleşi, mai ales muşchiul acela de pe spate, care nu are mai mult de un kilogram, cel mult două, dar care e atât de dulce şi de căutat.

Era aleasă cu grijă osânza, acea grăsime din zona intestinelor, care face aluatul moale, de dă cele mai bune şi fine prăjituri.

Tot afară mai era, pe pirostrii, un cean uriaş, în care înotau până se topeau, bucăţi de slănină, anume aleasă, cu o şuviţă de carne pe mijloc, care se strângea mai apoi şi jumările, rumene, gălbui, se strângeau într-o formă ciudată, semănând cu o clepsidră sau un papion, erau scoase la vremea potrivită, când mai aminteau încă de slănina din care proveneau, erau plăcute la gust, ţi se topeau în gură şi erau bune şi calde şi reci.

Carnea era şi ea atinsă de foc, nu prea mult însă, căci trebuia să intre în borcane, uriaşe, de douăzeci de litri, se puneau bucăţi de carne, cârnaţi şi totul era înăbuşit în untură care era la început galbenă ca îndelemnul, dar apoi căpăta culoarea zăpezii, albă, amestecată uşor cu nuanţe de galben şi de albastru.

Un but întreg din spate era păstrat pentru fum, din celelalte se pregătea carnea pentru cârnaţi, care era tocată, amestecată cu grăsime, uneori şi cu carne de vită, cu usturoi şi alte mirodenii, cu sare şi piper, cu puţin cimbru şi chiar chimen, aici fiecare măcelar venea cu reţeta sa, aşa încât puteai spune mâncând un cârnaţi gustos, ăsta e făcut de cutare şi nu te înşelai niciodată.

Într-o oală uriaşă, adesea un cazan, fierbeau la foc mic, atât de mic, încât nu dădea în clocot, măruntaiele pentru tobă: ficatul, plămânii, inima, splina, rinichii, chiar o bucată de carne. De obicei se făceau dintr-un porc două tobe, una din băşică, mai mare, cealaltă din stomac, ceva mai mică.

Măcelarul, ajuns bucătar, devenea un magician, controla totul, toca, mesteca, gusta, potrivea sarea şi mirodeniile, lua temperatura fierturii cu un beţigaş de lemn, umplea toba cu bucăţi anume alese, amestecând totul, astfel că o bucăţică de ficat se împăca cu o bucată de şoric şi cu una de slănină, cu o bucată de rinichi sau de carne, lega cu multă grijă toba la capăt sau la capete, să nu se risipească în fiertură această minunată alcătuire, apoi, când credea că toba e gata, o scotea cu grijă cu o strecurătoare uriaşă, o aşeza pe un fund de lemn peste care punea alt fund de lemn şi peste el o greutate, de obicei un pietroi de câteva kilograme, toba se scurgea şi se aplatiza, iar pe seară era gata.

Urmau chişca, caltaboşul, sângeretele şi încă atâtea alte minunăţii pe care eu le credeam nemţeşti şi poate că şi erau împrumutate de la ei.

Cârnaţii ieşeau şi ei de toate felurile, unii subţiri cât degetul, căci amestecul era tras în maţe de oaie, alţii mai groşi, în maţ de porc, unii erau trimişi la afumătoare şi puteau fi mâncaţi aşa, fără să mai fie prăjiţi, alţii erau doar tăvăliţi uşor în untura încinsă şi strecuraţi apoi în borcan formând colaci cât cercul borcanului. Ce trebuia afumat: cârnaţi, carne de pastramă, slănină, şunculiţe erau puse într-o singură troacă de lemn şi dusă la afumătoare. Se afuma cu lemn de fag şi de brad, pentru aromă şi pentru ca afumătura să ţină cât mai mult, să nu se strice.

Spre seară totul era gata, începea munca femeilor, spălatul crătiţelor, a oalelor, a fundurilor de lemn, a meselor, totul trebuia să strălucească lună a doua zi. Doar zăpada frământată de copitele porcului, de picioarele oamenilor, murdară de sângele animalului ucis, înnegrită de păr şi de bucăţi de cărbune şi cenuşă, mai era martoră, preţ de câteva zile, a unei zile pe care o puteam numi, fără nicio ezitare, a porcului.

În ziua de Ignat oamenii erau mai buni, mai toleranţi, mai darnici.

Vecinii primeau pomana porcului: o bucată de şorici, alta de slănină, un cârnat, jumări, o bucată de carne.

Mă întrebam însă, impresionat de destinul tragic al porcului, de ce se spune noroc porcesc. Poate pentru că nu orice animal are ziua sa astrală, nu intră în zodii precum porcul în calendarul chinezesc, care e totuşi un calendar pe ani, iar ziua măreţiei porcului era ziua măreţiei bărbaţilor, atunci erau ei stăpâni în casă, pe toată casa, cucerind şi bucătăria, femeile îi admirau, le ştergeau tandre sudoarea de pe frunte, îi dezmierdau, îi îngăduiau, îi răsfăţau cu cele mai alese bucate.

Iar eu mă simţeam în acea zi mai mândru ca un împărat.

Mulţi nu iubesc iarna, e prea frig, trebuie să umbli înfofolit, hainele sunt grele, gerul şi vântul îţi scrijelesc cu ace subţiri de gheaţă obrajii, înlăcrimând ochii, mai cazi uneori şi nu întotdeauna pe moale, se merge greu, rişti să nu mai ajungi la timp la serviciu, nu mai poţi sta prea mult afară, casa e plină acum de trupuri şi de suflete şi tensiunea creşte, pluteşte în aer, tocmai pentru că sunt prea mulţi, zilele sunt prea scurte, nopţile prea lungi, trebuie să mergi mai mult pe poteci, de parcă ai fi la munte sau în pădure. Dar iarna are farmecul ei, copacii sunt mai copaci iarna, mai impunători, chiar dacă mai trişti, acum poţi să-i vezi, nu ca vara, când sunt acoperiţi de frunze, te poţi da cu schiurile, cu săniuţa, te baţi cu bulgări, poţi mânca zăpadă.

Iarna e într-adevăr urâtă dacă e fără zăpadă, dar asta se întâmplă rar, mai ales la munte.

Zăpada pare aceeaşi, dar nu e, aşa cum un fulg nu seamănă cu altul.

Imediat după ninsoare, zăpada e albă, e nea, apoi devine omăt, apoi se înălbăstreşte şi se subţiază, devine grea şi apoasă, se topeşte uşor, sau, dacă e foarte grig devine gheaţă.

Ştiam când să facem oameni de zăpadă, nu imediat după ninsoare, ci abia după ce zăpada e sărutată de soare, când se toarce uşor, şi bulgărele rostogolit devine din ce în ce mai mare, până nu-l mai poţi urni.

Oamenii mei de zăpadă erau renumiţi şi asta cred pentru că învăţasem câteva trucuri, de la cei mai mari ca mine, dar şi din eşecuri repetate.

Astfel căutam un loc cu multă zăpadă, şi bulgărele meu creştea până când nu-l mai puteam urni, până muşca pământul sau iarba.

Ştiam cum să-mi conduc bine bulgărele, urmând arabescuri numai aparent ciudate, în realitate evitam să vin pe unde mai fusesem şi îmi alegeam locul unde avea să se înalţe omul de zăpadă; al doilea bulgăre era ceva mai mic şi era urmat de un al treilea şi mai mic, pe care reuşeam să-l pun peste al doilea, suindu-mă pe săniuţă.

Urma capul, tot un bulgăre, apoi o căldare veche, găurită, încă arătoasă, roşie, ca şi morcovul ce ţinea loc de nas.

Înfigeam la înălţimea potrivită o mătură cu coadă, care acum mai era folosită numai în acest scop, şi cărbuni care închipuiau nasturi şi dinţi, căci dinţii nu puteau să fie albi, pentru că nu s-ar fi văzut din cauza albului zăpezii.

Dacă era frig afară, udam omul meu de zăpadă, îl botezam şi astfel el devenea mai puternic şi ţinea mai mult decât ceilalţi, dacă nu, îl netezeam doar cu o lopăţică. Eram frânt după atâta muncă, dar laudele tatei, bunicii, Vicăi compensau din plin acest efort.

Vorbeam mult cu oamenii mei de zăpadă, le puneam întrebări şi ei îmi răspundeau răbdători, deşi eram mereu temători să nu-i biciuiască prea tare soarele, degeaba le spuneam eu că soarele e mare şi bun şi ne dă viaţă la toţi, oamenii de zăpadă se înspăimântau numai când îi auzeau numele, mi-am alcătuit apoi în minte un soi de povestire, cu câţiva oameni de zăpadă care plecau în căutarea soarelui, crezuseră în mine, le spusesem că dacă vor vorbi cu soarele, acesta nu le va face niciun rău, poate că nici nu ştia că încălzind natura îi topea pe ei, aşa că nu se poate ca soarele să nu le asculte ruga şi să nu-i ocrotească, netopindu-i, lăsându-i să supravieţuiască şi vara, aşa că oamenii de zăpadă plecau în căutarea soarelui, mergând dincolo de coama muntelui, coborând chiar la câmpie, numai că acolo soarele îi surprinsese şi îi topise înainte ca ei să-şi spună oful, nu mică mi-a fost mirarea când, peste un an de la data închipuirii naraţiunii mele, nu mai ţin minte dacă eu eram personaj auctorial sau martor, am citit într-o revistă pentru copii, cred că în Luminiţa o povestire aidoma cu a mea, sau, mă rog, foarte asemănătoare, am crezut întâi că autorul aflase povestea mea şi şi-o însuşise şi o publicase el, mă cuprinsese o sfântă mânie, nu aveam noţiunea de drept de autor, pur şi simplu eram supărat că el publicase acea povestire şi eu nu şi înţelegeam că acum era a lui, deşi eu fusesem primul care o gândisem.

Dar aşa cum mi s-a mai întâmplat de multe ori, accesului de furie i-a urmat o mare linişte: dacă un scriitor, un om mare gândise la fel ca mine, asta era de netăgăduit, însemna că şi eu puteam gândi ca un om mare, adică puteam gândi chiar ca un scriitor adevărat.

I-am spus asta bunicii şi ea mi-a dat pe jumătate dreptate, da, până aici aveam dreptate, dar cine publică primul o poveste, un articol despre o invenţie, acela primeşte toate laudele şi nu al doilea care poate nici nu a ştiut de gândul sau realizarea celuilalt.

Mi s-au întâmplat în viaţă mai multe asemenea coincidenţe despre care voi povesti poate la vremea potrivită.

Am scris atunci şi mai târziu versuri despre omul de zăpadă, cum a fost Anatomia omului de zăpadă: „sunt cea mai bătrână fiară: am deci / dreptul la somn şi la contemplare /ochiul stâng lacrimă prelinsă din cer / o confirmare: ploaia de iulie / ochiul drept lacrimă căzută din pământ / (mă ştie ploaia pământului verticala) / prea subţire membrană / trandafiria mea pleoapă / nu-mi alungă lucrurile: / trec peste ea / punte-a suspinelor / într-un semnificativ marş al tăcerii / şi iată urmele lor această ninsoare / care nu apune niciodată” şi Oameni de ceaţă: „oameni de ceaţă nu umbre / singurii care-şi permit să nu / aibă amintiri: bogăţia lor este / credinţa noastră absoluta noastră / confuzie putem crede orice despre ei / oameni de ceaţă / starea lor de graţie e convalescenţa / din acest punct de vedere / seamănă cu seminţele / nu umbre oameni de ceaţă / se plimbă pe spinarea mea metalic pod /deasupra noastră râul vieţii curge / de pieptul meu se zbate urna / cenuşii celui care-am fost / în dangăte de clopot pe de rost / oameni de ceaţă mă recită / deasupra noastră râul vieţii curge”. Scriam multe versuri, despre copii şi copilărie. Nu ştiam că sunt versuri, erau doar nişte notaţii despre cum văd eu lucrurile, atunci, la şapte sau opt ani: „copil ţineam în mână ouă de / broască: credeam că sunt ochii / peştilor pescuiţi peste zi / copil ţineam în mână ochii de / peşte: credeam că sunt nasturii lui dumnezeu / copil ţineam în mână nasturii lui / dumnezeu: credeam că sunt ochii /cuvintelor / copil ţineam în mână ochii / cuvintelor: / credeam că sunt ouă de / broască” (Naivitate) sau: „copiii bat cu palma apa / şi râd / umbrele lor străvezii / cad grele şi-ncolţesc în mâl / sunt peştii nemuncite palme / n-au cunoscut nicicând bucuria / râul curge în eternitate / palmele nu aplaudă / oare au descoperit / infinitul ?”

Recitesc aceste versuri acum şi nu le găsesc nefireşti pentru vârsta la care au fost scrise. Suprinde poate siguranţa şi maturitatea limbajului, dar eu citisem multe, aveam vreo patru ani de lecturi intense, citeam tot ce se poate citi, de la Aventurile submarinului Dox şi Tarzan până la Anna Karenina.

Colegii şi mai ales adulţii credeau că eu copiam de undeva acele versuri, numai că nu puteau să spună de unde anume.

Îmi venea să plâng, pur şi simplu nu înţelegeam de ce sunt acuzat de această faptă. Nu copiam pe nimeni. Nu neg o influenţă din marii poeţi pe care îi citeam pe atunci, dar repet, versurile mele, nu făceau altceva decât să traducă, să transcrie stările prin care treceam.

Când am scris Naivitate era într-un martie călduros, de parcă eram în mai, ajunsesem la marginea unei bălţi verzi, cu multă mătasea broaştei. De fire lungi şi verzi atârnau ouă de broască. Credeam că sunt ochi de peşte, îmi imaginam că cineva curăţase peştele de ochi, aşa cum îl curăţa de solzi. Mă întrebam ce pot fi acele sfere gelatinoase cu un punct negru în mijloc, credeam sincer că sunt, pe rând ochi de peşte, nasturii lui dumnezeu, ochii cuvintelor, pentru ca, în cele din urmă, dezamăgit, să mă întorc la ouăle de broască.

Observam apoi şi evoluţia acestor ouă: se preschimbau întâi în mormoloci, aceştia semănau cu spermatozoizii pe care îi văzusem într-o carte de biologie de liceu, în pod, într-un cufăr, printre alte cărţi ale tatei, credeam că aceşti spermatozoizi se unesc cu broaştele pentru a se naşte broscuţe mici, cu picioare şi cu coadă, pentru ca apoi coada să cadă, vedeam multe poze pe care nu le înţelegeam prea bine sau deloc, imagini ce arătau evoluţia la animalele vertebrate, la peşti, batracieni, reptile, păsări şi mamifere, ba chiar şi la om.

Trăgeam singur concluzii, surprinzătoare, unele absurde, altele adevărate, credeam că evoluţie înseamnă, la vertebrate, pierderea cozii.

Legam totul de concret, nu concepeam că există şi virtual şi gratuit, totul trebuia să aibă o semnificaţie, o evoluţie, o finalitate, cuvintele se legau strâns între ele, prin sunet, prin asemănare, mai puţin prin semn, alcătuiam familii de cuvinte ciudate, mormolocii de mormoni, mamelucii de mamele, versurile mele erau straturi de emoţii, de notaţii care se adunau treptat, scriam poezie fără să ştiu ce este poezia (nu ştiu nici acum), alţii îmi spuneau, afirmau că eu scriu poezie, versuri, uneori mă certau pentru că nu scriu doar cu rimă, adevărul e că îmi era frică de rime, ştiam foarte multe cuvinte, dar semnsurile lor nu-mi erau ferme, ci alunecau, într-o zi credeam că firesc înseamnă fir cules, în altă zi sfârşesc, unele poezii s-au scris în ani cum este aceasta, care încă nu are titlu: „zăpadă vestită prin depărtări / mai întâi ca o presimţire prin arbori / aerul se curăţă de păsări / porii pământului îşi trag fiarele înăuntru / tresărim ca o aşteptare / în munţi reabilitarea şoaptei / ne despicăm / schiori imponderabili şi perfecţi / în curgerea rapidă printre lucruri / blond delir: aerul a aburul acestei zăpezi / dimineaţa / spălatul la ochi până la alb / admir / livresca paloare a mâinii / zadarnica înţelepciune a piciorului / încercând / ambiţia melcului / se sparge gheaţa pe maluri / şi un posibil regret: / specia poeţilor e pe cale de dispariţie”.

La început am scris ultimul vers, împresionat de moartea lui Labiş, nu pentru că fusese tragică, ci pentru că îmi fusese comunicată şoptit, ca pe o mare taină, am legat moartea sa de sintagma specia e pe cale de dispariţie, se spunea mereu că Labiş e un pui de cerb, am scris atunci că specia poeţilor e pe cale de dispariţie, credeam sincer acest lucru, aflasem că mulţi poeţi au murit foarte tineri, mă întrebam chiar dacă nu cumva poeţii trebuie să moară foarte tineri, de oftică îndeosebi, cum citisem undeva, eu dădeam cuvântului pe lângă sensul denotativ şi câteva conotative, de ce trebuie să moară poeţii de oftică, adică de invidie, erau prea orgolioşi, nu acceptau să scrie şi alţii poezie, sau îi omora oftica celorlalţi, acceptam greu că oftica, ftizia sau tuberculoză e cam acelaşi lucru, refuzam cuvântul tuberculoză nu pentru că era prea greu de pronunţat, ci pentru că nu puteam să-mi închipui un trandafir, o roză cu tuberculi, şi oamenii mari se joacă adesea cu cuvintele, a venit roza, eu credeam că roza e o femeie, mă aşteptam s-o văd intrând, dar ei se refereau desigur la scleroză.

Au urmat apoi primele două versuri zăpadă vestită prin depărtări / mai întâi ca o presimţire prin arbori pe care le-am gândit şi scris observând că zăpezile se anunţau întâi pe crestele munţilor şi apoi ajungea şi la noi, dacă aş fi trăit la câmpie, probabil nu aş fi scris acest vers, mai târziu am văzut că vestită poate fi citit în două feluri adică zăpada era vestită prin depărtările ei, nu avea nici început, nici sfârşit, îţi dădea iluzia că totul a fost cuprins de zăpadă, că zăpada e un moşier hapsân, un latifundiar având mii de hectare, dar zăpada era şi vestită, adică celebră, prin albul şi răceala ei, prin democraţia cu care acoperea toate lucrurile, zăpada e rece, asta nimeni nu o poate contesta, arborii, la fel de vii precum oamenii, tremurau de frig, se zgribuleau, pentru că rămâneau goi, neapăraţi de frunze, tocmai acum când ar fi avut mai multă nevoie de ele, aşadar vedeam copacii tremurând de frig şi zăpada se strecura în ei prin frigul ei ca o presimţire. Şi aşa mai departe cu fiecare vers, versurile mele accentuând naivităţi succesive.