Locul geometric al gândurilor, volumul recent al poetului Tudorel Radu, are un subtitlu oxomoronic: poeme din eternul efemer. Nu e doar un bunghi cochet prin care un poet se alintă, se răsfaţă cu timpul şi spaţiul, adică se răsteşte la cuvânt, obligându-l să i se gudure sub privire, ci o mărturisire profundă, afectând chiar imaginarul poetic.

Volumul e structurat în câteva cicluri inegale, nu valoric, ci ca dimensiuni: Punctul (4 poeme), Linia (6 poeme), Linii Frânte (4 poeme), Alte forme (57 de poeme). (Propunerea e evident ironică, amintind de gestul (şi soluţia!) lui Camil Petrescu, care, la sugestia unui amic, începe să-şi ţină o listă pedantă de cheltuieli şi care, după prima pagină, în care mărturisea că a cheltuit 12 lei (şi înşiră toate cheltuielile mărunte echivalente acestei sume), pe a doua pagină înregistrează un singur produs: „diverse”, cu o valoare de câteva sute de ori mai mare!).

Poetul Tudorel Radu ne avertizează deci că poezia nu se supune chingilor formale sau de structură, ci are o independenţă a ei, doar a ei, ca fiică bună şi ascultătoare a imaginarului.

Desigur, poetul încearcă asemenea filozofilor să găsească un principiu unic, care să lege tainele universului şi i se pare că a găsit punctul, atomul poetic şi geometric (atomos gr. –de neîmpărţit).

Punctul ar fi deci prima şi ultima realitate a acestei lumi, pe el se va sprijini pârghia care va muta universul (vorba filozofului antic); el este chintesenţa, substanţa intimă, ultimul refugiu al privirii. Prin deplasare el devine o generatoare, născând linia şi apoi celelalte dimensiuni ale universului.

Dar punctul e greu de definit: el apare ca fiind o intersecţie dintre două drepte. Dar dreptele sunt la rândul lor o succesiune de puncte şi sunt infinite. Prin urmare punctul este definit ca o suprapunere de… două puncte. Poetul ne sesizează, în vers, impasul: „Punctul, început infinit în sine,/M-a trezit rostogolindu-se/Peste el./L-am luat în palmă, de unde,/Două infinituri mi-au făcut/ Cu ochiul îmbiindu-mă,/Să mă sprijin fără frică,/Dacă vreau să mă ridic.” (Reazem ferm, p.7). Textul e o traducere poetică a unui impas gnoseologic şi chiar ontologic.

Tudorel Radu cultivă paradoxul logic şi chiar cel imagistic, obţinând frumoase efecte şi nuanţe, dar şi rostind adevăruri grave, în contradicţie cu logica şi chiar cu gramatica. Celebra afirmaţie: „La sfârşitul unei propoziţii enunţiative se pune punct.”, precum şi o alta, la fel de celebră: „O propoziţie este o gândire spusă sau scrisă.”, sunt contrazise violent, conclusiv, fără posibilitatea vreunei concilieri sau negocieri: „Gândurile nu au semne/ De punctuaţie.” p.8 Concluzia e neaşteptată şi poetică: „Din acest motiv pot/Zbura.” (Aeroportul gândurilor,p.8.)

Despre punct se poate glosa poetic, filozofic şi atitudinal la infinit; punctul şi apoi linia pot fi motorul comunicării (limbajul, codul morse); punctul poate fi în vârful compasului pentru a genera perfecţiunea (cercul); prin unirea punctelor în linii se pot obţine identităţi surprinzătoare (vezi unele jocuri din copilărie); punctul este un nucleul de condensare ce permite gândirii să se concentreze; lumina însăşi, devenită punctiformă, poate avea o forţă incredibilă (laserul) etc.

Poetul realizează pericolul pe care l-ar reprezenta descrierea, chiar fenomenologică, a punctului sau a liniei şi atunci părăseşte denotativul în favoarea conotativului: apar „puncte de vedere”, „existenţa lineară” (Manipulare,p.9). Ciclul „Punct” se va încheia cu o odă adusă punctului, inclus într-o inedită triadă: „rădăcini întortocheate / care nu se frâng”, „ochii”, „îngerul”, punctul fiind suma lor adică „începutul” (Naştere, p.10)

Următorul ciclu, Linia, începe cu o descriere a liniei, dreapta devenind segment de dreaptă, ilimitarea devenind limitare: „Petrec mai multă vreme/ Cu durata irepetabilă a momentului. Ca să-l face să existe, îl frâng mereu/În linii/ Ca să-mi arate tăria clipei.”(Singularitate, p.13).

Ca oameni, noi nu putem percepe infinitul, aşa cum nu putem percepe nici timpul ca infinitate. Poetic, timpul nu există pentru noi decât decapitat în secunde, măsurabile, umane, percepute uşor. Omul nu se poate juca cu timpul. Acesta trebuie secţionat, pentru a putea curge într-un sens, pentru a permite vârstele: „Văd într-o singură direcţie/Desenată de timp./Liniile sunt trasate / Într-un singur sens:/Ca dat./ Să le frâng, e soluţia / Pentru un început care întinereşte cu vârsta.”(Opţiuni, p.14) Soluţia e naturală la propriu: tăiem un trunchi uscat, atemporal, imemorial, pentru a lăsa lăstarii să ducă viaţa înainte, întinerind copacul.

Aceste false geometrizări, refugiate în aporii, îi permit poetului să atace orice zonă a umanului, inclusiv politicul şi socialul: „Nu sunt liber atunci când sunt nicăieri,/Mergând niciunde, / Cu paşi ce nu au înţeles/ Şi nici un aici,/ Într-o săptămână liniară, fără zile,/ Ce se scurg în secunde/ Care durează ore, Fără nici o direcţie…(Emigrare, p.15). Linia înseamnă contur, iar conturul poate fi limită, inclusiv pentru pământ: „Trei continente se zbat/Între liniile malurilor,” (Iubita continentelor, p.16).

Remarcăm un manierism al construcţiei imaginii: se pleacă de la o lemă, un adevăr de necontestat, adesea matematic, ştiinţific, geometric, pentru ca obiectul să explodeze apoi în semnificaţii. Astfel linia devine graniţă, linie de demarcaţie între apă şi uscat, între parcele, starturi, între tot ce poate fi mărginit.

Poezia apare deci dintr-o extraordinară capacitate de dezvoltare a conotativelor. Nisipul, punctul şi linia („firele de nisip”), devin mărci ale umanului. Nimic mai simplu în aparenţă. Tudorel Radu forţează însă limitele: aceste obiecte se vor reîntoarce la stadiul lor iniţial, de nisip. Nisipul devine, prin nisiparniţă, un etalon al timpului, dar, prin răsturnare, şi al eternităţii: „Nisip transformat în:/ Clădiri,/ Sticla, /Drumuri, Ce se transformă-n nisip:/ Trecere liniară în timp. Prin nisip, eternitatea nu e altceva decât o „curgere firavă”. (Eternul efemer, p.17). E o traducere de mileniu III pentru: „Din ţărână te-ai născut/ În ţărână te vei întoarce./Din pulbere te-ai născut/ În pulbere te vei întoarce”.

Poetul simte că universul nu poate fi linear, plan, ci geometrie în spaţiu, cercul trebuind să devină sferă, pentru a fi cu adevărat perfect: „Lumea compusă din mai multe/Universuri,/Cu sensuri fără direcţii/Prestabilite,/ De frânturi ale existenţei/ Liniare / A fiecărui element.” (Frânturi elementare, p.18).

Următorul ciclu, Linii frânte, îi permite poetului eliberarea de tot ce însemna dogmă, canon, restricţie, etalonare. Pierderea „esenţialelor” se transformă în câştigarea „esenţelor”: Mai multe linii frânte/Fac/Frunza de arţar./ Mult mai multe / Fac/ Rotunjimea celei de stejar,/ A muntelui din val,/ Împodobit cu solzi/ Din linii frânte din soare,/Ce au miros /Devorat rotund,/ De nările ochilor,/ Fixaţi hipnotic în abis”. (Creaţia liniilor frânte, p.21). Să remarcăm că abia acum apar cu adevărat figurile de stil, metafora, oximoronul, pentru a crea inedite sinestezii. Figurile de stil abundă în următorul text, antologic şi pentru faptul că sinestezia este acum cvadruplă: „Mirosul sunetului radiază /Lumini/ De toate felurile în universul/ Liniştii./ Linii frânte,/ Rotunjite la capătul culorii, / Pe portativul dumnezeirii. (Simfonie, p.22) Deci: miros, auz, pipăit, văz, dar şi aliteraţii şi anafore: Lumini, Liniştii, Linii frânte. Poetul poate deveni ludic: „Nori întorşi cu capul/ În jos spre /Liniile frânte…; am putea crede că liniile frânte pot fi fulgere, dar Tudorel Radu continuă surprinzător, demiurgic şi contemplativ: „Ale existenţei de zi cu zi,/ înfrânte… (Linii frânte înfrânte, p.23) Ultimul text din ciclu debutează cu câteva lapalisade: „Florile devin cu uşurinţă flori,/Fluturii devin cu uşurinţă fluturi,/Fructele devin cu uşurinţă fruct,/ Din punct cu linii frânte/ În curbe rotunde.” Să se întâlnească aici părerea poetului cu cea a lui Leonardo, potrivit căruia linia dreaptă e a omului, iar curba îi aparţine lui Dumnezeu? Concluziile poetului sunt amare: „Oamenii devin greu oameni,/Din firi cu linii frânte/ În curbe de suflet înfrânte.” Rima nu este aici deloc întâmplătoare: „frântul” e fizic, „înfrântul” e spiritual.

Ultimul ciclu, Alte forme, îşi respectă titlul: forma nu mai e nici punct, nici linie, nici linie frântă, ci o încercuire a uni golul ce va fi umplut de un conţinut. Forma e liberă şi chiar libertină, iar poetul, eliberat de tensiuni metafizice, imaginarul său părăsind abstractul, umanizându-se: „Vine noaptea năvală peste mine/Înţepată de un stâlp,/Pe care stă o barză ce mişcă cerul, Cu ciocul, acolo/ Unde vrea ea: se opreşte.” (Cuib de barză, p.27) Iată cum viziunea devine voit infantilă sau naivă, ca într-o pictură, dar mesajul textului se vrea o descriere a unui întreg univers.

Acum poate apărea şi ironia, nu atât ca atitudine, ci mai mult ca o propunere de a vedea şi alte raporturi, de cât cele comune, stereotipe: Mirosul iubirii mă duce/ Spre hrană./Acolo, ea face / Ce vrea cu mine. (Ciclicitate?, p.28).

Următorul poem (Răsărit, p.29) reuneşte cel puţin trei sugestii, pentru un joc ce pare copilăresc, dar e în realitate profund: „Cer înroşit/De portocaliul albastru/Al norilor verziu/De la marginea nopţii, / ce nu se lasă izgoniţi decât/ Atunci,/ Când discul ovalizat al soarelui/ Capătă forma rotundă/ A luminii.” Avem evident un joc al culorilor, aşa cum apare şi într-o glumă: „- Mamă, de ce sunt roşiile galbene? – Pentru că sunt încă verzi!”, dar şi într-un vers celebru: „Pământul e albastru ca o portocală”, dar şi observaţii de mare fineţe, observându-se nuanţele cu ochi de pictor. Poemul este o pendulare între imagine şi sens, adică are atributele adevăratei poezii.

Alteori, iluzia poate lua forma realităţii, concretul devine abstract, exact ca în sinecdocă: Luna topită/În valuri se prăvăleşte/ Spre ţărm înspumată/ Lovind pământul, /Ţărmul sparge stele de nisip/ Ce se rostogolesc în vieţile Din echilibru veacurilor născute de cei doi.”(Marină, p.30). Mişcarea este ondulatorie, sinusoidală: Luna (concret) – topită (abstract, strălucire) – se prăvăleşte (concret) – înspumată (abstract) –lovind pământul (concret), probând ştiinţa poetului de a înscena virtualităţi …reale.

Tot joc poate fi şi iubirea, plecându-se de la o metaforă tocită, aleasă ca titlu, „Cioburi de iubire” (p.33) şi ajungându-se la misterul, miracolul şi mirajul iubirii, privită printr-un caleidoscop: „Eram mort./Suflarea m-a reînviat /Într-o lume colorată, pe care ai spart-o/ În cioburi…”

Universul este unic şi în acelaşi timp repetitiv: Totul se poate face/ O dată./Tot ce se desface / Se reface./ Nimic nu se mai face la fel.(Originalul, p.34). Din nou o „contrazicere”, o „reflexivitate”, în fond un mod complex de a citi şi de a recepta lumea. Rar, jocul devine grav, ca în acest poem patriotic, patriotic tocmai din cauza absenţei tonului declarativ şi declamator: „Bătrânii Apuseni/ Pufăind după ploaie / Timpul, / În aburul poveştilor săpate în stâncă, /De nemurirea locurilor, atârnată/ Pe umerii moţilor /Sub formă de cobiliţe”. (Stânci cu poveşti, p.35.) Personificare, metaforă, hiperbolă diminutivală, epitet – iată cum un text pe doar câteva rânduri poate „musti” de atâtea figuri de stil!

Iubirea e un dialog tip suveică, bazat pe un verb dicendi, mult mai semnificant decât am crede la o primă impresie. „A spune” înseamnă a comunica, a vorbi, dar şi a mărturisi, a te spovedi: „Am aşteptat să-mi spui/Ceea ce de mult vroiam /Să-ţi spun,/Aştepţi şi tu să-ţi spun/Ceea ce de mult vroiai/ Să-mi spui.” (Timiditate, p.38)

Radu este un răzvrătit şi armele sale sunt subtile, uneori subţiri ca un os de ştiucă, alteori ironice, ca o ambuscadă. Îţi trebuie cunoştinţe serioase să-l poţi urmări. Kant spusese: „Cerul înstelat deasupra mea şi legea morală în mine”. Tudorel Radu interpretează liber acest epitaf, schimbându-i sensul, dar păstrând decorul: „Stelele, mici găuri/În podeaua cerului,/Făcute/De pioletul îndrăznelii/Ce se caţără /Pe muntele din interiorul meu.” (Înăuntrul îndrăznelii,p.40). Să mai remarcăm faptul că jocul dintre plin şi gol, pe care poeţii îl acceptă ca pe o provocare funcţionează şi aici: steaua acceptată unanim ca un (prea)plin, este devitalizată, devine o „gaură”, ceea ce astronomic poate fi chiar adevărat.

Ironia demitizează şi poetul se luptă chiar cu cele sfinte, schimbând ordinea firească a Creaţiei şi înlocuind-o cu propuneri proprii: „La început a fost informaţia./ Cuvântul/ A fost primul mesager. Imaginea / Îl înlocuieşte din ce în ce…(Geneza, p.41) Malraux spusese ceva despre un secol că va fi religios. Poetul nostru crede că „informaţia” primează de la începuturi. Şi, dacă privim şi auzim secolul nostru, nu se poate să nu îi dăm dreptate.

După atâtea abstracţii, Tudorel Radu simte nevoia de a se întoarce la rădăcini. O face tot ironic, propunându-ne un tablou bucolic, parcă desprins din preromantici sau romantici, ciobanul lui întâlnindu-se cu juna Rodica a lui Alecsandri: „Am plecat desculţ prin lume./Îmi pun mămăligă-n traistă/Ca să pot rezista./Dacă mai am şi o ceapă, /Totul va fi/ Mai uşor./Primul cioban pe care-l întâlnesc,/Îmi dă/Apă de izvor şi un boţ de brânză,/ Doar pentru că-i dau bineţe. Ce simplu este totul!(Pur, dar şi simplu!, p.42). Bucolismul se transformă în antibucolism.

Alteori, poetul polemizează cu cartezienii francezi sau englezi, dar şi cu sumbrul Swedenborg ce credea că lumea este o iluzie a simţurilor noastre: „Noi dimensiuni sunt/ Născocite pentru senzaţii,/Alte simţuri, creează/ Alte lumi ce te înrobesc,/Înainte de a le întrezări /Pereţii pe care s-au clădit.” (Invenţii, p.43)

Joaca de-a poezia poate părăsi ironia, propunând caligrame, în care un pion (la şah) poate deveni o gaură a unei uşi pentru o cheie potrivită: „Pedeapsa nu există./Pornire sunt doar în noi./Simt,/Exist,/ Pornesc/Către mine/ Întorcându-mă împotriva mea.” (Porniri, p.46)

Alteori poetul apelează la subconştientul nostru lingvistic: „Vreau să ajung undeva/Deja am bulversat destinaţia, /Fiindcă vreau!” (A fi sau a nu fi, p.47) Acel „bulversat” nu duce cu gândul la „bulevard” şi totul pare logic, pentru că despre dorinţa de a călători e vorba.

Uneori, polemistul renunţă la clasicul episod cu mărul din Eden, renunţă şi la Eva şi la şarpe, dar înfruntarea cu mărul ne introduce într-un univers reificat, deloc terifiant: „Am în faţă un minunat/Fruct de măr./Eu mă uit la el admirativ, /El, nici nu mă bagă în seamă./Adoraţia mea îl lasă rece./Doar gândul că voi muşca din el/Hulpav, îl trezeşte/La viaţă, lăsând cu bucurie/În gură, cea mai parfumată aromă/ A trecerii/ Spre mai departe.” (Fructul cunoaşterii,p.48)

Un poem cu o caligrafie subţire este Punte în zbor, (p. 49). Tehnic fiecare cuvânt devine un vers, dar e de remarcat şi o dublă anaforă a lui „F” şi „P”: flori – fluturi – firave şi păsări – picături unduite –punte curcubeu: „Flori,/Fluturi,/ Păsări,/Picături unduite,/ Firave, Zboruri de curcubeu,/Căzute din mâna/Lui Dumnezeu./ Iubirea, / Punte curcubeu/ Către acelaşi început.”

De acum încolo poetul oficiază, limbajul verbal devenind tot mai mult unul non-verbal, gestual.

Tăietura versului este bruscă, surprinzătoare, permiţând interesante anjambamente, poezia căpătând un caracter de text glisat: „Crăpăturile pământului,/Vindecate de eternitatea creşterii/Recoltelor aurite în sudoare,/Nasc pacea/Necesară suportării poverilor/Existenţei frânte /De dominarea materiei,/Din lucrurile ce apasă/ Asupra inimii.” (Creaţia, p.50)

Maturitatea poetului îi permite să reducă astfel poezia la esenţe, poemul devenind practic un aforism: „Universuri paralele în care/Lucrurile sunt similare,/ Acţionând diferit,/Reduce lumea la un copiator./ Chiar dacă sunt existenţe ale/Aceluiaşi eu.” (Mai multe universuri, p.51) Adică, altfel spus, un poem într-un vers, pe care îl practicase cu succes un Blaga sau un Ion Pillat.

Atunci când caute nişe, când tensiunea de arc de ceas devine insuportabilă, poetul se ascunde în alte registre, atacând alte teme, cum ar fi patriotismul, dragostea de ţară, rezolvările fiind impresionante, ţinându-se cont şi de economia de mijloace: „Când am să înţeleg/ Că nu sunt/numai fiul tatălui meu,/Al mamei mele,/Al străbunilor mei,/Ci şi/Al aerului pe care îl respir,/Al apei ce-mi potoleşte setea,/Al pământului care mă hrăneşte,/Atunci voi/ Fi fiu!” (Fiu în Patrie, p.53). Dincolo de patetism să remarcăm repetiţia, anafora articolului posesiv-genitival şi acel joc superb din final, fi – fiu (verb-substantiv) dar care creează aliteraţia ce sugerează un fâlfâit de pasăre măiastră.

Tudorel Radu are capacitatea de a ne spune inedit lucruri pe care le ştim demult. În textul său , ideile capătă un aer proaspăt. Astfel, este evident că lumina trebuie să conlucreze cu întunericul pentru contur. Iată cum apare această idee în transcripţia sa poetică: „Lumina arată lucrurile/ Aşa cum sunt./Penumbra le creează după/Voia ei,/În forme de care nu ştiai/Că sunt în/Mintea ta.” (Imaginaţia penumbrei, p.55)

Ca spirit, Tudorel Radu este un sorescian. Pensulează între denotativ şi conotativ, obţinând efecte remarcabile. Gesticulaţia pleacă dintre sugestie, mimând spiritul ştiinţific. În realitate, poeticul iese învingător dintr-o luptă pe care o poartă singur. Există desigur şi o „poantă” finală, dar ea se transformă fie într-o morală implicită, fie într-o problemă ce îşi aşteaptă o altă rezolvare: „Mă uit în sus,/Apoi în dreapta,/Apoi în alte părţi/ Pentru a înţelege multi-dimensional./Însă. Tot uitându-mă aşa,/ Nu mai pot vedea drept/, /Şi pierd minunile/Simplităţii din mine!” (Globalizare, p.56) Sau: „În jurul meu, /Este, /În jurul meu,/ Atât timp,/ Cât nu încep să-l disec în porţii.” (Jur-împrejur, p.57). Abstractul cel mai abstract devine concret şi de aici senzaţia de poezie, care rezistă şi la o a doua analiză: „Viitorul vine pe toate căile:/Pe apă, prin aer, pe uscat…/Ocolind sufletul fiindcă/Nu poate/ Trece de prezent./ darămite de trecutul/ Care tace/ Părăsit la temelie.” (Legături imuabile, p.59)

Aşa cum mai afirmam, poetul iubeşte mult oximoronul, semn al poeţilor aleşi: „Sunt nisip roditor,/pentru floarea cu rădăcinile/Înfipte în atmosfera /Ce se vede/În ceaţa gândurilor omorâte de /Puritatea/Cristalinului ascuns în/Deşertul iubirii.”(Iubire arzătoare, p.60) Lumea propusă e una suprarealistă, mai mult, una cu susul în jos. Nisipul e „roditor”, rădăcinile sunt „înfipte în atmosferă”, „iubirea e un deşert”. Timpul se dilată, de la trecutul amintirii până la viitorul fragil al faptelor încă neîncepute: „Amintirea rămâne în umbră/Dematerializându-mă./ Prezentul se impune prin /Simţuri,/ Dominând acţiunea, / Ce se va întâmpla în / Viitorul fragil/Al faptelor ne începute.” (Conexiuni, p.62)

Uneori imaginea e strecurată între versuri: „Copii, continuări fireşti/Ale nemuririi,/ Născuţi din muritorul act /Al împreunării,/Dintre realităţi ce reuşesc astfel/ Să devină eterne.” (Perpetuare, p.63) Nemurirea şi eternitatea sunt sugrumate de moarte. Imaginea este cea a unei clepsidre sinucigaşe, ce s-a strangulat prin proprie voinţă.

Totul e în contrast într-o dinamică a contrariilor, înaintarea în sens se face cu schimbarea polilor: „Tinereţea se dă în leagăn/ Cu masca durerii pe chip./Copilul cu sufletul colorat/ De vata de zahăr,/ Râde, ţipă,/La virajele caruselului,/ O taie în fâşii/ De bucurie.” (Minunile sincerităţii, p.64) Analizaţi contrastele, cuvintele fiind grupate câte două: tinereţe – leagăn, mască – durere, copil – suflet colorat, vată de zahăr – râde, ţipă – virajul caruselului, taie-fâşii. Doar bucuria e singură şi din această cauză, întreagă. Nu o dată peisajul e unul interior, ca într-un colaj existenţial, imaginarul fiind oniric sau suprarealist: „Soarele leagă/ Pământul de nori/Făcându-l să plutească prin /Ochii mei/În curcubeul sufletului/Fără apăsări.”(Răsărit spre apus,p.65)

Poetul traversează un canion mergând pe o sârmă, riscând la fiecare pas prăbuşirea, simplitatea putându-se transforma în simplism. Reuşeşte de fiecare dată, asemenea unui acrobat perfect, iar poemul nu o dată devine sentenţios, conclusiv, neadmiţând replici sau interpretări: „Viaţa este prea aproape de mine,/ Eu sunt departe de ea./ Sfârşitul cărării îţi dă/ Siguranţa paşilor de final,/ Desemnând dansul vieţii tale/ Pe chipul nădejdii.” (Tinereţe fără bătrâneţe, p.66). Evident, nu o dată, adevărul afirmaţiilor este discutabil şi disputabil, dar ceea ce rămâne este aura din jurul ideii: „Frumuseţea te duce în iad/Când este scoasă în evidenţă./ Ce nu vezi te poate salva./ Dacă vezi nevăzutul,/Simte plăcerea/ Ca şi cum ai avut-o,/ atinge-o fără să fii,/ Ca să exişti!” (Importanţa sufletului, p. 67). Poezia a părăsit orice figură de stil, devine parabolă lingvistică, tonul devine oracular, dar deloc discursiv: „Lacrima poate şterge/Ce nu poate fi/ şters.” (Durere inutilă, p.68). Sau: „Forma existentă/Poate fi/Modificată fără/ Să se atingă esenţialul,/ Când o simţi/ Cu tine,/Lipsind de lângă ea,/ Prezentă fără/ Să fie.”(Sculptor, p.70) Tăcerea oricărui echilibru înfiorează oglinzile şi poetul poate privi esteticul, drept etic sau transcendental:„Privesc frumuseţea/Încercând/S-o văd aşa/ Cum este, fără/Ochiul dorinţei perverse/ Ce o calcă/În picioare, indiferentă,/ Ca eternitatea.”(Privind spre eternitate, p.71)

Existenţa îşi depăşeşte contingentul şi devine filozofie şi morală: „Mă bucur că exist,/Fiindcă pot/ Să fac parte din/ Universul ce arată/Că nici moartea/ Nu este /Eternă.” (Bucurie vremelnică, p.72). Sau: „Fug de o lume/Care-mi spune/Ce să fac, cum să fac./Peste tot uşile /Mi se închid în nas,/ Deschizând calea/Spre mine.”(Eliberare, p.73).

Eternitatea artei este indiscutabilă şi Tudorel Radu vine cu argumente sensibile şi convingătoare pentru a sublinia acest adevăr: „Pisica lui Manet stă/Lângă flori/ La fereastra de vis a vis,/Chiar dacă au trecut de atunci/Sute de ani, irisul alb/ Al lui Van Gogh de peste drum,/ Este de atunci acolo./ Sumedenii de lucruri au fost/Sau vor fi, dacă vrei.” (Spirit de observaţie, p.74).

Ne hrănim cu toţii din trupul ambiguităţii şi atunci când o foloseşte chiar la nivelul unui singur cuvânt („siguranţa”) discursul poetic devine dublu, poemul putând fi fie politic, fie filozofico-moral: „Siguranţa aşează procedural/ Faptele în locaşul cuvenit,/Împiedicând dezvoltarea / Haotică a acţiunii,/Ce descoperă/Viitorul întâmplător.” (Întâmplarea, p.75)

Viaţa şi moartea nu îi apar poetului ca deducându-se una din alta, androginic, ci fiecare şi-a căpătat o independenţă agresivă: „Viaţa şi moartea/S-au iubit/ Ca să apărem./ După ce relaţia s-a stins,/Fiecare îşi revendică progeniturile,/Nimeni nu scapă/ Decât dacă aduce aminte/ De început.” (Amintirea salvatoare, p.76). Sau: „Înfrângerea şi victoria sunt/De moment./Asta pentru că lucrurile bune,/ Nu durează mult în/Viaţa ce se zbate între/ Moarte şi eternitate.”(Începuturi, p.78).

Sensibilitatea exacerbată a poetului refuză evidenţa, concretul, împiedicându-se de lucruri, întocmai unui celebru albatros: „Lucrurile cad peste/Suflet ca fulgii/ De nea îngheţându-l,/ Utilul/ Le transformă în căldura/ Existenţei concrete.” (Utilul, p.79).

Raportul mână – creier, dovedit fiziologic (v. proiecţia mânii stângi pe creier) plonjează într-o poveste din copilărie în care o mănuşă uitată devine un sediu neîncăpător, nu pentru animale, ci chiar pentru idei şi/sau degete: „Pârr! /S-a rupt mănuşa gândurilor/ Trasă peste mâna plină de idei./Degetul mare iese afară ca/ Idee principală şi neopozabilă,/ Celelalte degete se înghesuie/ Să iasă în evidenţă/ Prin spărtura creată,/ Ne contând dacă merită/ Să se comporte atât de uman.”(Competiţia, 80).

Nu odată Tudorel Radu dovedeşte o perfectă stăpânire a mijloacelor artistice, discursul devenind un singur câmp semantic: „O boabă de soare îmi sare din mare/ În ochi făcând să nu văd valul/ Ce ridică şi coboară/ Umbre de apă/ Ce dau spumă năvală,/ Ridicând în vuiet nisipul/ Din malul ce nu vrea ca să moară/ Când este atâta lumină”.(Baie de viaţă, p.81). În puţine cazuri se reuşeşte acest lucru, să recunoaştem. Funia imaginarului nu are decât două corzi împletite: boabă – soare – ochi –lumină şi sare – mare – valul – ridică – coboară – umbre – apă – spumă – năvală – ridicând – vuiet –nisipul – malul – lumină.

Ultimul poem din volum este o artă poetică, o revoltă împotriva „eului poetic”: „Am vrut să iau micul dejun/Cu am fost şi voi fi,/Însă m-am împiedicat/ De sunt/Şi am înghiţit totul, /Pe nemestecate, ca şi cum/ Nimic n-ar fi fost să fie/ Şi uite aşa,/ Am ajuns sătul de / Prea mult eu! (Micul dejun, p.83). Micul dejun e alcătuit din hălci de verbe, poetul înregistrând adevărate virtuozităţi lingvistice: „N-ar fi fost să fie”, amintind într-un fel de începutul Odei lui Eminescu.

Tudorel Radu este un poet subtil, ironic, extrem de precis, nelăsând, asemenea unui geometru, vreun punct sau vreo linie rebele. Geometrul e dublat de poet cu un imaginar esenţializat, bine temperat, producând uneori impresia de prea mult abstract. La o citire atentă însă, versul poetului se dovedeşte mult mai încăpător, acceptând dualul concret-abstract cu un firesc de poet remarcabil.

Poezia sa iubeşte cititorul, dar nu îi face concesii, obligându-l pe acesta să fie martor şi chiar părtaş la crearea şi desfăşurarea spectacolului poetic.

Reflexivitatea nu îl împinge spre riscanta „lirică de idei”, unde poezia română nu are decât un învingător şi nici acela de mare calibru – l-am numit pe Panait Cerna – , ci se adaugă imaginii ca o umbră a sa, rămânând idee poetică.

Tudorel Radu e, în ultimă accepţie, un moralist fără morală, poezia sa depăşind eticul şi refugiindu-se în estetic, iar în momente astrale, ajungând în transcendental.

Asemenea unor Alexandru Philippide sau Camil Petrescu (cel din Transcedentalia), Tudorel Radu crede în idee, o vede, îi admiră spectacolul. Doar timpul (ca temă) o poate submina sau chiar anula.

Lucian Strochi