Natura era elementară în Calvaria: strada, casele, deasupra străzii –dealul, în dreapta cimitirul, în stânga, ceva mai îndepărtat alt deal, o pădure, iar mult în spate, trei piramide, de fiecare dată de altă culoare, un joc între verde, albastru, violet, culori bine îmbibate în griuri.

Dealul era rânjit, spunea Virgil, căci la baza lui se aciuaseră nişte ţigani cărămidari, noi le spuneam lutărari, care făceau toată ziua cărămizi.

Nouă ni se părea că ei se joacă, mestecau lutul galben care venea din deal, de aia dealul parcă rânjea, galben, de departe credeai că lutul e nisip, îl puneau apoi în forme, cred că îl amestecau şi cu ceva nisip, apoi ridicau formele şi rămânea cărămida, întreagă, încă din lut; era ridicată apoi cu grijă şi pusă la uscat, la soare şi apoi arsă.

Aveau un cuptor primitiv, furau desigur lemne, dar lumea îi îngăduia, ce să facă şi ei, trebuiau să trăiască şi ei, în fond munceau, câştigau puţin, dacă ar fi trebuit să plătească şi lemnele nu le-ar fi rămas lor mai nimic, de fapt făceau o treabă bună, curăţau pădurea de crăcile uscate, rupte din copaci la vreo furtună.

Le vindeau repede şi făceau altele, ţiganii erau iuţi, gălăgioşi, vorbind prea repede şi prea tare, erau prea patetici, mi se părea că joacă mereu teatru, se puiau repede, nici nu ştii când făceau asta, probabil noaptea, când alţii oameni dorm, copiii umblau mai mult goi, până prin octombrie, iar când purtau haine, acestea erau întotdeauna prea mari pentru ei, se vedeau că purtau hainele celor mari, erau murdari, permanent mânjiţi de lut, doar dinţii le străluceau albi, şi ochii, erau veseli, dacă se aprindeau repede, tot atât de repede se potoleau.

Eu îi vedeam nediferenţiat, ca o singură familie, e drept, extrem de numeroasă.

În realitate formau o adevărate societate, foarte fărâmiţată, foarte împărţită, după o logică şi rânduieli doar de ei ştiute: copii, femei, bărbaţi, bătrâni, bătrâne, săraci, bogaţi, rufoşi şi eleganţi, la costum, casele lor înconjuraseră rapid şi apoi sufocaseră dealul până spre strada noastră.

Până la o vârstă toţi aveau dinţi frumoşi, regulaţi, albi, strălucitori, sănătoşi; de la o vreme toţi îşi schimbau dinţii, îşi puneau dinţi de metal, din viplă sau de aur şi, când râdeau (şi râdeau des), o făceau dezvelindu-şi toată dantura, eu credeam că vroiau să se fălească cu ce dinţi noi au.

Rămăseseră la reforma lui Cuza, adică veneau la şcoală până în clasa a cincea, adică învăţau doar să scrie şi să citească, atât le era suficient; rar dacă vreunul urma şcoala mai departe.

Erau ageri la minte, dar nestăpâniţi, nu se puteau obişnui să stea aproape o oră nemişcaţi în bancă: cât despre caiete şi manuale, minunea nu ţinea decât câteva zile, până când umpleau cărţile cu desene şi până când se plictiseau de ele.

Îi priveam de departe şi doar în trei rânduri m-am ciocnit într-un fel de ei. Prima dată când o vecină a ciupit în glumă pe un ţigănuş blond, ce alerga pe lângă ea gol puşcă şi am auzit-o pe vecină spunând apoi concesiv, dar şi cu adminaţie: şi să nu crezi că nu era frumos, împieliţatul.

A doua oară a venit chiar la noi un ţigan tânăr cu pălărie şi dinţi de aur şi a cumpărat de la noi o şa şi hamuri nou-nouţe, mirosind puternic a piele nouă şi a tanin.

Ce se întâmplase. La un moment dat, bunica a primit de la Gugu, fiul ei decedat pe front, ce-i mai rămăsase după moarte, adică sabia cu mâner un formă de vultur şi cu ochi de rubin, un harnaşament complet şi nou-nouţ, câteva ziare, între care unul, mi se pare că se intitula Înainte, în care se vorbea despre moartea eroică a sa, adică a lui Gheorghe Strochi şi a încă doi colegi, şi un port-hart cu sute de fluturaşi, cuprinzând însemnări lapidare ale lui Gugu despre fiecare soldat mort.

Formulările erau stereotipe: Nume, prenume, mai rar porecla, gradul, localitatea unde a fost rănit sau omorât, ora, locul unde a fost rănit, îndeosebi cap, torace, abdomen, inimă, aprecierea sa scurtă, a fost un erou, a fost un viteaz, a fost un băiat f. bun, unele precizări scurte: a mai trăit o oră şi ½ şi o urare, invariabil aceeaşi: Dumnezeu să-l ierte şi să-l odihnească!

Tata a primit şaua şi hamurile, bunica a păstrat pentru mine sabia şi tolba.

Am păstrat multă vreme acele hârtii pătrate, de doar câţiva centimetri, decupate dintr-un caiet cu pătrăţele, dar acele petice cuprindeau o viaţă, un destin şi o moarte.

Au dispărut atunci când ne-am mutat din Calvaria la blocuri, în Dimitrov.

Sabia o păstrez cu sfinţenie şi acum, iar şaua şi hamurile le-a vândut tata ţiganului într-o după-amiază. Nu mai ştiu cu cât a vândut şaua tata, dar reţin că ţiganul i-a numărat câteva sute albastre, cu chipul lui Bălcescu pe ele şi câţiva Vladimireşti.

Ţiganii nu erau agresivi cu megieşii. Nu furau de pe la ei, nu se certau, nu se îmbătau, ne scoteau cuţitul. Se mulţumeau că sunt lăsaţi în pace.

Totuşi eu am avut un incident cu un pui de ţigan. Cred că era de o vârstă cu mine. Îndesat, aproape fără gât, tuciuriu, cu o privire ce aluneca mereu în lături. Vroiam să mă dau cu trotineta tocmai de sus, de la capătul străzii. Mă aştepta.

„Dă-mi şi mie trotineta”-mi-a spus pe un ton răstit. I-aş fi dat-o să facă şi el o tură, dacă mi-ar fi spus-o mai moale, nu pe tonul acela poruncitor.

„Nu ţi-o dau.”

„Atunci am să te bat şi am să-ţi iau şi trotineta.”

„De ce?”

„Pentru că ai intrat în teritoriul meu. Ăsta e locul meu. Cine trece pe aici, trebuie să plătească. Ai bani?”

„Nu. Şi nici nu am de gând să-ţi plătesc. Drumul e al tuturor. (Asta o auzisem de la tata). A părut o clipă descumpănit. Şi-a revenit repede.

„Atunci te bat.”

„Încearcă numai. Te umplu de sânge.”

S-a apropiat ameninţător. Tata îmi spusese să nu lovesc niciodată primul. Nu l-am ascultat: pumnul meu a fulgerat scurt, lovindu-l ceva mai jos de rădăcina nasului. A căzut pe spate, sângerând. Îi rupsesem buza de sus, nasul. A început să plângă. Mi-a fost milă de el.

„Tu ai vrut-o! De ce nu m-ai lăsat în pace.?”

„De ce nu mi-ai dat trotineta?”

„Pentru că mi-ai poruncit să ţi-o dau, nu mai rugat.”

„Aşa vorbim noi, mai aspru. Te spun lui tata.”

„Şi eu te spun lui Tata.”

Am plecat, privind uşor îngrijorat spre spate. S-a ridicat, dar nu a dat cu piatra, aşa cum mă aşteptam. Mi-a făcut doar un semn cu mâna. Puteam să jur că nu era un semn de ameninţare, ci mai mult un salut stângaci. Ne-am trezit colegi de clasă peste doi ani.

„Spune-mi, l-am întrebat, dacă ţi-aş fi dat atunci trotineta, nu ai fi fugit cu ea?”

„Nu ştiu, poate mi-ar fi fost ruşine şi ţi-aş fi adus-o înapoi. Poate…”

Ţineam mult la trotinetă, pentru că o câştigasem ca premiu într-o vară de Ziua Copilului.

Mă dusesem la stadion, erau tot soiul de concursuri acolo, fuga în sac, fuga cu oul în lingură, concurs de triciclete, de trotinete, de biciclete, de fugă.

La început am vrut doar să privesc. Apoi m-am hotărât să concurez şi eu.

Am împrumutat o trotinetă, am ascultat cu atenţie ce ne spunea organizatorul concursului care era şi starter, uite, alergaţi până la linia aceea albă.

Aveam picioare bune, aşa că am dat de câteva ori din piciorul stâng şi m-am trezit în frunte. Am câştigat cursa de o sută de metri cu un avans de aproape douăzeci de metri.

Am auzit la un moment dat glasul tatei. Mă încuraja. Mă trecuse un fior, ce căuta tata acolo, credeam că o să mă certe, am ajuns la linia albă şi m-am oprit. Tata striga din toate puterile la mine, îmi făcea semne disperate. Nu-l înţelegeam.

Ceilalţi concurenţi au trecut pe lângă mine, depăşind linia albă.

„Blegule”, mi-a spus furios tata. „Trebuia să treci peste linie, nu să te opreşti la ea.”

„Dar nenea acela în galben ne-a spus să alergăm până la linia albă. Şi eu am alergat până la linie.”

Tata m-a luat de mână şi m-a dus la juriul aflat pe marginea pistei, undeva după linia de sosire.

„Fiul meu a câştigat.” O femeie pistruiată, cu părul roşu, a clătinat din cap, neconvinsă:

„S-a oprit la linie. Trebuia să treacă peste ea. E drept că a avut un avans mare, dar… “

Am intervenit eu:

„Dar nenea acela în galben ne-a spus să alergăm până la linie.”

„Dar ceilalţi copii de ce au trecut peste linie? Ei cum de au înţeles altfel?

„Ei nu s-au putut opri.”

Juriul s-a sfătuit o vreme, apoi au decis să reia cursa. Şi de data asta am avut un avans mare, numai că trotineta şi-a pierdut coarnele şi eu am căzut pe burtă. Am reluat cursa, dar am ajuns al doilea. Am pierdut premiul I care era o bicicletă şi am primit o trotinetă albastră.

M-am întors mândru acasă, deşi tata mă boscorodea în continuare şi, la câteva cuvinte, mă alinta făcându-mă bleg.

Atunci mi-am spus în sinea mea să nu mai ascult tot ce-mi spuneau oamenii mari şi să fac ce e de făcut după capul meu.

N-am avut noroc şi pace cu bicicleta. Tata avea o bicicletă, MIFA, cu care mergea la serviciu, dar nu mă lăsa să merg cu ea. E prea periculos, e prea mare pentru tine. E o bicicletă bărbătească, cu cadrul sus, pe care trebuia să o încaleci, ridicând un picior peste şa.

Am împrumutat odată o bicicletă ciudată, de copil, fără torpedou, care mergea atâta cât dădeai din pedale.

Am urcat spre capătul străzii, mi-am dat drumul de acolo. Bicicleta a căpătat viteză, am ridicat picioarele de pe pedale, tata venea de la serviciu, l-am văzut în celălalt capăt al străzii, am încercat să frânez şi am intrat în urma plină de noroi lasată de un camion.

Era un noroi atât de negru, încât bătea în albăstriu. Tata nu a văzut că am căzut în noroi, era destul de departe, a crezut că doar am căzut, mi-a tras una la fund şi s-a umplut de noroi. Am scăpat de bătaie pentru că tata a început să râdă şi apoi, ca să mă bată, trebuia să-mi dea la fund, nu concepea să mă lovească în altă parte, peste ceafă sau peste faţă, de exemplu.

Tata nu era rău, mă pedepsea din când în când, mă învăţase să fiu bărbat şi bărbaţii nu plâng, numai fetele plâng şi nu plângeam, aveam doar trei ani şi spuneam cu o voce voit îngroşată noi, bărbaţii, spre amuzamentul bunicii şi al mamei, tata îşi permitea rare momente de tandreţe, mă punea să-i aduc apă de la fântână, adică de la pompă, pompa era greu de pornit, mă puneam cu burta pe mâner ca să dea drumul la apă, căram apoi o jumătate de căldare, tata lua din căldare o cană cu apă proaspătă, rece şi se mira cât de dulce este, când o aduc eu nu este atât de dulce, gustam şi eu, dar mie apa mi se părea doar curată şi rece, dar deloc dulce.

Când venea de la serviciu aducea resturi din mâncare, o felie de pâine de pildă şi mi-o dădea, spunându-mi că s-a întâlnit cu un iepuraş şi că acesta a întrebat de mine şi i-a dat să-mi dea această felie de pâine, mâncam acea felie de pâine, până la ultima fârâmitură, gândindu-mă la iepuraş, credeam şi nu credeam în povestea cu iepuraşul, tata uita să-mi spună cum anume era iepuraşul, dacă era alb sau cafeniu, cenuşiu sau negru, cum anume se înţelegeam şi mai ales de unde mă cunoştea iepuraşul pe mine. Dar felia de pâine era totuşi o dovadă că iepuraşul se întâlnise totuşi cu tata şi eu credeam pe atunci în dovezi.

(va urma)

Lucian Strochi