E greu de precizat cine a pictat prima icoană. Poate că prima pagină a omului despre el însuşi a fost „amprentarea” unei mâini cu degetele răşchirate pe peretele unei peşteri. Prima icoană creştină pare să fi fost cea a lui Iisus. În drumul spre Golgotă, prăbuşindu-se sub greutatea crucii, Iisus Hristos este ajutat de o mironosiţă, Veronica. Aceasta îi şterge cu marama (năframa, voalul) faţa plină de sânge şi de sudoare. Minune: chipul lui Iisus se imprimă tainic şi trainic pe pânză.

O a doua icoană, tot celebră, este „Giulgiul de la Torino”, pânza cu care fusese în care fusese înveşmântat trupul şi chipul lui Iisus, imprimându-i trăsăturile. Giulgiul de la Torino ar fi nu numai a doua icoană a lui Hristos, dar şi masca sa mortuară.

Nu ştiu dacă trebuie să ne pronunţăm asupra veridicităţii, autenticităţii legendelor şi icoanelor creştine. Oricum icoana creştină este o realitate plastică şi religioasă pe care astăzi nimeni nu o mai poate contesta.

Un Dionisie din Furna îşi alcătuia, între 1729 şi 1733, o Carte de pictură (sau Erminia de la Athos), fiind un manual ce sintetiza o experienţă artistică de mai multe veacuri. (Secolul al VI-lea, primul secol de aur al Bizanţului, prilejuieşte şi oficializarea icoanelor). În secolul al VII-lea, în 692, Conciliul Quinisext (în Trullo), prin regula 82, ordonă înlocuirea reprezentării simbolice a lui Hristos (imaginea Mielului) cu imaginea sa umană: „să fie deci înfăţişat pe icoane în locul mielului Cel care a ridicat păcatul lumii, Hristos, domnul nostru, după chipul Său omenesc”. Ne aflăm aşadar la mai mult de 1300 de ani de la impunerea imaginii umane a lui Hristos în pictura religioasă.

Există „iconari” celebri precum Manuil Pauselinos, Theofan Cretanul (Grecul), Frangos Catelanos (punte între Orient şi Occident), Andrei Rubliov, dar şi „occidentalii Tiţian, Tintoretto, Veronese –recomandaţi cu căldură ca modele de urmat de Panaiotis Doxara (1662-1729, care scrie în anul morţii sale un tratat „Despre Pictură” (Peri Zographias).

La noi, icoana nu s-a bucurat de prea multă preţuire. A fost preferată fresca, lucrare mult mai pretenţioasă, de mai mari dimensiuni şi, desigur, mult mai bine plătită.

De icoane s-au ocupat mai mult artiştii populari, icoanele pe sticlă (îndeosebi cele din Maramureş) şi cele pe lemn (din Moldova) având astăzi o valoare extraordinară. Desigur icoanele „populare” se abat mult de la canoane, dar farmecul lor tocmai în asta constă.

Un „iconar” este şi Ioan Popei, născut la 15 iulie 1954 în Agapia (loc celebru pentru icoanele lui Nicolae Grigorescu, dar nu numai. Şi astăzi măicuţele de la Agapia pictează unicele (ca tehnică) icoane cu „mărgele” („perlate”). Expune începând din 1975, iar din 1987 participă la toate saloanele anuale, judeţene şi municipale, organizate de cenaclul „Aurel Băeşu”. Din 1990 este membru al Asociaţiei artiştilor plastici profesionişti – Neamţ.

Premiile obţinute (1989 – Marele premiu pentru pictură – Botoşani şi Premiul I pentru portret la Concursul A. Verona) l-au determinat să participe cu „personale „ şi peste hotare: 1991 – Kinng’ s Linn (Anglia) şi 1992 – Bayonne (Franţa). Are lucrări în colecţii particulare din Anglia, Franţa, Belgia, Suedia, Italia, Olanda, Australia, S.U.A..

Expoziţia de icoane de la Casa prieteniei Neamţ = Champagne-Ardenne (15 decembrie 1992 -15 ianuarie 1993) va fi un prilej pentru publicul pietrean de a lua contact cu o artă mai puţin cunoscută, mai puţin practicată, extrem de pretenţioasă.

Icoanele pe lemn ale lui Ioan Popei sunt aşchii din arborele Sfânt. Nici aurul veneţian, nici „patina” atât de iscusit obţinută, nimic din „secretele” unui bun artist nu contează, ci arta de caligraf, minuţia, credinţa şi iluminarea. Icoanele lui Popei sunt pictate direct cu raze de lumină. Unele icoane au graţia siluetelor găsite pe vase egeene. Altele au severitatea şi precizia icoanelor de Novgorod. Cu siguranţă că, pe Popei, însuşi Anastasie Crimca şi l-ar fi dorit ucenic sau chiar colaborator.

Lucian Strochi